Contestație act administrativ fiscal. Decizia 158/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV SI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 158/2009
Ședința publica din data de 21 ianuarie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Floarea Tămaș
JUDECĂTOR 2: Mirela Budiu
JUDECĂTOR 3: Mihaela Sărăcuț
GREFIER: - -
-a luat în examinare - în vederea pronunțării - recursul declarat de reclamanta - SRL, împotriva sentinței civile nr. 1590/19.09.2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj, în contradictoriu cu pârâții DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C, AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR, DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE C și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ B, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
Se constată că la data de 21.01.2009 pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cad epus concluzii scrise prin care solicită respingerea recursului formulat ca nefondat.
dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 14.01.2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când pronunțarea s-a amânat pentru data de astăzi.
CURTEA
Din examinarea actelor dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1590 pronunțată la data de 19.09.2008 în dosarul nr- al Tribunalului Cluja fost admisă excepția invocată de Agenția națională de Administrare Fiscală și respinsă acțiunea reclamantei SRL împotriva ANAF urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive; respinsă excepția nulității deciziei nr.286/2006 emisă de C ca inadmisibilă; respinsă acțiunea reclamantei SRL împotriva prin
Pentru a dispune astfel instanța reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de ANAF este întemeiată deoarece potrivit prevederilor art.4 pct.33 și pct.44 din HG nr.495/2007 a fost statuată competența acestei autorități în soluționarea contestațiilor și la reprezentarea în instanță iar pe altă parte nu a emis nici unul din actele administrative atacate.
Referitor la excepția nulității deciziei nr.286/2006 reține instanța că nu este întemeiată deoarece decizia nr.81/2007 a DGFP a Județului C fiind respinsă ca nedepusă în termen această excepție a tardivității împiedică orice cercetare a cauzei, implicit a excepției nulității.
În privința deciziei nr.81/2007 reține instanța că este temeinică și legală întrucât potrivit prevederilor art.177 alin.1 din OG nr.92/2003 contestația se va depune in termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal sub sanctiunea decăderii", iar potrivit art.175 din aceeași ordonanță "împotriva măsurilor dispuse, prin decizie se poate face contestație care se depune în termen de 30 de zile de la comunicare, la autoritatea vamală emitentă, sub sanctiunea decăderii".
Conform art. 6 din HG nr. 973/2006 pct.2 "decizia pentru regularizarea situatiei se comunică importatorului împreună cu procesul-verbal de control al valorii în vamă în cadrul termenelor prevăzute pentru luarea deciziei finale privind determinarea valorii in vamă; dacă prin decizia de regularizare a situației se stabileste încasarea in totalitate sau în parte a garanției si aceasta a fost constituită printr-o scrisoare de garantie bancară, decizia se comunică cu cel putin 15 zile înainte de expirarea termenului de valabilitate a garanției; împotriva deciziei pentru regularizarea situației se poate formula contestatie potrivit prevederilor Titlului IX din OG nr. 92/2003.
În speță sunt incidente dispozițiile arătate deoarece din probele administrate rezultă că actele contestate de reclamantă au fost comunicate acesteia la data de 12.10.2006, aspecte confirmate si prin semnătura d-lui si stampilarea procesului-verbal de control al valorii in vamă nr. 208/12.10.2006, luând deci cunostință de continutul acestora, motiv pentru care termenul de 30 de zile curge de la această dată si expiră la data de 13.11.2006 or, contestatia fiind înregistrată la DGFP a Judetului C la 10.05.2007, iar la Biroul Vamal C la 11.04.2007 prin adresele nr. 57032 si 4951, rezultă fără echivoc tardivitatea acesteia.
Împotriva soluției menționate a declarat recurs reclamanta SRL solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul admiterii contestației.
În motivare recurenta a arătat că hotărârea este nelegală din perspectiva reținerii tardivității contestației, a restabilirii naturii juridice a actelor atacate în contextul îndrumării date, a respingerii excepției nulității precum și din perspectiva netemeiniciei și nelegalității stabilirii reținerii garanției. Astfel, în dezvoltarea argumentelor evocate recurenta arată că instanța nu a dat curs îndrumărilor date prin decizia de casare referitor la stabilirea naturii juridice a fiecărui act atacat. Pentru stabilirea naturii juridice trebuia avut în vedere dispozițiile HG nr.1813/2006 pentru modificarea HG nr.937/2006 ce statuează că în baza procesului verbal se emite decizia pentru regularizarea situației care reprezintă titlu de creanță, că aceasta se comunică importatorului împreună cu procesul verbal în cadrul termenelor prevăzute pentru luarea deciziilor finale privind determinarea valorii în vamă și poate fi contestată voința legiuitorului în acest context se arată este în sensul că decizia este titlu de creanță în cauza producătoare de efecte juridice și ca atare poate fi contestată în termenele legale de la data aducerii ei la cunoștință importatorului. Din această perspectivă decizia afost comunicată prin poștă la 07.03.2007 iar contestația a fost înregistrată la 06.04.2007 deci în termenul de 30 de zile și ca atare excepția tardivității trebuie respinsă.
Cât privește excepția lipsei calității procesuale se susține că și aceasta trebuia respinsă deoarece în proces a fost introdus Ministerul Economiei și Finanțelor - Agenția națională de Administrare Fiscală nu pentru că ar fi o autoritate care soluționează recursurile grațioase ci pentru că prin contestație s- solicitat instanței ca prin prisma dispozițiilor fiscale, vamale și administrative a constata că decizia emisă de direcție este nelegală cu consecința restituirii garanției reținute nelegal. Această garanție vamală fiind formată din TVA și accize conform Codului fiscal se face venit la bugetul general consolidat iar cel care administrează bugetul este Ministerul Economiei și Finanțelor - ANAF. Ca atare se susține de recurentă acest pârât fost introdus nu pentru că ar fi emis vreunul din acte ci pentru că hotărârea să fie opozabilă și a se putea recupera sumele reținute nelegal.
Referitor la stabilirea și reținerea garanției arată recurenta că nu este legală întrucât a depus documentația cerută de normele în materie respectiv, factura, dovada de acționar a prețului, extrasul de cont, acte ce au dus la emiterea declarației în vamă și ca atare nu se putea reține culpa și implicit garanția în considerarea că nu existau date cu privire la valoarea de achiziționare. Atâta timp arată recurenta cât organul vamal a avut în cadrul documentației depuse factura și dovada de achitare a prețului existența sau neexistența unui contract în forma scrisă cu clauze standard nu interesează deoarece derularea raporturilor comerciale se bazează pe celeritate și este singurul domeniu unde proba este liberă, neîngrădită; în raporturile comerciale existența facturii și dovezii de achitare fac dovada deplină în acest sens și art.46 comercial și art.1.2 din principiile aplicabile contractelor comerciale internaționale.
Răspunzând celor invocate prin întâmpinare ANAF și DEGFP C au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca legală și temeinică.
În susținerea celor solicitate intimatele au arătat că în mod temeinic s-a reținut că excepția de nulitate este inadmisibilă întrucât prin decizia direcției a fost respinsă contestația ca nedepusă în termen iar această excepție a tardivității împiedică orice cercetare a cauzei.
Mai arată intimatele că în mod corect a fost dispusă și respingerea ca nedepusă în termen a contestației promovate împotriva actelor administrative raportat la situația de fapt existentă respectiv promovarea contestației la data de 11.04.2007 având ca obiect anularea actelor emise la 12.10.2006 prin dispozițiile legale menționate art.175 și art.177. Această situație se arată este dată de aceea că procesul verbal și decizia privind regularizarea situației au fost comunicate contestatoarea la 12.10.2006 prin predarea actelor către reprezentantul societății administrator statutar și promovarea contestației doar în data de 11.04.2007 deci peste termenul de 30 de zile fiind aplicabile astfel dispozițiile art.177 și sancțiunea aferentă respectiv decăderea din dreptul de contestare.
În privința celorlalte motive invocate de recurentă arată intimatele că nu pot fi cercetate datorită operării excepției de decădere și oricum sunt neîntemeiate.
Prin întâmpinarea formulată intimata Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cas olicitat respingerea recursului fundamentat pe aceea că demersul inițiat a fost depus cu mult peste termenul de 30 de zile prevăzute de OG nr.92/2003.
Tot astfel pe fond intimata a solicitat respingerea întrucât în mod corect s-a procedat la reținerea garanției raportat la faptul că recurenta nu a prezentat în termen documentele solicitate pentru determinarea valorii în vamă.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele:
Intimata a introdus în țară, un autoturism marca "Citroen " și a prezentat autorităților vamale factura externă nr. 5552/18.08.2006, chitanța externă din 25.08.2006 documente care au fost înscrise în declarația vamală de import I 76803/04.09.2006. La introducerea în țară a autoturismului în baza facturii și a întocmit, intimata a achitat taxele vamale, (2781 lei din care 599 lei reprezentând accize, 2182 lei reprezentând TVA) însă în urma analizei de risc efectuate, biroul vamal a procedat la amânarea determinării definitive a valorii în vamă solicitând constituirea unei garanții de 3097 lei. Cu acel prilej, organele vamale cu adresa nr. 29344/06.09.2006 (33 dosar fond) au solicitat intimatei să depună contractul comercial, contractul de transport, contractul și polița de asigurare a mărfurilor transportate pe parcurs extern, documente bancare privind efectuarea plăților externe, extras de cont, acte de revânzare a mărfurilor pe piața externă și declarația vamală de export.
Ulterior în considerare actelor depuse și a reținerii că sunt aplicabile prevederile nr.HG 973/2006 organele vamale au emis procesul verbal de control al valorii în vamă nr.208/22.10.2006 și decizia pentru regularizarea situației privind obligația suplimentare nr.286/12.10.2006 (22, 23 dosar fond).
Măsura dispusă a fost contestată de recurentă (31 dosar fond) la 23.10.2006 iar în urma analizei celor invocate prin decizia nr.7/24.01.20007 contestația fost respinsă ca prematur formulată. Soluția dată a fost motivată pe aceea că potrivit art.6 alin.1 și 2 din HG nr.973/2006, art.176(2) din OG nr.92/2003 titlul de creanță privind datoria vamală este decizia de determinare definitivă a valorii în vamă luată de biroul vamal prin întocmirea unui proces verbal referitor la sume și măsuri stabilite de organul vamal, iar adresa evocată nu stabilește sume cu titlu definitiv și ca atare nu reprezintă titlu de creanță sau act administrativ fiscal (28 dosar fond).
Ulterior deciziei recurenta a solicitat organelor vamale să îi comunice dacă există vreun act de control respectiv decizie privind autoturismul identificat prin declarația vamală nr.I 76803 din 4.09.2006 (26 dosar fond).
Prin răspunsul formulat se comunica recurentei că suma care constituia garanție era de 3097 lei și a fost reținută pe baza HG nr.973/2006, operațiunea încheindu-se prin procesul verbal de control nr.208/22.10.2006 prin care s-a făcut deblocarea parțială în valoare de 935 ron sumă restituită de vamă în data de 23.10.2006 iar diferența de 2162 ron a fost virată la buget în baza deciziei de regularizare nr.286/12.10.2006.
În acest context al celor comunicate, al considerării că blocarea garanției este nejustificată, că nu se ține seama de documentele ce atestă valoarea autoturismului importat că această valoare este dată de prețul facturat achitat integral vânzătorului prin virament bancar iar stabilirea altei valori pe baza altor date nesocotește prevederile art.VII pct.2 din Acordul General pentru și Comerț recurenta formulează o nouă contestație.
În urma analizei făcute prin decizia nr.81 din 23.05.2007 contestația este respinsă ca nedepusă în termen. Astfel, se reține că potrivit dispozițiilor art.175 și art.177 din OG nr.92/2003 împotriva măsurilor dispuse se poate face contestație în termen de 30 de zile de la comunicare la autoritatea emitentă iar în speță actele contestate au fost comunicate la 12.10.2006 și contestația trebuia depusă la 13.11.2006.
Nemulțumită recurenta s-a adresat instanței susținând că reținerile organelor fiscale cu privire la nedepunerea contestației în termen și la reținerea garanției este greșită raportat la momentul comunicării actelor contestate și la documentele ce atestă valoarea reală a bunului.
Față de cele invocate intimatele au susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.177 alin.1 și art.175 din OG nr.92/2003.
Normele invocate statuează că împotriva măsurilor dispuse prin decizie se poate face contestație în termen de 30 de zile de la comunicare la autoritatea vamală emitentă.
Actele dosarului relevă că recurenta contestă mai întâi actul comunicat cu privire la statuarea garanției iar aceasta a fost soluționată prin respingerea ca prematură, că ulterior a solicitat autorităților comunicarea eventualului act de stabilire a obligației și reținere a garanției iar apoi în urma comunicării ce i-a fost făcută în martie 2007 contestat în termen de 30 de zile actele. Că o comunicare anterioară lunii martie nu a fost făcută rezultă implicit din decizia inițială când se relevă că actul contestat cu constituire titlu de creanță, atare act este procesul verbal și decizia de regularizare cât și din aceea că nu s-a făcut dovada vizând comunicarea către recurentă în contextul solicitării unei atare dovezi. Prin urmare raportat la cele rezultate din acte și în lipsa unei dovezi în măsură să ateste o altă comunicare decât cea din martie 2007 susținerile recurentei cu privire la reținerile greșite ale instanței și organelor fiscale vizând tardivitatea contestației sunt întemeiate și urmează a fi admise.
Greșite sunt însă și reținerile instanței referitoare la lipsa calității procesuale pasive a ANAF știut fiind că sumele reținute cu titlu de obligații vamale intră în bugetul de stat, iar restituirea se face de către ordonatorii de credite - instituții abilitate a gestiona veniturile, printre acestea aflându-se și entitatea chemată în judecată, Ministerul Economiei și Finanțelor - Agenția pentru Administrare Fiscală
Ori, recurenta tocmai restituirea unor sume ce au intrat în buget solicită a fi restituite. Ca atare în condițiile în care printre entitățile abilitate a gestiona veniturile se află și ANAF nu poate susține că aceasta nu ar avea calitatea procesuală iar sub acest aspect susținerile recurentei referitoare la greșita respingere a excepției sunt întemeiate.
Întemeiate sunt însă și susținerile recurentei cu privire la garanția reținută. În acest sens se reține că actele normative la care fac referire părțile prin dispozițiile lor, prevăd o serie de reguli vamale ce trebuie respectate în privința determinării valorii în vamă, a documentelor justificative cerute și a obligațiilor vamale. Astfel Legea nr. 85/2006 prin art. 57 prevede că procedura de determinare a valorii în vamă este cea prevăzută în articolul VII al Acordului general pentru tarife vamale și comerț 1994, ratificat prin Legea nr. 133/1994, cu modificările ulterioare; că în situația în care eterminarea definitivă a valorii în vamă nu se poate efectua imediat, importatorul are dreptul de a ridica mărfurile din vamă, la cerere, cu condiția să constituie o garanție în forma acceptată de autoritatea vamală, iar în cazul în care nu prezintă documentele concludente privind determinarea valorii în vamă, autoritatea vamală procedează la executarea garanției, operațiunea de plasare a mărfurilor sub regim vamal fiind considerată încheiată.
Dispozițiile art. 58 al aceluiași act normativ mai prevăd căvaloarea în vamă se declară de către importator, care este obligat să depună la biroul vamal o declarație pentru valoarea în vamă, însoțit de factură sau de alte documente de plată a mărfii și a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.
Referitor la determinarea definitivă a valorii, nr.HG 973/2006 prin art. 1 prevede că aceasta se amână potrivit art. 57 alin. (4) și (5) din Legea nr. 86/2006 în situația în care pentru determinarea valorii în vamă, pe baza valorii de tranzacție este necesară prezentarea unor documente sau justificări suplimentare referitoare la exactitatea și realitatea valorii declarate.
Același act normativ, prin art. 2 prevede că în cazul în care s-a procedat la amânareadeterminării definitive valorii în vamă, importatorul poate ridica mărfurile din vamă cu condiția să furnizeze autorității vamale o garanței suficientă care să asigure încasarea drepturilor de import corespunzătoare mărfurilor respective.
Prin art. 4 al aceluiași act normativ se mai prevede însă căbiroul vamal are obligația de a analiza documentele pe care importatorul trebuie să le prezinte potrivit art. 57 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României și de a lua o decizie privind determinarea valorii în vamă cu titlu definitiv în termen de 30 de zile de la data comunicării acestor documente.
Tot astfel prin art. 6 se prevede că ecizia privind determinarea definitivă a valorii în vamă este luată de biroul vamal prin întocmirea unui proces-verbal de control al valorii în vamă, care stabilește disponibilizarea sau încasarea, în totalitate ori în parte, a garanției constituite și cuprinde descrierea detaliată a motivelor ce au stat la baza măsuri, iar prin art. 7 se statuează că "în scopul aplicării prezentei hotărâri, autoritatea vamală va utiliza o bază de date în materie de evaluare ca instrument al analizei de risc".
De asemenea, prin Acordul general pentru tarife vamale și comerț art. VII pct. 2 lit. a se prevede că valoarea vamală a mărfurilor trebuie să se bazeze pe valoarea reală a mărfurilor importate la care se aplică taxele, putând a se presupune că valoarea reală poate fi reprezentată de prețul facturat.
Din normele enunțate rezultă că importatorul este obligat să depună declarația vamală însoțită de facturi sau alte documente de plată a mărfii și a cheltuielilor pe parcursul extern aferente; că în baza facturii sau (în lipsa acesteia precum și în cazul suplimentării justificării valorii reale), pe baza altor documente, organele vamale determină valoarea în vamă; că în condițiile solicitării de documente suplimentare se poate amâna determinarea definitivă a valorii și bunul (marfa) poate fi ridicată până la furnizarea informațiilor sau a documentelor, dacă se achită garanția; că în condițiile nedepunerii actului doveditor (factură) sau a altor documente (pentru lipsă factură sau justificare valoare), se determină valoarea în vamă prin utilizarea bazei de date, cu consecința stabilirii obligației suplimentare, respectiv a reținerii garanției.
Cu alte cuvinte, pentru determinarea valorii în vamă, se are în vedere valoarea rezultată din factură ce în condițiile Acordului general pentru tarife vamale și comerț, presupune că valoarea reală este prețul facturat; că doar în lipsa acesteia și a declarației se are în vedere valoarea rezultată din alte documente ce atestă prețul și cheltuielile de transport dacă sunt făcute, respectiv valoarea pe bază de date, în materie de evaluare.
În speță, recurenta a depus la organele vamale actele cerute de normele enunțate și anume declarație, factură externă, inclusiv extras bancar aferent, virament sumă facturată, acte în baza cărora se putea determina și definitiva valoarea în vamă. Or, în această situație, dat fiind existența actelor cerute de norme și posibilitatea determinării valorii pe baza celor rezultate din aceasta, nu se putea recurge la o altă determinare cum era cea în baza datelor de evaluare, în analiza de risc, iar sub acest aspect, reținerile organelor fiscale sunt greșite.
Evident, se susține de intimați că determinarea la care s-a recurs a fost făcută în condițiile în care recurenta nu a depus documentele solicitate în urma amânării. Atare susțineri nu pot fi primite ca motive de reținere a garanției, câtă vreme cerințele cerute de lege recurentei au fost întrunite și de vreme ce cele solicitate nu țin seama de depunerea actelor mai sus menționate și nici de situația concretă. Astfel, sub acest din urmă aspect trebuie făcute câteva precizări. Prin adresa invocată de intimată s-a solicitat recurentei a depune contractul comercial, însă în relațiile comerciale tranzacția se încheie și verbal, iar realitatea acesteia poate fi dovedită cu factură și actele ce atestă achitarea prețului. Or, în cauză, aceste acte au fost depuse la organele vamale, iar factura poate, în condițiile acordului relevat, să ateste valoarea reală a bunului cumpărat. Tot astfel, s-a solicitat de autoritatea vamală a fi depus contractul de transport sau actul care are legătură cu operațiunea de import. Un astfel de document nu putea fi depus întrucât recurenta a trimis după bun un prepus (angajat) al său și ca atare, un contract de transport sau act care să ateste operațiunea era imposibil a fi prezentat. C mult, se putea depune un contract de muncă, însă din acesta nu se putea trage concluzia referitor la operațiune. Totodată, s-a solicitat prin adresa invocată, recurentei a depune documente bancare, contractul și polița de asigurare însă contractul și polița nu sunt cerute obligatoriu de lege, iar extrasul bancar ce atestă efectuarea viramentului a fost depus odată cu declarația la intrarea în vamă. În fine, s-a mai solicitat recurentei a depune actul de revânzare a mărfii și orice alt document care să ajute la stabilirea prețului efectiv plătit de importator. Dar actul de revânzare nu putea fi comunicat deoarece bunul nu era revândut la momentul determinării valorii în vamă pe piața internă, iar alte documente nu erau necesare a fi depuse întrucât așa cum s-a arătat mai sus, existau acte care atestă prețul cert plătit (factură, extras bancar virament). Prin urmare, în condițiile în care existau acte ce atestau tranzacția, prețul stabilit și achitat și de vreme ce cele cerute nu țin seama de situație concretă, - imposibilitate prezentării sau neobligativitatea - în mod corect susține recurenta că în baza actelor depuse, organele vamale puteau determina valoarea în vamă în baza realității rezultate din acestea și că astfel, nu se justifică reținerea garanției.
Așadar, constatând cele mai sus arătate în baza art.312 pr.civ. coroborat cu art.20 din Legea nr.554/2004, Curtea va admite recursul, va casa hotărârea și rejudecând va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive al pârâtei ANAF și excepțiile nulității deciziei nr. 286/2006 emisă de Direcția Regională Vamală C și cea a tardivității acțiunii reclamantei; va admite acțiunea extinsă a reclamantei ST. SRL și în consecință va dispune anularea deciziei nr. 81/2007 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice C, precum și a deciziei de regularizare nr. 286/2006 și a procesului verbal de control nr. 208/2006, ambele emise de către Totodată vot fi obligate pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor B, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale C și Agenția Națională de Administrare Fiscală să restituie reclamantei garanția de 2.162 lei constituită pentru taxele aferente importului autoturismului Citroen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta SRL împotriva sentinței comerciale nr. 1590/19.09.2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj pe care o casează și rejudecând:
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive al pârâtei ANAF și excepțiile nulității deciziei nr. 286/2006 emisă de Direcția Regională Vamală C și cea a tardivității acțiunii reclamantei.
Admite acțiunea extinsă a reclamantei SRL și în consecință:
Dispune anularea deciziei nr. 81/2007 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice C, precum și a deciziei de regularizare nr. 286/2006 și a procesului verbal de control nr. 208/2006, ambele emise de către Direcția Regională Vamală
Obligă pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor B, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale C și Agenția Națională de Administrare Fiscală să restituie reclamantei garanția de 2.162 lei constituită pentru taxele aferente importului autoturismului Citroen.
Fără cheltuieli de judecată.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 21 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - - - - -
GREFIER
- -
Red./
3 ex./10.02.2009
Președinte:Floarea TămașJudecători:Floarea Tămaș, Mirela Budiu, Mihaela Sărăcuț
