Contestație act administrativ fiscal. Decizia 1545/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 03.07.2009
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1545
Ședința publică din 07 2009
PREȘEDINTE: Maria Cornelia Dascălu
JUDECĂTOR 2: Adina Pokker
JUDECĂTOR 3: Diana
GREFIER
S-au luat în examinare recursurile formulate de pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Administrația Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 672/21.04.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic în reprezentarea pârâtei recurente Direcția Generală a Finanțelor Publice A și A iar în reprezentarea reclamantului intimat se prezintă avocat C în substituirea avocatului.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantului intimat depune la dosar delegație de reprezentare și de substituie și întâmpinare, aceasta din urmă comunicându-se cu reprezentantul pârâtelor recurente.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul pârâtelor recurente solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului, pentru motivele arătate pe larg în scris.
Reprezentantul reclamantului intimat solicită respingerea recursurilor și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate pentru motivele arătate în întâmpinare, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 19.06.2008, reclamantul a chemat în judecată pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei privind soluționarea contestației nr. 259/26.05.2008 emisă de către DGFP A - Serviciul soluționare contestații, anularea Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale nr. 65742/02.04.2008, emisă de A, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 347/07.07.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâtelor Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Administrația Finanțelor Publice A, pentru anularea Deciziei nr. 259/26.05.2008 emisă de DGFP A și a Deciziei nr. 65742/2.04.2008 emisă de
Prin Decizia civilă nr.1343/4.12.2008 pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, a fost admis recursul declarat de reclamantul împotriva Sentinței civile nr. 347/07.07.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în același dosar; a fost casată sentința civilă și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În rejudecare instanța de contencios administrativ fiscal prin sentința civilă nr.672/21.04.2009 a admis acțiunea în contencios administrativ și a anulat Decizia nr. 259/26.05.2008 emisă de DGFP A și Decizia nr. 65742/2.04.2008 emisă de
Instanța reține că din conținutul actului administrativ fiscal atacat nu se poate identifica obligația principală.
Se învederează că în art. 108 alin. 3 din OG nr.92/2003 se definește titlul de creanță fiscală ca fiind "actul juridic prin care, potrivit legii se stabilește și se individualizează creanța fiscală, având ca obiect impozite, taxe, alte cereri, întocmite de organele competente, potrivit legii".
Conform art. 141 alin. 2 din Codul d e procedură fiscală, "titlul de creanță fiscală devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată, prevăzut de lege sau stabilit de organul competent, ori în alt mod prevăzut de lege".
Se arată că raportat la cadrul legal incident instanța constată că decizia de impunere fiscală are ca obiect numai accesorii de plată dar fără a se cunoaște care este titlul de creanță fiscală prin care s-au stabilit debitele fiscale care să individualizeze sumele de plată aferente a căror neachitare în termen să justifice generarea obligațiilor de plată suplimentare.
În aceste condiții instanța retine drept judicios argumentată motivația reclamantului potrivit căreia titlul de creanță fiscală nu a fost comunicat reclamantului, ceea ce s-a comunicat fiind doar decizia menționată în petitul acțiunii care în conținutul său menționează mai multe decizii, fiecare purtând un alt număr, ceea ce evident nu face decât să sporească confuzia generată de actul administrativ atacat.
Se învederează că din această perspectivă argumentele invocate prin întâmpinare nu pot constitui un suport probator în sprijinul susținerilor potrivit cărora identificarea obligației este posibilă făcând trimitere la deciziile de impunere anuală filele 4-6 dosar, nesemnate de contribuabil și pentru care copia unor confirmări de primire depuse la dosar în care nu se precizează ce reprezintă corespondența trimisă de Administrația Finanțelor Publice a municipiului A nu face dovada comunicării efectiv a acestor acte.
Se menționează ca nici apărarea intimatei că însăși declarația fiscală a reclamantului este cea care a stabilit cuantumul obligației principale și care constituie temeiul legal al calculului majorărilor de întârziere contestate, nu este întemeiată în raport cu disp. art. 82 și 85 Cod procedură fiscală.
Potrivit art. 85 alin. 1 Cod procedură fiscală, "impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului consolidat, se stabilesc prin declarație fiscală doar în condițiile art. 82 alin. 2 și art. 86 alin. 4 din același act normativ, deci numai în situația în care legea prevede expres obligația contribuabilului de a calcula contribuția datorată".
Față de evidența caracterului limitativ al prevederilor art. 85 Cod procedură fiscală, rezultă neîndoios că în ceea ce privește impozitul pe venit, persoanele fizice nu au obligația de a-l calcula, singura modalitate de stabilire a impozitului pe venit fiind decizia de impunere, obligația legală incumbă pârâtei și nu reclamantului.
Se arată că nici unul din documentele indicate prin decizia atacată ca fiind titluri de creanță principală nu se regăsește printre deciziile de impunere privind impozitul pe venit calculat în sarcina reclamantului și depuse la dosarul cauzei, instanța constatând că între aceste documente nu există corelare nici din punct de vedere al numărului sau denumirii, nici în ceea ce privește sumele raportat la care au fost calculate accesorii, respectiv din care să rezulte natura obligațiilor fiscale datorate de reclamant.
Prin modul în care organul fiscal a stabilit o serie de obligații accesorii fără a se cunoaște motivul impunerii și a obligației principale de plată a căror neachitate la termen au generat calculul acestor foloase nerealizate, instanța nu poate decât să constate deficiența deciziei de impunere și prin prisma din cuprinsul ei a tuturor mențiunilor prev. de art. 87 Cod procedură fiscală, știut fiind că potrivit art. 88 lit. c din Codul d e procedură fiscală, deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii sunt asimilate deciziilor de impunere și trebuie să cuprindă aceleași elemente.
Ca urmare, instanța va reține incidența art. 253 din Tratatul de Instituire a Comunității Economice Europene care reglementează obligativitatea motivării oricărui act adoptat de Consiliu, Comisie sau Parlament, precum și interpretarea dată de Curtea de Justiție a Comunității Europene acestei obligații a instituțiilor comunitare respectiv că, " motivarea cerută de art. 190 trebuie să fie în concordanță cu natura actului și trebuie să indice în mod clar neechivoc termenul care a condus la soluția adoptată de instituția în cauză, într-o asemenea manieră încât să permită persoanelor vizate să înțeleagă justificarea și acestea să exercite controlul de legalitate"
Or, maniera în care este emis actul administrativ contestat îndrituie instanța să conchidă că nu poate verifica temeinicia deciziei referitoare la accesoriile datorate pentru plata cu întârziere a impozitului pe venit.
Instanța apreciază astfel drept judicios și pertinent argumentată apărarea formulată de către reclamant și în considerarea disp. art. 43 alin. 2 Cod procedură fiscală instanța reține că, consecința modului în care a procedat organul fiscal prin lipsa motivării în fapt a actului administrativ emis, duce la imposibilitatea reclamantului de a formula o apărare corespunzătoare.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta DGFP A și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului,solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței și respingerea acțiunii.
In motivarea recursului formulat de DGFP se arată că prin sentința civila atacată, Tribunalul Arada admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant și în consecință a anulat Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale nr.65742/02.04.2009 emisă de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A și Decizia nr. 259/26.05.2008, emisă de către DGFP
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond în mod greșit a apreciat că din conținutul actului administrativ fiscal atacat nu se poate identifica obligația principală. Mai mult se reține că decizia de impunere fiscală are ca obiect numai
Se arată că, în actul emis de organele fiscale din cadrul Administrației Finanțelor Publice a Municipiului A s-a precizat temeiul de drept conform cărora au fost calculate accesorii aferente debitelor neachitate la scadență, respectiv art.88 lit. c) și art.119 din G: nr.92/2003, republicată, privind Codul d e procedură fiscală, Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii fiind emisă în conformitate cu dispozițiile Ordinului MEF nr. 1364/2007 privind emiterea prin intermediul mijloacelor informatice a unor acte administrative, unde art.l dispunecă. următoarele acte administrative emise prin intermediul mijloacelor informatice, în procesul de colectare a creanțelor fiscale, sunt valabile fără semnătură și ștampila organului emitent, îndeplinind cerințele legale aplicabile actelor administrative:
1.Decizie referitoare la obligațiile de plată accesorii, al cărei model este prezentat în anexa nr. 1,-"
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 indice 1, art. 304, pct. 9.pr.civ, art.43, 46, 88, 119, din Cod pr. Fiscală,Ordinului MEF nr. 1364/2007.
In motivarea recursului formulat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului,se arată că prin sentința civila atacată, Tribunalul Arada admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant și în consecință anulează Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale nr.65742/02.04.2009 emisă de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A și Decizia nr.259/26.05.2008, emisă de către DGFP
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond în mod greșit a constatat că din conținutul actului administrativ fiscal atacat nu se poate identifica obligația principală. Mai mult se reține că decizia de impunere fiscală are ca obiect numai accesorii de plată dar fără a se cunoaște care este titlul de creanță fiscală prin care s-au stabilit debitele fiscale care să individualizeze sumele de plată aferente a căror neachitare în termen, să justifice generarea obligațiilor de plată suplimentare.
Se arată că reținând aspectele arătate mai sus, instanța se află într-o mare eroare, după cum vom arăta în continuare. În fapt, organele fiscale din cadrul Administrației Finanțelor Publice a Municipiului A au emis Decizia referitoare la obligații de plată accesorii nr.65742 din 02.04. 2008, prin care au fost calculate în sarcina reclamantului majorări de întârziere în sumă totală de 4.359 lei, pentru neplata la termenul legal a impozitului pe venit aferent veniturilor obținute de reclamant din profesii libere și comerciale. Decizia de calcul accesorii nr.65742/02.04.2008 a fost emisă în temeiul art.88 lit. c) și art.119 din nr.OG92/2003 republicată privind Codul d e procedură fiscală, pentru perioada 31.12.2007 - 02.04.2008, pentru obligațiile de plată scadente în perioada 04.11.2003 - 25.02.2008.în temeiul prevederilor legale mai sus amintite se reține că pentru neachitarea la termen a obligațiilor fiscale se calculează majorări de întârziere.
Având în vedere că debitele reprezentând obligații fiscale de natura impozitului aferent veniturilor din profesii libere și comerciale, sunt datorate în mod legal de reclamant, în condițiile în care acesta nu face dovada că a achitat aceste debite, rezultă că în mod corect si legal organele fiscale au actualizat majorările de întârziere aferente obligațiilor fiscale de natura impozitului pe venit datorat de reclamant si neachitat termenul legal de plată.
Mai mult, reclamantul susține că nu are cunoștință despre aceste acte, dar trebuie să arătăm că prin Deciziile evidențiate cu numere de la - la - emise în data de 02.04.2008 au fost calculate majorări de întârziere în cuantum total de 4.359 lei, aceste decizii fiind cuprinse în Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale nr.65742/02.04.2008, comunicate reclamantului si contestate de acesta imediat astfel în cât reclamantul nu poate susține că nu are cunoștință despre aceste decizii.
Referitor la motivarea instanței în ceea ce privește nemotivarea actelor emise de subscrisa și a admiterii excepției de nulitate invocate de reclamant, precizează că, referitor la nulitatea actului administrativ fiscal la art.46 din nr.OG92/2003 privind Codul d e procedură fiscală se arată:,Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art.43 alin(3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu", astfel că lipsa elementului prevăzut la art.43 alin(2) lit. f) - temeiul de drept - nu conduce la nulitatea actului administrativ atacat.
Se mai arată că, în actul emis de organele fiscale din cadrul Administrației Finanțelor Publice a Municipiului A s-a precizat temeiul de drept conform cărora au fost calculate accesorii aferente debitelor neachitate la scadentă, respectiv art.88 lit. c) și art.119 din G: nr.92/2003, republicată, privind Codul d e procedură fiscală, Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii fiind emisă în conformitate cu dispozițiile Ordinului MEF nr. 1364/2007 privind emiterea prin intermediul mijloacelor informatice a unor acte administrative, unde art.1 dispune:"Următoarele acte administrative emise prin intermediul mijloacelor informatice, în procesul de colectare a creanțelor fiscale, sunt valabile fără semnătură și ștampila organului emitent, îndeplinind cerințele legale aplicabile actelor administrative: 1 Decizie referitoare la obligațiile de plată accesorii, al cărei model este prezentat în anexa nr.1,-"
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 indice 1, art. 304, pct. 9.pr.civ, art.43, 46, 88, 119, din Cod pr. Fiscală, Ordinului MEF nr. 1364/2007
Legal citat, reclamantul-intimat a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
In considerentele întâmpinării se arată că sentința recurată este pe deplin conformă cu legea, indiferent de faptul că nemotivarea recursurilor atrage sau nu nulitatea. Caracterul nefondat al căilor de atac rezultă din următoarele:
Din conținutul actului atacat nu se poate identifica obligația principală. Lecturarea deciziei contestate conduce la o serie de acte cu numere la întâmplare, fără a se indica titulatura documentelor prin care s-a stabilit presupusa obligație principală, fără a se indica natura acestei obligații, și fără a se putea cunoaște care este actul prin care s-au stabilit majorările, respectiv actul raportat la care s-au calculat aceste obligații.
Astfel, organul fiscal arată că"s-au calculat accesorii pentru"Deciziile nr.---/02.04.2008. Se arată că nu a avut cunoștință despre existența unor astfel de acte,altele decât cele comunicate cu această ocazie.
Indiferent de motivul pentru care documentele la care s-au calculat accesoriile nu i-au fost aduse la cunoștință (nu există, nu au fost comunicate, nu au fost corect individualizate în conținutul deciziei), acestea nu produc efecte juridice în ceea ce mă privește, nefiindu-mi opozabile, deci orice obligații accesorii calculate la aceste decizii sunt nule.
În soluționarea contestației, se arată faptul că deciziile respective au fost comunicate. Ceea ce s-a comunicat însă este doar decizia menționată în petitul acțiunii, care în conținutul său menționează mai multe numere de decizii, despre a căror existență separată nu are nici o cunoștință. Justificarea pentru emiterea unui act format din mai multe acte distincte, fiecare purtând un alt număr, este greu de înțeles, aspect care singur ar fi suficient pentru admiterea acțiunii.
Confuzia generată de actul atacat sporește și mai tare prin inserarea rubricii destinate documentului prin care s-a individualizat suma de plată. în acest sens, se face referire la acte care deși au același număr, au date diferite, fiind inexplicabil cum astfel de documente ar putea individualiza obligații fiscale.
Identificarea cu exactitate a obligației/obligațiilor accesorii este imposibilă și datorită faptului că presupusele documente care le stabilesc sunt individualizate doar prin număr, fără a se putea știi dacă este vorba despre decizii de impunere anuale, anticipate sau alte acte administrativ fiscale. Noțiunile de"regularizări"sau"venituri din profesii libere și comerciale"nu sunt denumiri ale vreunor obligații fiscale principale reglementate prin lege. Declarațiile fiscale privind veniturile anticipate nu au calitatea de titlu de creanță.
Potrivit art.85 alin. l lit. a pr. fisc, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc prin declarație fiscală doar în condițiile art.82 alin.22și art.86 alin.4 din același act normativ, deci numai în situația în care legea prevede expres obligația contribuabilului de a calcula contribuția datorată.
În ceea ce privește impozitul pe venit, persoanele fizice nu au obligația de a-l calcula. Această obligație revine organului fiscal, atât în ceea ce privește calculul impozitului anual, cât și referitor la stabilirea obligației de plată anticipată cu titlu de impozit. Enumerarea de la art.85 pr.fisc. are caracter limitativ. Datorită faptului că declarația fiscală nu îndeplinește cerințele aliniatului 1 lit. a din cadrul acestui articol, singura modalitate de stabilire a impozitului pe venit (anual sau anticipat) este decizia de impunere.
Consecința modului în care a procedat organul fiscal este imposibilitatea reclamantului de a formula o apărare corespunzătoare, și încălcarea flagrantă a dreptului la apărare, ca urmare a lipsei motivării în fapt a actului.
Orice act administrativ fiscal nemotivat este lovit de nulitate. Doctrina este unanimă în a aprecia că, în măsura în care legea impune obligativitatea motivării, actul administrativ emis prin nerespectarea acestei obligații este lovit de nulitate.3Chiar atunci când legiuitorul nu a stabilit expres nici o sancțiune, nerespectarea formelor și condițiilor stabilite de lege atrage nulitatea actului; aceste forme și condiții sunt garanțiile particularilor contra abuzurilor posibile ale administrației publice4.
Pe deplin justificat instanța de fond arată că lipsa motivării actului atrage automat imposibilitatea atacării acestuia în justiție în mod eficient, ceea ce contravine art.6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, articol care garantează dreptul la un proces echitabil, și în lumina căruia sancțiunea nemotivării nu poate fi decât nulitatea.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului confirmă întru totul acest punct de vedere. Astfel, într-o decizie de speță5, Curtea a statuat că"principiul egalității armelor include obligația de a nu plasa una dintre părți într-o situație net dezavantajoasă în raport cu adversarul."De asemenea, Curtea a apreciat că în măsura în care procedura nu permite petentului să conteste poziția administrației și să-și apere propria teză, are loc o încălcare a art.6 alin. 1 din Convenție.
Mai mult, Tratatul de Instituire a Comunității Economice Europene (CEE) reglementează, prin art.190 (actualul art.253) obligativitatea motivării oricărui act adoptat de Consiliu, Comisie sau Parlament (împreună cu Consiliul). Curtea de Justiție a Comunităților Europene (CJCE), în mod constant și consecvent, a interpretat această obligație a instituțiilor comunitare astfel:"motivarea cerută de art. 190 trebuie să fie în concordanță cu natura actului, și trebuie să indice în mod clar și neechivoc temeiul care a condus la soluția adoptată de instituția în cauză, într-o asemenea manieră încât să permită persoanelor vizate să înțeleagă justificarea, și Curții să exercite controlul de legalitate."6
Nu în ultimul rând, susținerea în conformitate cu care protecția drepturilor omului nu se aplică în raporturile dintre organul fiscal din România și contribuabil apare ca fiind cu totul de neînțeles, și vădește reaua-credință constantă a autorităților fiscale raportat la prezenta speță. Această rea-credință se confirmă și prin faptul că DGFP A invocă nemotivarea contestației, când în realitate singurele acte nemotivate în speță sunt cele care formează obiectul acțiunii introductive.
Examinând recursurile de față, prin prisma motivelor de recurs invocate și sub toate aspectele conform art. 304 ind 1 Cod proc civ, vâzând și înscrisurile depuse la dosar, Curtea constată următoarele:
In fapt, Curtea constată ca prin actul de impunere reprezentat de Decizia nr.65742/02.04.2008 emisă de A au fost calculate în sarcina reclamantului-intimat obligații accesorii în sumă totală de 4.359 lei, motiv pentru care a formulat contestație împotriva actului astfel întocmit, aceasta fiind respinsă prin decizia nr. 259/26.05.2008 emisă de DGFP
Reclamantul susține că în decizia contestată nu s-a indicat titulatura documentelor prin care s-a stabilit presupusa obligație principală, fără a se indica natura acestei obligații și fără a se putea cunoaște care este actul prin care s-au stabilit majorările, respectiv actul raportat la care s-au calculat obligațiile fiscale de plată. Arata ca documentele la care s-au calculat accesoriile nu au fost aduse la cunoștință reclamantului, nu produc efecte juridice, deci orice obligații accesorii calculate la aceste decizii sunt nule, susține acesta.
Reclamantul susține de asemenea că organul fiscal a calculat accesorii pentru deciziile nr. - - -/02 04 2008 și că nu are cunoștință despre existența unor astfel de acte, altele decât cele comunicate cu această ocazie, că în motivarea contestației se arată faptul că deciziile respective au fost comunicate de aceea ce s-a comunicat este doar decizia menționată în petitul acțiunii care în conținutul său menționează mai multe numere de decizii despre a căror existență separată nu are cunoștință.
Curtea constată ca prima instanță a analizat actele de la dosar ținând seama de dispozițiile obligatorii ale instanței de control judiciar, care în decizia nr1343/04.12.2008 a menționat că "din conținutul deciziei de impunere fiscală, având ca obiect numai accesorii, nu rezultă care sunt titlurile de creanță fiscală prin care reclamantul a fost obligat la plata obligațiilor fiscale principale și care au generat accesoriile din litigiu".
Conform articolului 108 alin. 3 din OG nr.92/2003 titlul de creanță fiscală este "actul juridic prin care, potrivit legii se stabilește și se individualizează creanța fiscală, având ca obiect impozite, taxe, alte cereri, întocmite de organele competente, potrivit legii".
Prin urmare, Curtea constată că legiuitorul a impus obligația pentru organul de impunere fiscală de a individualiza creanța fiscala în titlu de creanță pe care îl emit.
Raportat la aceasta regula Curtea consideră că în mod corect prima instanță a constatat că din conținutul actului administrativ fiscal atacat nu se poate identifica obligația principală.
Totodată, Curtea constată că decizia de impunere fiscală are ca obiect numai accesorii de plată dar fără a se cunoaște care este titlul de creanță fiscală prin care s-au stabilit debitele fiscale care să individualizeze sumele de plată aferente a căror neachitare în termen să justifice generarea obligațiilor de plată suplimentare. La dosarul cauzei nu exista dovada că titlul de creanță fiscală ar fi fost comunicat reclamantului, ceea ce s-a comunicat fiind doar decizia menționată în petitul acțiunii care în conținutul său menționează mai multe decizii, fără ca acestea sa precizeze in cuprinsul lor ce anume individualizează fiecare dintre ele.
Pârâta a susținut că trimiterea la deciziile de impunere anuală cuprinse în actul contestat este suficienta pentru individualizarea obligațiilor fiscale. Curtea nu poate să primească o astfel de susținere câtă vreme nici una dintre deciziile de impunere fiscala depuse la dosar nu coincide cu documentele indicate prin decizia atacată ca fiind titluri de creanță principală.
Curtea nu poate primi nici apărarea recurentei că însăși declarația fiscală a reclamantului este cea care a stabilit cuantumul obligației principale și care constituie temeiul legal al calculului majorărilor de întârziere contestate, față de dispozițiile imperative ale art. 82 și 85 Cod procedură fiscală.
Potrivit art. 85 alin. 1 Cod procedură fiscală, "impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului consolidat, se stabilesc prin declarație fiscală doar în condițiile art. 82 alin. 2 și art. 86 alin. 4 din același act normativ, deci numai în situația în care legea prevede expres obligația contribuabilului de a calcula contribuția datorată".
Curtea constată că prima instanță a reținut în mod corect că față de evidența caracterului limitativ al prevederilor art. 85 Cod procedură fiscală, rezultă neîndoios că în ceea ce privește impozitul pe venit, persoanele fizice nu au obligația de a-l calcula, singura modalitate de stabilire a impozitului pe venit fiind decizia de impunere, obligația legală incumbă pârâtei și nu reclamantului.
Curtea apreciază că motivarea actului de impunere fiscala este o condiție imperativ solicitată de legiuitor, satisfacerea acesteia fiind o garanție a dreptului la apărare a persoanei vizate prin decizia emisă. Totodată motivarea deciziei emise este o garanție ca organul de impunere fiscala a analizat temeinic dispozițiile legale și le-a aplicat ca atare. Orice act de impunere fiscala emis trebuie să indice în mod clar neechivoc motivul care a condus la soluția adoptată de instituția în cauză, într-o asemenea manieră încât să permită persoanelor vizate să înțeleagă justificarea și acestea să exercite controlul de legalitate.
Prin urmare, Curtea constată că s-au stabilit în sarcina reclamantului - intimat o serie de obligații accesorii fără a se cunoaște motivul impunerii și a obligației principale de plată a căror neachitate la termen au generat calculul acestor foloase nerealizate. In mod corect instanța de fond a reținut în considerentele sentinței că sancțiunea nemotivării actului administrativ emis cu încălcarea prevederilor art. 43 Cod procedură fiscală atrage nulitatea acestuia.
Față de aceste considerente, văzând și prevederile legale mai sus invocate, Curtea va respinge recursurile formulate ca neîntemeiate.
Curtea va lua act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A și de DGFP A în contradictoriu cu reclamantul intimat împotriva sentinței civile nr.672/21.04.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 07 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Prima instanță - Tribunalul Arad
Judecător -
Red. DD - 22.12.2009
Tehnored LM-22.12.2009
2 e4xpl/SM
Președinte:Maria Cornelia DascăluJudecători:Maria Cornelia Dascălu, Adina Pokker, Diana
