Contestație act administrativ fiscal. Decizia 490/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 490/2010
Ședința publică de la 25 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Monica Diaconescu
JUDECĂTOR 2: Radu Rareș Dușa
JUDECĂTOR 3: Liviu
Grefier
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de reclamantul, împotriva deciziei civile nr. 3074/2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUN.T, având ca obiect contestație act administrativ fiscal decizie de impunere emisă de DGFP
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă contestatorul personal, asistat de avocat, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că prezenta contesatație este legal timbrată, iar părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă. De asemenea, la data de 24.02.2010, intimata DGFP Cad epus la dosar întâmpinare, comunicată cu reprezentanta contestatorului.
Aceasta solicită acordarea unui nou termen, în vederea studierii întâmpinării.
Curtea învederează acesteia faptul că prin întâmpinare nu se invocă aspecte noi, astfel încât, raportat la conținutul acesteia nu se impune amânarea cauzei, urmând a respinge cererea și, nemaifiind alte cereri de solicitat declară închise dzebaterile și acordă cuvântul în susținerea conetstației.
Reprezentanta contestatorului solicită admiterea contetsației în anulare, anularea deciziei atacate și reluarea judecății recursului, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin decizia civilă nr. 3074/2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr-, s-a espins recursul declarat de reclamantul, împotriva sentinței civile nr. 1837/2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj, care a fost menținută în întregime.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut următoarele:
1. Cât privește prima critică axată pe greșita soluționare a excepției nulității absolute a Deciziei de impunere pe considerentul că aceasta nu ar conține toate elementele obligatorii impuse de art. 46 din Codul d e procedură fiscală, Curtea observă că această chestiune a fost tranșată mai întâi prin Decizia nr. 10 din 27 ianuarie 2009 prin care organul de soluționare a contestației, pârâta intimată din cauza de față, a statuat cu raportare la dispozițiile art. 1 alin. 1 din Ordinul Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 1504/2007 privind modificare și completarea Ordinului nr. 1430/2004 al aceluiași minister că nu lipsesc elementele care atrag nulitatea acesteia așa cum este prevăzută la art. 46 din OG nr. 92/2003 privind Codul d e procedură fiscală.
La rândul ei instanța de fond cercetând legalitatea Deciziei, la contestația reclamantului care a reiterat această critică, a statuat că din analiza deciziei de impunere contestate rezultă că aceasta cuprinde toate mențiunile obligatorii prevăzute de art. 46 din Codul d e procedură fiscală.
În adevăr, conform art. 46 din Codul d e procedură fiscală (OG nr. 92/2003), cu modificările și completările ulterioare, care are denumire marginală nulitatea actului administrativ fiscal legiuitorul prevede că:Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.
Cercetând viciul de nelegalitate invocat de reclamantul recurent sub aspectul lipsei denumirii organului fiscal emitent, a motivelor de fapt și de drept, a ștampilei precum și a modalității de stabilire a bazei de impunere, Curtea constată că atât organul administrativ fiscal de soluționare a contestației cât și instanța de fond au realizat o cercetare corectă și completă a conținutului și regularității actului contestat ajungând astfel la o soluție legală privind reținerea legalității acestuia.
Astfel, reclamantul reiterează practic excepția de nulitate fără să arate în concret unde se localizează eroarea de fapt sau de raționament a celor două autorități, rezumându-se doar să evidențieze formal lipsa acestor elemente.
Cercetând sub aspectul dispozițiilor art. 3041.pr.civ. decizia de impunere anuală pentru veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal pe anul 2008 emisă sub nr. - din 03.10.2008 aflată în copie la fila 71 din dosarul instanței de fond, Curtea reține că aceasta cuprinde denumirea organului fiscal emitent: Ministerul Economiei și Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală, cuprinde de asemenea, motivele de fapt și de drept referitoare la tratamentul fiscal ce rezultă cu prisosință din descrierea elementelor raportului juridic de drept material fiscal atât în fapt cât și în drept cât și modalitatea stabilirii bazei de impunere.
Curtea a mai constatat că lipsa ștampilei și a sediului organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal contestat, deși reale, nu conduc la constatarea nulității absolute a acestuia deoarece, mențiunea cu privire la sediul organului fiscal nu este cerută de prevederile art. 43 alin. 2 din Codul d e procedură fiscală iar cât privește ștampila, deși această formalitate este cerută expres de prevederile art. 43 alin. 2 lit. h) din legea procedurală fiscală lipsa acestei mențiuni nu atrage nulitatea prevăzută de art. 46 deoarece textul legal nu prevede o atare consecință.
Așa fiind și în raport de aspectele de fapt și de drept expuse în precedent, Curtea a constatat că instanța de fond a dat o interpretare corectă și legală instituției nulității actului administrativ fiscal și a aplicat corect dispozițiile art. 46 din Codul d e procedură fiscală.
Din această perspectivă motivul de recurs pricind această neregularitate l-a respins ca nefondat.
2. Cu referire la excepția prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligațiile fiscale în sarcina reclamantului prin decizia de impunere mai sus arătată, Curtea reține că deși această chestiune nu este adusă în discuție în faza administrativă de soluționare a contestației, face obiectul acțiunii de contencios administrativ fiscal și este pusă în discuție pentru prima dată în fața instanței de fond, deciomisso medio.
Cu toată această imperfecțiune procedurală având în vedere că regimul prescripției dreptului la stabilirea impunerii de către organul fiscal este stabilit prin norme imperative de ordine publică, chestiunea privind încălcarea acestor norme se poate invoca în mod direct și în faza de judecată.
Astfel fiind, Curtea a constatat că instanța de fond a reținut corect aplicabilitatea dispozițiilor art. 91 din Codul d e procedură fiscală și a procedat la aplicarea și interpretarea corectă a acestei norme legale la cazul în speță.
Din economia dispozițiilor art. 91 din legea procedural fiscală, Curtea a reținut că termenul general de prescripție a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale este de 5 ani și începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală așa cum rezultă din dispozițiile art. 23 din aceeași lege.
Astfel, conform acestui din urmă text legal, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează și se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată și, totodată, se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.
Prin urmare, esențial pentru a statua dacă este incidentă instituția prescripției este necesar a ști când s-a constituit baza de impunere care a generat dreptul de creanță.
În speță, din cuprinsul mențiunilor efectuate în decizia de impunere s-a constatat că, creanța fiscală s-a născut ca efect al aplicării dispozițiilor art. 771alin. 6 din Codul fiscal.
Astfel, conform acestei norme legale, în situația în care dreptul de proprietate imobiliară sau al dezmembrămintelor acestuia se realizează prin hotărâre judecătorească, impozitul pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare se calculează și se încasează de organul fiscal competent.
Astfel, instanțele judecătorești care pronunță hotărâri judecătorești definitive și irevocabile comunică organului fiscal competent hotărârea și documentația eferentă în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii.
Pe baza datelor furnizate de instanța judecătorească, organul fiscal competent emite în termen de 15 zile o decizie de impunere, pe care o comunică contribuabilului iar impozitul astfel stabilit se plătește în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere.
În speță, Curtea a constatat că transferul dreptului de proprietate care a stat la baza impunerii a operat prin sentința civilă nr. 4554 din 7 decembrie 200/ pronunțată mde Judecătoria Turda în dos. nr- ( 73-20 dos. fond) aceasta rămânând definitivă și irevocabilă conform mențiunilor grefierului la data de 30 aprilie 2008 prin neintroducerea recursului în termen legal ( 82 verso).
Decizia de impunere a fost emisă de organul fiscal în același an în care a rămas definitivă și irevocabilă sentința prin care s-a operat transferul, respectiv la data de 3 octombrie 2008.
Așa fiind, termenul de prescripție al dreptului de a stabili obligațiile fiscale privind impozitul pe transfer al dreptului de proprietate în conformitate cu prevederile art. 91 alin. 2 din Codul d e procedură fiscală corelat cu art. 23 și art. 771alin. 6 din Codul fiscal a început să curgă la data de 1 ianuarie a anului 2009, care este anul următor celui în care s-a născut creanța fiscală.
Astfel fiind, Curtea a constatat că organul fiscal a stabilit dreptul la obligația fiscală împotriva reclamantului recurent chiar înainte ca termenul de prescripție să înceapă să curgă, așa încât în speță nici nu poate fi vorba despre prescripția acestui drept. Și este așa, deoarece conform art. 93 din Codul d e procedură fiscală, efectul împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale, presupune obligația organului fiscal constată de a proceda la încetarea procedurii de emitere a titlului de creanță fiscală, aspect care urma să se împlinească abia începând cu data de 1 ianuarie 2014.
Or, este evident că un atare efect nu se putea reține în cauză.
Toate aspectele de fapt și de drept cu referire la momentul la care organul fiscal avea dreptul să stabilească creanța fiscală constând în impozitul pe veniturile din transferurile imobiliare evocate de recurentul reclamant se îndepărtează de la dispozițiile art. 771alin. 6 din Codul fiscal care au fost reținute ca fapt generator al raportului juridic de drept material fiscal.
Chestiunea legată de incidența dispozițiilor art. 1295 din Codul civil nu poate fi luată în considerare. Întâi că acest text legal care evocă principiul consensualismului în materia vinderilor nu se aplică în cazul transferului dreptului de proprietate asupra unui teren.
Toate legile funciare începând cu apariția Legii nr. 18/1991 au prevăzut că dreptul de proprietate asupra unui teren prin acte intre vii ( vivos) are loc sub sancțiunea nulității exclusiv prin act autentic, sub sancțiunea nulității absolute (art. 46 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, art. 67 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, republicată, art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor, art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente).
Așa fiind, dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu s-a putut transmite legal doar dacă părțile antecontractului de vânzare cumpărare au recurs la procedura autentificării convenției de vânzare s-au la procedura prevăzută la art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005. În ambele situații efectul translativ de proprietate și deci al momentului transferului dreptului de proprietate din patrimoniul vânzătorului în patrimoniul cumpărătorului are loc la data autentificării actului dacă părțile nu stipulează expres un termen ulterior sau la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești pronunțate în condițiile prevăzute la art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 care are efect constitutiv de drept cu toate că în fapt unele prestații relevante de contractul de vânzare cumpărare s-au executat anterior.
Așa fiind, în cauză nu se pot opune cu succes efectele juridice ale art. 1295 cod civil pentru a se concluziona că transferul dreptului de proprietate asupra unui teren operează exclusiv la momentul în care părțile s-au învoit cu privire la lucrul vândut și la preț. A admite această teză ar însemna să ocolim normele legale imperative care impun formalitatea autentică a înscrisului ce atestă transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor și să ignorăm sancțiunea nulității absolute a actului care nu respectă această cerință legală, ceea ce ar fi de neadmis.
Pe cale de consecință și cu luarea în considerare a considerentelor de fapt și de drept expuse în precedent, Curtea a reținut că instanța de fond a făcut o analiză corectă a dispozițiilor legale incidente în materia prescripției dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale și a aplicat corect aceste dispoziții legale la speță, încât motivul de recurs evocat de recurentul reclamant se privește a fi neîntemeiat.
3. Sub aspectul motivelor de recurs ce vizează fondul cauzei s-a constatat că recurentul reclamant aduce aceleași critici ca și la instanța de fond, în special sub aspectul lipsei calității de contribuabil în raport de obligația fiscală impusă în sarcina sa.
Așa cum a rezultat din probele dosarului terenul ce face obiectul transferului de proprietate asupra căruia s-a pronunțat Judecătoria Turda prin hotărârea judecătorească mai sus menționată a făcut parte din averea defunctului, decedat în T la 3 noiembrie 1995 față de care instanța a constat că au calitate de moștenitori în privința numitei I în calitate de soție supraviețuitoare, a numitei și a recurentului aceștia din urmă în calitate de descendenți direcți.
Este la fel de adevărat că anterior acestui litigiu, respectiv la circa un an de la data decesului antecesorului recurentului s-a dezbătut succesiunea pe cale notarială asupra unei părți din averea acestuia în care nu a intrat și terenul pentru care instanța judecătorească a constat calitatea de moștenitor, a dezbătut succesiunea după defunctul proprietar și a pronunțat hotărârea privind transferul dreptului de proprietate asupra terenului reconstituit acestuia în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991.
Astfel, prin certificatul de moștenitor nr. 132 din 4 noiembrie 1996 emis de Biroul Notarului Public din T s-a constat că după defunctul prin sistarea comunității de bunuri dobândite în căsătorie asupra cotei de parte ce face obiectul masei succesorale s-a stabilit calitatea de moștenitor unic față de numita I în calitate soție supraviețuitoare iar față de descendenți între care s-a aflat și recurentul reclamant s-a menționat că aceștia sunt străini de succesiune prin neacceptare conform art. 700 din Codul civil.
Contrar acestor mențiuni recurentul reclamant a susținut că este străin de succesiunea după defunct prin renunțarea la succesiune.
Este de principiu că persoanele care au vocație testamentară sau legală la moștenire au dreptul de a opta, între a-și însuși și consolida titlu de moștenitor sau a refuza acest lucru.
Refuzul poate rezulta tacit prin efectul neacceptării moștenirii în termenul legal de prescripție cât și expres printr-o declarație anume dată în acest sens.
Renunțarea expresă la moștenire este manifestarea unui succesibil din care rezultă fără tăgadă că acesta nu își însușește titlul de moștenitor la care îi dă dreptul legea ori testamentul.
O astfel de declarație se face în conformitate cu procedura prevăzută de art. 76 din Legea nr. 36/1995 și art. 80 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, actul de renunțare fiind astfel un act solemn. Or, în speță, nu s-a produs o atare probă pentru a se reține astfel efectele prev. al arat. 696 din Codul civil și nici nu s-a făcut o atare mențiune în cuprinsul certificatului de moștenitor.
Deși în certificatul de moștenitor s-a trecut mențiunea că reclamantul este străin de succesiune prin neacceptarea acesteia în termenul de opțiune, împrejurarea că acesta a figura în calitate de parte în procesul ce avea ca obiect stabilirea calității de moștenitor după averea defunctului în care a intrat și terenul din litigiu și faptul că s-a constat calitatea de moștenitor a acestuia fără să ridice nici un fel de obiecțiuni sau să atace hotărârea în căile de atac pune sub semnul întrebării constatarea făcută de notarul public și naște un dubiu cu privire la faptul acceptării succesiunii.
Curtea a reținut astfel că din manifestarea reclamantului pe parcursul procesului judecat în fața Judecătorie T se pot reține efectele dispozițiilor instituției acceptării voluntare tacite consacrat de art. 689 fraza a III-a din Codul civil care prevăd că acceptarea este tacită când eredele face un act, pe care nu ar putea să-l facă decât în calitatea sa de moștenitor și care lasă a se presupune neapărat intenția sa de acceptare.
Astfel fiind, se poate conchide că apărarea reclamantului în sensul că acesta nu ar avea calitate de moștenitor după defunctul său tată pentru a se sustrage astfel de la plata obligației fiscale și a înlătura efectele juridice ale calității de contribuabil stabilite de organul fiscal competent nu este fondată.
Așa cum corect a reținut și instanța de fond, calitatea de moștenitor a reclamantului recurent rezultă fără echivoc dintr-o sentință civilă irevocabilă proces în care reclamantul a participat în calitate de pârât și unde instanța a stabilit pe lângă calitatea de moștenitor, a stabilit componența averii succesorale din care a făcut parte și terenul în suprafață de 800 mp a cărui proprietate a fost transmisă terților prin efectele acestei sentințe.
Drept urmare criticile din recurs cu referire la lipsa calității de contribuabil sunt nefondate după cum nefondată este și critica reiterată în motivele ce privesc fondul recursului privind momentul transferului dreptului de proprietate, așa cum a statuat Curtea în amonte.
Față de toate considerentele de fapt și de drept expuse în precedent, s-a constatat că recursul este nefundat, urmând ca în temeiul art. 20 alin.3 din Legea nr. 554/2004 să fie respins ca atare cu consecința menținerii în întregime a sentinței instanței de fond care a fost completată cu considerentele deciziei de față.
II. Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare la data de 4 ianuarie 2010 reclamantul, solicitând anularea deciziei civile nr.3074/2009 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, să se dispună reluarea judecății recursului în vederea pronunțării unei hotărâri neviciate și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea contestației în anulare reclamantul arată că instanța de recurs omis să cerceteze motivul de recurs privind data dobândirii terenurilor, dată când acest teren a fost supus dezlipirii respectiv dezmembrării și astfel nu a cercetat prevederile punctului 151*2 lit.g alin.5 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.
Instanța de recurs, conform art. 318 alin. (1) pr.civ. a omis din greșeală să cerceteze motivul de casare și anume faptul că terenul în suprafață de 14600 mp din care face parte suprafața de 800 mp a fost supus dezlipirii și dezmembrării în anul 1994, 1999 și 2002 cu ocazia intabulării drepturilor de proprietate a cumpărătorilor R și soția R, - și soția și și soția, asupra terenurilor și a construcțiilor edificate pe aceste terenuri, prin sentințele civile nr. 2504/1994, 821/2002 și 2384/1999, fapt ce rezultă clar chiar din Sentința civilă nr. 4554/2007 pronunțată de Judecătoria Turda.
Așa cum rezultă din Sentința civilă nr. 4554 pronunțată de Judecătoria Turda la data de 07.12.2007, în dos. civ. 1452/2005, sentință care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, cu Titlul de proprietate nr. 5344/480 din 06.04.1994, s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 14.600 mp teren, situat în parcela 1 din taria nr. 27, defunctului meu tată și a numitilor si, in cote de 1/3 a parte ( pag. 8 alin. (7)).
Instanța analizând actele și lucrările dosarului reține în fapt (pag. 8 alin. (6)) următoarele:
La data de 20.11.1992 numiții și, în baza unui contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, au înstrăinat suprafața de 1420 mp, câte 710 mp, numiților R și soția R, care si-au intabulat dreptul de proprietate pe bazasentinței civile nr. 2504/1994. (pag.9 alin.(4)) în nr. 10669 T, cu nr. top. 7280/1/2 si au construit pe acest teren o casă, (pag. 13 alin. (1)).
La data de 09.11.1992 numiții și, în baza unui contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, au înstrăinat suprafața de 1000 mp, câte 500 mp, numitului (pag. 13 alin. (3)).
În baza unui contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, numiții și, au înstrăinat suprafața de 700 mp, câte 350 mp, numiților - și soția, care ulterior, cu ocazia intabulării prin sentință judecătorească nr. 821/25.02.2002, s-au alipit cu alt imobil și s-au intabulat in nr. 10273 T, cu nr. top. 7280/2/6/1, 7280/1/1/2 si au construit pe acest teren o casă (pag. 13 alin. (4)).
În baza unui contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, I și, au înstrăinat suprafața de 800 mp, câte 400 mp, numiților și soția, care si-au intabulat dreptul de proprietate pe baza sentinței civile nr. 2384/1999 în nr. 12201 T, cu nr. top. 7277/2 si au construit pe acest teren o casă ( pag. 6 alin. (10.
Din însăși cuprinsul sentinței civile rezultă clar că terenurile au fost înstrăinate de defunctul meu tată in anii 90, o parte din terenuri au fost intabulate și pe aceste terenuri au fost construite case încă înainte de apariția Codului fiscal și înainte de apariția impozitului pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimonial personal astfel subsemnatul nu am putut moștenii aceste terenuri doar înainte de data vânzării acestora, înainte de data dezmembrării și dezlipirii si înainte de data intabulării acestor terenuri prin sentințe civile pe numele cumpărătorilor.
Astfel rezultă clar că reclamantul nu a moștenit nici o suprafață de teren in anul 2008 prin Sentința civilă nr. 4554/2007, sentință pronunțată într-o acțiune de rectificare de carte funciară.
Instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs privind data dobândirii terenurilor, data când acest teren a fost supus dezlipirii respectiv dezmembrării și astfel nu a cercetat prevederile punctului 151 *2 lil. g) alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal
"lit.g) data dobândirii se consideră:
- în cazul înstrăinării unor imobile rezultate din dezmembrarea, respectiv dezlipirea unui imobil, data dobândirii acestor imobile estedata dobândiriiimobilului inițial careafostsupus dezlipirii, respectiv dezmembrării;".
II. Instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs privitor la faptul că nu se datorează impozit dacă succesiunea este dezbătută și finalizată în termen de 2 ani de la data decesului autorului succesiunii și astfel nu a cercetat prevederile art. 77 alin.(3) Cod fiscal.
"ART.771
(1)La transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcțiilor de orice fel șiaterenurilor aferente acestora, precum și asupra terenurilor de orice fel fără construcții, contribuabilii datorează un impozit caresecalculează astfel:
(3)Pentru transmisiunea dreptului de proprietate șiadezmembrămintelor acestuia cu titlul de moștenire nusedatorează impozitul prevăzut la alin.(1),dacă succesiunea este dezbătută și finalizată În termen de2ani de la data decesului autorului succesiunii. În cazul nefinalizării procedurii succesorale În termenul prevăzut mai sus, moștenitor ii datorează un impozit de1%calculat la valoarea masei succesorale."
Așa cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr. 132/1996 emis de BNP succesiunea după defunctul meu tată, decedat in 1995, fost dezbătută in anul 1996 și astfel nu se datorează impozit.
Pentru considerentele mai sus invocate solicită să se admită contestația în anulare.
III. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 24 februarie 2010 pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cas olicitat respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare formulată de contestatorul.
În motivare pârâta arată că această contestație în anulare nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute în mod expres de dispozițiile legale cu caracter special prevăzute în cuprinsul Codului d e procedură civilă.
De altfel, contestatorul nu indică în cuprinsul contestației formulate care este textul legal de care se prevalează, pentru a-și fundamenta cererea cu care investește instanța de judecată.
Astfel, aceasta menționează doar o împrejurare de fapt, pe care a învederat-o în cuprinsul memoriului de recurs, potrivit căreia instanța de recurs a omis să cerceteze aspectele legate de data dobândirii terenurilor în discuție.
Lăsând la o parte faptul că în cuprinsul hotărârii instanței de recurs este analizat aspectul pus în discuție de către contestator, solicitarea acestuia nu se încadrează în nici unul din motivele prevăzute în mod expres de prevederile art.317-318.pr.civ.
Întrucât, contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare prin intermediul căreia părțile pot obține desființarea unei hotărâri judecătorești în cazurile limitativ prevăzute de lege, pentru nesocotirea unor norme procedurale și nu pentru o presupusă netemeinicie, pârâta solicită respingerea acesteia ca inadmisibilă, având în vedere că în realitate contestatorul este nemulțumit de soluția pronunțată.
Analizând contestația în anulare, Curtea reține următoarele:
1. Sub aspectul excepției de inadmisibilitate invocată de intimată prin întâmpinare, Curtea notează că deși contestatorul nu și-a fundamentat în drept contestația în anulare raportat la motivele de fapt expuse în contestație rezultă că aceasta se încadrează con for. 84.pr.civ. în cuprinsul dispoziției art. 318 teza II-a pr.civ.
Este real că sub acest aspect contestația în anulare are regimul unei căi extraordinare de atac de retractare și este deschisă exclusiv pentru situațiile de la art. 317.pr.civ. ( necompetență sau vicii privind procedura de citare) și art. 318.pr.civ. (greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greșita apreciere a probelor sau de aplicare greșită a legii.
Așa cum s-a arătat în precedent Curtea a încadrat contestația formulată în regimul unei contestații în anulare specială pe motivul pretins invocat conform căruia instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare invocate de recurenta contestatoare.
Așa fiind, Curtea urmează a respinge ca neîntemeiată excepția de inadmisibilitate și a proceda la soluționarea în fond a contestației.
2. Sub aspectul temeiniciei motivelor de contestație în anulare, Curtea reține că instanța de recurs s-a preocupat să dea chiar un răspuns detaliat la criticile și motivele de recurs invocate de recurenta contestatoare.
Astfel sub aspectul primei omisiuni imputate instanței de recurs, Curtea, văzând cuprinsul deciziei atacate, reține că instanța de recurs a analiza critica privind data dobândirii terenurilor, constând că:că transferul dreptului de proprietate care a stat la baza impunerii a operat prin sentința civilă nr. 4554 din 7 decembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Turda în dos. nr- ( 73-20 dos. fond) aceasta rămânând definitivă și irevocabilă conform mențiunilor grefierului la data de 30 aprilie 2008 prin neintroducerea recursului în termen legal ( 82 verso).
Împrejurarea că maniera în care instanța de recurs a examinat în substanță acest motiv de recurs și soluția adoptată în acest sens nu corespunde așteptărilor sau viziunii recurentului nu conduce la repunerea în discuție a fondului criticii.
Instanța competentă să judece contestația în anulare specială îi revine doar sarcina de a evalua dacă unul din motivele de casare sau modificare au fost omise din greșeală a fi examinate de instanța de recurs.
În alți termeni, cea de a doua teză a art. 318.pr.civ. are în vedere exclusiv omisiunea de a examina unul din motivele de casare ori modificare a hotărârii recurate prevăzute la art. 304.pr.civ, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte, iar dacă instanța de recurs a analizat complet motivul de recurs, neînsușirea lui nu constituie motiv întemeiat pentru admiterea contestației.
Cât privește cel de-al doilea motiv al contestației în anulare, Curtea observă că o atare critică nici nu a fost formulată pe calea recursului. Chiar dacă prin absurd s-ar ajunge la teza contrară, Curtea reține că în cauză nici nu era necesară cercetarea incidenței art. 771alin. 3 Cod fiscal deoarece succesiunea dezbătură ca efect al eliberării certificatului de moștenitor nu a cuprins în averea defunctului și terenurile din litigiu.
Dimpotrivă, procedura succesorală care a cuprins terenurile din litigiu a fost dezbătură pe cale judiciară aspect care rezultă fără echivoc din economia sentinței civile nr. 4554 din 7 decembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Turda în dos. nr- ( 73-20 dos. fond) rămasă definitivă și irevocabilă conform mențiunilor grefierului la data de 30 aprilie 2008 prin neintroducerea recursului în termen legal ( 82 verso).
Față de cele ce preced, în temeiul art. 320.pr.civ. Curtea urmează a respinge ca neîntemeiată contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 3074/2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 25 februarie 2010.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, - | JUDECĂTOR, |
GREFIER, |
Red.U/Dact.M/5 ex./01.03.2010
Jud. recurs, și
Președinte:Monica DiaconescuJudecători:Monica Diaconescu, Radu Rareș Dușa, Liviu
