Contestație act administrativ fiscal. Decizia 1570/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIE CIVILĂ NR. 1570/2008
Ședința publică din 30 iunie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Augusta Chichișan
JUDECĂTOR 2: Mihaela Sărăcuț
JUDECĂTOR 3: Gheorghe Cotuțiu G -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare, pentru pronunțare, recursul declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 376 din 29.02.2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj în contradictoriu cu intimata SC SRL, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
În data de 26.06.2008 s-a depus la dosarul cauzeiconcluzii scrisedin partea recurentei însoțite de o serie de înscrisuri în justificarea poziției procesuale.
În data de 27.06.2008 s-a depus la dosarul cauzeiconcluzii scrisedin partea intimatei prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței atacate.
Se constată că, mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 23 iunie 2008, încheiere care face partea integrantă din prezenta hotărâre, când pronunțarea hotărârii s-a amânat pentru termenul de azi.
CURTEA
deliberând reține că,
Prin sentința civilă nr. 376 pronunțată la data de 29.02.2008 în dosarul nr- al Tribunalului Cluja fost admisă acțiunea formulată de reclamanta, C-N în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI C și, în consecință, a fost anulată în parte decizia nr. 78 din 16.05.2007 emisă de pârâtă și obligată aceasta să restituie reclamantei sumele: 659,23 lei, reprezentând, aferent depășirii cheltuielilor de protocol pe anul 2000; 30446 lei, reprezentând aferentă a 3 facturi de aprovizionare cu uleiuri minerale; 32494 lei, reprezentând penalități aferente sumelor mai sus arătate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 78 din 16.05.2007, pârâta Car espins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanta împotriva deciziei de impunere nr. 416/23.03.2007, pentru suma de 101.012,23 lei, constând din: 23931 lei - impozit pe profit, 1369 lei - majorări de întârziere pe impozit pe profit, 31.105,23 lei -, 36.607 lei - majorări de întârziere A reținându-se, în esență, că apărarea formulată este lipsită de suport juridic și ca nemotivată, pentru suma de 15.021,77 lei
Instanța de fond a constatat că inspecția fiscală a început la data de 18.10.2006, și a durat până la data de 21.03.2007, deci mai bine de 5 luni, iar sub acest aspect, organul de inspecție fiscală a reținut că prelungirea perioadei de inspecție fiscală peste termenul de 3 luni s-a făcut datorită efectuării unor alte activități, dar nu a învederat în ce s-au concretizat, nu a adus alte lămuriri și nu a depus acte justificative.
Apărarea formulată de pârâtă în sensul că termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligația fiscală in cauză, nu s-a împlinit, ci dimpotrivă, a fost suspendat între momentul începerii inspecției fiscale - 18.10.2006 și momentul emiterii deciziei de impunere - 23.03.2007, a fost apreciată ca neîntemeiată de prima instanță, deoarece pe de o parte, durata efectuării inspecției fiscale nu putea fi mai mare de 3 luni, iar pe de altă parte, decizia de impunere trebuia să fie emisă în termenul de prescripție prevăzută de art. 89.pr.fisc. respectiv 5 ani, ceea ce in speță nu s-a întâmplat.
Pentru aceste considerente, instanța de fond a anulat în parte decizia nr. 78/16.05.2007, sub aspectul pct. III. 3 pentru suma de 659,23 lei, reprezentând A aferentă depășirii cheltuielilor de protocol pe anul 2000, ca fiind prescrisă.
În ceea ce privește suma de 30.446 lei, reprezentând aferentă a 3 facturi de aprovizionare cu uleiuri minerale, instanța a apreciat că nu poate fi reținută în sarcina reclamantei, deoarece lipsa facturilor speciale imediat după data de 01.09.2002 nu îi este imputabilă, întrucât aceste formulare se comandă doar prin direcțiile județene și se tipăreau doar de către Imprimeria Națională, care nu au făcut față solicitărilor, creând o serie de disfuncționalități în prima perioadă de aplicabilitate.
Astfel, actele depuse de reclamantă atestă că facturile cuprinse în raportul de inspecție fiscală prin care s-a stabilit obligația de plată a A-ului în sarcina sa, au fost emise în data de 05.09.07.09, 15.09.2002, când S și H nu erau in măsură să pună la dispoziție formularele cu regim special, această disponibilitate creându-se doar începând cu data de 09.09.2002.
Având în vedere lipsa documentelor fiscale cu regim special, reținând solicitările transmise de cei doi furnizori de la H și S, și implicit a agenților economici din județul C către, iar aceasta către Ministerul Finanțelor, iar pe de altă parte inexistența unor norme speciale care să permită folosirea și completarea acestora în mod unitar, împrejurări care nu-i sunt imputabile reclamantei, tribunalul a apreciat că stabilirea sumei de 30.446 lei, reprezentând A în sarcina acesteia este nelegală și a dispus admiterea și a acestui petit.
În privința sumei de 32.494 lei, reprezentând penalități aferente sumelor de mai sus, instanța de fond a dispus restituirea acesteia reclamantei, conform principiului de drept accesorium sequitur principale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C, solicitând modificarea hotărârii în temeiul prevederilor art. 304 pct. 8 si 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, în sensul respingerii acțiunii în contencios fiscal formulată de reclamantă.
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta a arătat că hotărârea instanței de fond este greșită întrucât instanța de fond a analizat în mod trunchiat dispozițiile legale incidente în cauză, făcând aplicarea numai a primul aliniat al articolului 89 din Codul d e procedura fiscala, fără a observa că aliniatul următor reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.
In acest sens, pârâta arată că potrivit art. 89 alin. 2 din Codul d e procedură fiscală "termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel".
Luând în considerare prevederile art. 23 din Codul d e procedură fiscală, pârâta apreciază faptul că momentul în care s-a născut creanța fiscală este momentul în care potrivit legii se constituie baza de impunere care le generează, în cazul în speță nu mai târziu de termenul legal de depunere a bilanțului (30.04.2001) pct. 1.8. din nr.HG 401/2000 privind normele de aplicare a nr.OUG 17/2000.
Având în vedere dispozițiile mai sus menționate și ținând cont de momentul în care s-a născut creanța, pârâta a apreciat că termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabilii obligația fiscală în cauză a început să curgă din data de 0 1.01.2002 și se prescrie în termen de 5 ani ( la finele anului 2006).
Totodată, pârâta mai consideră că în speță sunt incidente și dispozițiile art. 90 alin. 2 din Codul d e procedura fiscala care stipulează în mod expres faptul că "termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligației fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecției fiscale și momentul emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecției fiscale."
De asemenea, pârâta a mai apreciată că împrejurarea depășirii duratei controlului fiscal pe o perioada mai mare de 3 luni, nu atrage sancțiunea prescripției sumei respective sau a nulității deciziei de impunere, având în vedere și art. 102.pr.fiscală care nu prevede nici o sancțiune în situația în care durata controlului fiscal durează mai mult de 3 luni.
In aceste circumstanțe, în baza prevederilor art. 2 alin. 3 din Codul d e procedura fiscală care stipulează în mod expres faptul că "unde prezentul cod nu dispune se aplică prevederile Codului d e procedura civilă", pârâta consideră că sunt incidente dispozițiile la art. 102 alin. 2 din pr.civ. care reglementează materia nulității relative.
În aceste condiții, întrucât, reclamanta nu a făcut dovada unei vătămări care nu poate fi înlăturată numai prin anularea actului, pârâta apreciază că nu se pune problema nulității deciziei de impunere, arătând că, nulitatea privită ca sancțiune a actului administrativ-fiscal este reglementată în mod expres de legiuitor la art. 46 din Codul d e procedură fiscală iar, situația evidențiată de reclamantă referitoare la împrejurarea că inspecția fiscală a avut o durată mai îndelungată, nu se regăsește în cuprinsul acestuia.
In privința sumei de 30.446 lei reprezentând aferentă a două facturi de aprovizionare cu uleiuri minerale, de asemenea, pârâta a apreciat ca fiind greșite reținerile instanței de fond, în sensul că "exista o lipsă a facturilor speciale", deoarece din adresa nr. 936/15.01.2008 emisă de S, rezultă cu claritate că, furnizorul produselor respective a formulat două cereri pentru eliberarea de facturi fiscale cu regim special, ambele fiind onorate de către organul fiscal teritorial în aceeași zi în care au fost înregistrate solicitările.
In aceste condiții și a faptului că reclamanta datorează în mod legal debitele menționate mai sus, pârâta apreciază că și accesoriile aferente acestora, se cuvin bugetului general consolidat al statului în temeiul principiului general de drept "accesorium sequitur principale".
Analizând recursul declarat de către pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art.304 și 3041.pr.civ. Curtea l-a apreciat ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
1. Potrivit art.91 alin.1 și 2.pr.fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel; termenul de prescripție începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.
Conform art.23 alin.1 și 2 din același act normativ, dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. Acesta fiind momentul la care se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.
In speță, din conținutul raportului de inspecție fiscală rezultă că organele fiscale au determinat și stabilit, în baza art. 2, alin. 3, lit.b din OUG nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată și pct. 1.8 din nr.HG 401/2000 privind Normele de aplicare a nr.OUG 17/2000, suma de 659,23 lei reprezentând TVA aferent depășirii cheltuielilor de protocol pe anul 2000, necolectat de contribuabil până la termenul limita de depunere a situațiilor financiare respectiv 30 aprilie 2001; această sumă trebuia inclusă în decontul privind taxa pe valoarea adăugată din luna aprilie 2001 și avea termen de plată scadent la data de 25 mai 2001.
Coroborând dispozițiile legale enunțate anterior se poate conchide că termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligația fiscală în cauză a început să curgă de la data de 01 ianuarie 2002 și se prescrie în termen de 5 ani.
Analizând dispozițiile art.92 pr.fiscală rezultă că termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligației fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecției fiscale și momentul emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecției fiscale.
În speță, inspecția fiscală a început la data de 18 octombrie 2006 și a fost finalizată prin întocmirea deciziei de im,punere la data de 23 martie 2007 și prin urmare, în această perioadă termenul de prescripție care a început să curgă la 01 ianuarie 2002 fost suspendat astfel că în raport de aceste împrejurări se poate susține că dreptul organului fiscal de a stabili obligația fiscală nu a fost prescris, iar obligația fiscală în sumă de 659,23 lei a fost stabilită înaintea împlinirii termenului de prescripție, susținerile contrare ale reclamantei fiind nefondate.
2. Referitor la suma de 30.446 lei A aferent facturilor fiscale de aprovizionare cu uleiuri minerale se impune a stabili dacă reclamanta poate beneficia de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată înscrisă în facturile fiscale de aprovizionare a uleiurilor minerale.
In speță, organele de inspecție fiscală au constatat ca în luna septembrie 2002 societatea s-a aprovizionat cu uleiuri minerale de la H și S, fără ca facturile fiscale - cu nr. FF -/15.09.2002, FF -/05.09.2002 și FF -/07.09.2002 - eliberate de acești furnizori să fie conforme cu prevederile legale în vigoare la momentul respectiv.
Potrivit art. 32 alin.1 din nr.OUG 158/2001 privind regimul accizelor aprobata prin Legea 523/din 17 iulie 2002, pentru toate livrările și transferurile de produse prevăzute la art. 26 alin. (2), efectuate de către agenți economici producători interni, procesatori, importatori și comercianți în sistem angro de astfel de produse, se vor utilizaîn mod obligatoriu, după caz, facturi fiscale speciale sau avize speciale de însoțire a mărfii.
Potrivit art.32, alin.(2) si (3) din același act normativ, facturile fiscale speciale și avizele speciale de însoțire a mărfii au regim special, sunt realizate în conformitate cu prevederile legale și se tipăresc de Compania Națională "Imprimeria Națională" -, utilizându-se hârtii, cerneluri speciale și alte elemente de siguranță, iar pe lungimea în diagonală a fiecărui document prevăzut la alin. (1) se vor inscripționa cuvintele " minerale.".
Coroborând dispozițiile legale enunțate anterior rezultă că reclamanta avea obligația achiziționării de uleiuri mineralenumaifolosind formularele tipizate cu regim special aprobate prin lege, eventuala lor lipsă de pe piață la un moment dat - indiferent din ce motiv - nefiind o cauză exoneratoare sau o situație de excepție prevăzută de legiuitor.
Mai mult, conform art. 62 din nr.HG 598/1002, documentele legale prevăzute la art. 24 alin. (1) lit. a) din lege, în baza cărora persoanele impozabile pot deduce taxa pe valoarea adăugată, pentru achizițiile de bunuri supuse accizelor este exemplarul original al facturii fiscale speciale utilizate pentru circulația acestor produse, vizată de supraveghetorul fiscal, acesta fiind documentul legal, în înțelesul legii.
Din coroborarea textelor de lege amintite, rezultă că societatea contestatoare nu avea dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată în suma de 30.446 lei TVA aferentă facturilor fiscale de achiziție a uleiurilor minerale ce nu reprezintă documente legale în accepțiunea legii fiscale, susținerile contrare ale reclamantei fiind nefondate.
Nefondate sunt și apărările reclamantei referitoare la împrejurarea că ne aflăm în prezența unui caz fortuit, exonerator de răspundere, prin utilizarea celor trei facturi fără regim special urmare a faptului că aceste documente fiscale nu au putut fi puse la dispoziție de către direcțiile județene ale finanțelor publice. Adresa emisă de furnizorul SC SRL S cu nr.269/06.09.2002, transmisă reclamantei prin fax la data de 13.04.2007 împreună cu avizul de însoțire a mărfii privind ridicarea facturilor fiscale de către furnizor precum și aspectele prezentate de aceasta privind modul de dobândire a facturilor speciale, nu pot fi reținute la soluționarea cauzei întrucât dispozițiile legale incidente sunt imperative, obligatorii și fără derogări decât în cazurile în care sunt expres stipulate. Însă, analizând conținutul textului amintit mai sus reiese că legiuitorul nu a prevăzut excepții și, prin urmare, se aplică pentru toți "- comercianții în sistem angro de astfel de produse -.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că organele de control ale pârâtei au stabilit în mod corect că suma aferentă celor trei facturi - cu nr. FF -/15.09.2002, FF -/05.09.2002 și FF -/07.09.2002 - nu sunt deductibile fiscal și au impus recuperarea acestora.
Cât privește suma de 36.607 lei reprezentând majorări de întârziere în cuantum de 32.494 lei aferente taxei pe valoarea adăugată analizată mai sus, se poate constata că acestea au fost stabilite și calculate respectând principiulaccesorium sequitur principaleîn concordanță cu dispozițiile art.115 din nr.OG92/2003.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va aprecia recursul declarat de către pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C ca fiind fondat iar în temeiul art.312 alin.1 pr.civ. raportat la dispozițiile legale enunțate mai sus îl va admite, va casa hotărârea recurată și rejudecând cauza va respinge ca fiind nefondată acțiunea formulată de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C împotriva sentinței civile nr. 376 din 29 februarie 2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj pe care o casează și rejudecând pe fond, respinge acțiunea reclamantei SC SRL.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30 iunie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - G - - -
Red.dact.MS/MS
02.07.2008-3ex.-jud.fond.
Președinte:Augusta ChichișanJudecători:Augusta Chichișan, Mihaela Sărăcuț, Gheorghe Cotuțiu
