Contestație act administrativ fiscal. Decizia 56/2010. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 56/
Ședința publică de la 14 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Vasile Susanu
JUDECĂTOR 2: Mariana Trofimescu
JUDECĂTOR 3: Ioan Apostu
Grefier - -
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de reclamanta - SRL, cu sediul în B,-, jud. B împotriva sentinței nr. 574 din 25.06.2009, pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pentru recurenta - -, av. iar pentru intimata UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI B- DIRECȚIA FINANȚELOR PUBLICE LOCALE, a răspuns cons. juridic.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;
Nemaifiind alte cereri de formulat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Apărătorul recurentei arată că a declarat recurs împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Brăila pe care o critică pentru motive de nelegalitate.
În fapt, arată că a formulat o contestație prealabilă și apoi o acțiune în instanță solicitând să se constate că recurenta nu datorează creanța fiscală imputată și să fie exonerată de la plata acesteia.
În urma controlului efectuat în perioada 29.09.2008-31.10.2008, a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală prin care s-a reținut că se datorează o taxă pe clădire conf.art.249 al.3 Codul Fiscal, sens în care consideră că s-a mai imputat și o taxă suplimentară motivată de faptul că nu au fost depuse declarațiile de impunere aferente.
Contestația a fost soluționată în sensul respingerii acesteia și menținerii în totalitate a deciziei de impunere.
Apreciază că sentința nr.574/2009 este nelegală deoarece instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, decizia de impunere fiind nelegală.
Un alt motiv de nelegalitate al deciziei de impunere constă în modalitate greșită de calcul și impunerea unei taxe suplimentare la taxa pe clădire motivată de nedepunerea declarației de impunere.
Prim urmare, solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, schimbarea în totalitate a sentinței recurate și admiterea contestației.Cu cheltuieli de judecată în recurs și la fond.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și netemeinică a hotărârii instanței de fond, pentru motivele expuse pe larg în întâmpinarea depusă la dosar.
CURTEA
Asupra recursului în contencios de față;
Prin sentința civilă nr. 574// din 25.06.2009, pronunțată de Tribunalul Brăila, în dosarul nr-, s-a respins ca nefondată acțiunea completată formulata de reclamanta - SRL B, cu sediul în B,- B, județul B, în contradictoriu cu parata Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului B - Direcția Finanțelor Publice Locale B, cu sediul în B, B-dul.-.-, nr.105, județul
Pentru a pronunțat această hotărâre instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr-, reclamanta SRL B, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului B, a formulat contestație împotriva Deciziei de impunere nr.9643/20.11.2008 și a Dispoziției nr.1/14.01.2009 solicitând anularea acestora și înlăturarea obligației fiscale impuse în cuantum de 15.626 lei reprezentând taxe și accesorii ale acesteia calculate pentru perioada 01.02.2005-31.12.2008 pentru spațiul din B,-.
Urmare a controlului efectuat de reprezentanții Direcției Finanțelor Publice Locale B s-a emis decizia de impunere nr.9643/20.11.2008 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit total la bugetul local de 15.626 lei reprezentând taxă pe spațiul din clădirea închiriată in B,-, taxă suplimentară pe clădire precum și accesorii.
Decizia a fost atacată de reclamantă pe cale administrativ-jurisdicțională însă prin Dispoziția nr.1/14.01.2009 contestația a fost respinsă de pârâtă ca neîntemeiată, considerându-se că taxele stabilite precum și accesoriile la acestea au fost stabilite și calculate în mod legal.
Tribunalul reține că reclamanta a încheiat contractul nr. 2572/27.01.2005 cu Direcția Regională Vamală G având ca obiect închirierea spațiului pentru birouri și spații anexe (hol și grup social aferent) în suprafață de 37,8. situat în sediul Biroului Vamal B, inclusiv cotele de utilități care îi revin locatarului pe o perioadă de 12 luni la prețul de 4,5 euro/mp./lună - 118,65 euro/lună. Prin acest contract s-a stabilit la art.6 pct.6.3. că locatorul va achita și alte eventuale cheltuieli aferente spațiului închiriat conform legislației în vigoare (taxe și impozite locale, etc.)
Acest contract a fost modificat prin acte adiționale ulterioare pentru prelungirea duratei închirierii, cuantumului chiriei, cotele de participare și la utilitățile comune.
Dată fiind această situație de fapt, reclamanta datorează taxe bugetului local potrivit art.249 alin.3 din Codul fiscal care arată că "pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale închiriate persoanelor juridice se stabilește taxa pe clădiri care reprezintă sarcina fiscală a locatarilor, în condițiile similare impozitului pe clădiri" precum și a pct.17 alin.2 din nr.HG44/2004.
Tribunalul a apreciat că susținerea reclamantei privind exceptarea sa de la plata taxei pe clădire prin prisma nr.HG44/2004, art.250 alin.1 pct.22 alin.1 nu este reală.
Astfel, art.250 alin.1 din Codul Fiscal prevede "clădirile pentru care nu se datorează impozit prin efectul legii sunt clădirile proprietate a statului, a unităților administrativ teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice". Prin urmare, în acest text de lege se prevede o excepție de la plata impozitului pentru clădire stabilită în sarcina proprietarului și nu de la plata taxei pentru clădire stabilită în sarcina locatarului prin art.249 din Codul Fiscal.
In plus, din analiza pct.22 alin.1 a nr.HG44/2004 s-a observat că menținerea excepției de la plata impozitului vizează desfășurarea activității economice în spațiile utilizate pentru realizarea faptelor de comerț definite de Codul Comercial în situația în care aceste fapte vizează aceeași destinație specifică categoriilor de construcții care nu sunt supuse impozitului pe clădiri. Insă, pentru construcția din B,- nu se datorează impozit pe clădire prin prisma titularului dreptului de proprietate care este instituție publică (art.250 alin.1 pct.1 din Codul Fiscal) și nu așa cum consideră reclamanta, ca o consecință a destinației specifice a clădirii respective "vamă și comisionari" care nu este prevăzută de Codul fiscal.
Prin urmare, reclamanta nu este exceptată de plata taxei pe clădire care a fost stabilită prin decizia de impunere contestata.
Referitor la taxa suplimentară pe clădire, tribunalul a observat că reclamanta avea obligația, conform Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 - art.249 pct.17 alin.3 de a depune declarația fiscală în fotocopie semnată pentru conformitate cu originalul la care să anexeze actul de închiriere și în situația în care în acel act nu sunt înscrise valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanei juridice care a hotărât închirierea, data înregistrării în contabilitate a clădirii respective și data ultimei reevaluări (dacă aceasta există), la contract se anexează în mod obligatoriu un certificat emis de către proprietar prin care se confirmă realitatea mențiunilor respective.
In aceste condiții, nu se poate reține apărarea petentei privind faptul că nu-i poate fi imputată omisiunea unui terț - proprietarul imobilului, cu atât mai mult cu cât art.81 alin.1 din nr.OG92/2003 reiterează obligația de depunere a declarației fiscale de către persoanele stipulate în Codul fiscal, la termenele stabilite prin acesta.
Cât privește aceeași obligație stabilita în privința proprietarului imobilului conform art.81 alin.3 lit.b din Codul d e procedură fiscală, tribunalul a constatat că G are o răspundere proprie care nu influențează în nici un mod obligația reclamantei menționată mai sus și consecințele nerespectării acesteia.
C de-al treilea motiv al acțiunii introductive a vizat modalitatea de calcul a accesoriilor la taxa pe clădire și taxa suplimentară pe clădire, tribunalul reține că reclamanta nu a precizat în concret, deși i s-a solicitat acest lucru de instanța de judecată, în ce constă nelegalitatea sau incorectitudinea acestora pentru a fi analizate în cauză.
In orice caz, potrivit principiului de drept potrivit căruia accesoriul urmează principalului, majorările de întârziere au fost aplicate în mod legal ca urmare a neachitării la scadență de către reclamantă a taxei pe clădire și taxei suplimentare pe clădire.
Cât privește cererea de suspendare a executării actelor administrative contestate, instanța a reținut că în cauză nu este întrunită prima condiție impusă de art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004, respectiv cazul bine justificat așa cum este definit de art.2 lit.t din același act normativ întrucât prin prezenta hotărâre s-a considerat că respectivele acte administrative sunt legale și nu sunt îndoieli sub acest aspect, astfel încât și această solicitare este netemeinică.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta cu următoarea motivare:
În fapt, a formulat contestație prealabilă și apoi acțiune în instanță, solicitând Tribunalului Brăila să constate că nu datorează creanță fiscală imputată prin decizia nr. 9642/20.11.2008 și să-l exonereze de la plata acestei sume. A invederat în fapt și justificat în drept prin acțiune că recurenta este exceptată de la plata taxei pe clădire, având în vedere statutul de comisionar în vama și îndeplinirea activității specifice și indisolubile funcționării B care are loc într-un spațiu pe care-1 deține în locațiune de la Direcția Regională Vamală G care a avut proiectat în clădirea a cărei proprietară este, acest scop al încăperii în care funcționează, de comisionar în vamă.
locatarul taxa pe clădire către stat, fiind exceptată, nici aceasta nu datorează deoarece prin închiriere către noi, chiar dacă desfășurăm activitate economică, nu s-a schimbat destinația inițială a clădirii.
De asemenea, apreciază că sentința nr. 574//25 iunie 2009 este nelegală deoarece instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și nici nu a analizat sau înlăturat motivat apărările noastre esențiale.
Decizia de nr. 9643/20.11.2008 este nelegală și, subsecvent, Dispoziția nr. 1/2009, în privința stabilirii obligației de plată a taxei pe clădire și, corelativ, a accesoriilor acesteia pentru următoarele considerente:
Mai arată că este autorizată să funcționeze în calitate de comisionar în vamă, cf. autorizației de comisionar de vamă nr. 271/17.02.2003 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Vămilor începând cu data de 17.02.2003, autorizația având valabilitate nelimitată în timp.
Conform art. 564 din HG 707/2006 privind Codul Vamal, raporturile juridice existente cu autoritatea vamala(în speță, Direcția Regională Vamală G - Biroul Vamal B) sunt raporturi juridice directe pentru ansamblul operațiunilor efectuate.
Acest specific al activității de comisionar în vamă este justificat prin aceea că aceasta realizează activitatea intrinsecă Biroului Vamal
De altfel, din modul și prin mijloacele cu care își desfășoară activitatea, reiese că este indisolubil și indispensabil, parte integrantă și componentă fără de care nu ar fi posibilă funcționarea activității autorității vamale.
Astfel, operațiunile desfășurate de comisionarii de vamă, având în vedere și reglementarea specială cuprinsă în partea a VI a, capitolul I din HG 707/2006, nu sunt operațiuni de drept comun ale întreprinderilor de comisioane, astfel cum sunt definite faptele de comerț de art. 3 pct. 7 din Codul Comercial.
Ca atare, art. 249 alin. 3 din Legea nr. 571/2003 modificată prin Legea 494/2004 din celelalte modificări ulterioare) trebuie interpretat prin prisma art. 250 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 modificată dar, mai ales, prin distincțiile efectuate de HG 4/2004(aplicarea normelor metodologice privind Codul Fiscal) prin pct. 22 la art. 50 alin. 1 din Legea 571/2003 modificată.
Astfel, art. 250 alin. 1 din Codul Fiscal prevede: " pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt după cum urmează: clădirile proprietate
statului, a unităților administrativ teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice.
La art. 250 alin. 1 din Codul Fiscal, Normele Metodologice de aplicare a acestuia stabilite prin HG 44/2004, prevăd la pct. 22 alin. 1: Prin sintagma
încăperilor care sunt folosite pentru activități economice menționată la art. 250 alin. 1 pct..din Codul Fiscal, se înțelege spatiile utilizate pentru realizarea oricăror fapte de comerț, astfel cum sunt ele definite în Codul Comercial, altele decât destinațiile specifice categoriilor de clădiri care nu sunt supuse impozitului pe clădiri.
Ori, clădirea situată în-, din B din care face parte încăperea(spațiul) deținută de recurentă face parte din categoria de clădiri care nu sunt supuse impozitului pe clădiri, având în vedere art.250 alin.1 din Codul Fiscal.
specifică, data încă din etapa constructivă a întregii clădiri aparținând Direcției Regionale a Vămilor G din-, B este aceea de clădire vamă și comisionari, destinație dată încă de la proiectarea și realizarea clădirii.
Astfel, din schița tehnică a clădirii din-, B, reiese fără dubiu destinația sus - arătată, spațiile în care urmau să funcționeze comisionarii de vamă și în care funcționează în prezent, fiind individualizate distinct în planul clădirii.
Faptul că între aceasta și Direcția Regională a Vămilor G s-a încheiat un contract de închiriere cu nr. 2572/27.01.2005 pentru spațiul în suprafață de 37,8 mp. din clădirea situată in sediul Biroului Vamal B nu atrage, sine die, obligația _de_ plată a taxei pe clădire ca un simplu locatar, atât timp cât destinația spațiului este desfășurarea activităților de Comisionar de vamă.
Acest contract a fost necesar pentru a plăti c/valoarea folosinței, având în vedere că Direcția Regională Vamală G nu putea transmite cu titlu gratuit folosința.
In subsidiar, un alt motiv de nelegalitate al deciziei de impunere a constat în modalitatea greșită de calcul și impunerea unei taxe suplimentare la taxa pe clădire motivat de nedepunerea declarației de impunere.
Valoarea de impunere la care s-a calculat taxa pe clădire a fost valoarea de inventar a acesteia, adică suma de 4.634.937 lei pentru întreaga suprafață utilă de 1693. stabilindu-se procentual pentru subscrisa o valoare de impunere de 103.359 lei.
Ori, valoarea de 4.634.937 lei era cea data de ultima reevaluare care a fost efectuată de proprietar la data de 31.12.2004, cf. adresei nr. 14866/3.06.2005 comunicată subscrisei.
Astfel, în măsura în care proprietarul clădirii nu a fost înștiințat cf. art. 83 alin. 4 din OG 92/2003 sau/si în măsura în care termenul de 15 zile nu a fost respectat și s-a procedat direct la stabilirea din oficiu a taxei pe clădire, și prin prisma acestei împrejurări decizia de impunere ar fi nelegală.
Prin întâmpinare, autoritatea pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Curtea, analizând actele dosarului constată:
Problema esențială a acestui litigiu, este aceea dacă societatea recurentă datorează sau nu taxa pe clădirea în care - și desfășoară activitatea economică.
Argumentul principal de care se prevalează societatea recurentă este acela că atâta timp cât locatarul Direcția Regională Vamală G -Vama este exceptat de la plata taxei, automat și locatarul, societatea recurenta este scutit, chiar dacă desfășoară activitate economică, pentru că are închiriată parte din clădirea B, exceptat de la plata de taxă către stat.
Raționamentul este greșit, pentru că scutirea de care beneficiază Biroul Vamal B, este acordată de lege, în virtutea faptului că acesta este autoritate publică de stat, iar clădirea care este bun aflat, în patrimoniul public al statului este dată, în administrare Direcției Regionale Vamale
Recurenta fiind o persoană juridică de drept privat trebuie să se conformeze disp.art. 249 al.3 din Legea nr.571/2003, privind Codul Fiscal care prevede că "pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale închiriate persoanelor juridice se stabilește taxa pe clădiri care reprezintă sarcina fiscală a locatarilor, în condițiile similare impozitului pe clădiri" precum și a pct.17 alin.2 din nr.HG44/2004.
Contribuabilii prevăzuți la pct.17 alin.2 din HG nr.44/2004, vor anexa la declarația fiscală, în fotocopie semnată pentru conformitate cu originalul, actul privind concesionarea, închirierea, la act anexându-se, în mod obligatoriu un certificat emis de către proprietari, prin care se confirmă realitatea mențiunilor respective.
Ca atare, Curtea constatând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală urmează ca pe temeiul disp.art. 312 .pr. civ. să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta - SRL, cu sediul în B,-, jud. B împotriva sentinței nr. 574 din 25.06.2009, pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 14 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - dr. - -
GREFIER
- -
Red./19.03.2010
Tehnored./26.03.2010/2EX.
Fond -
Președinte:Vasile SusanuJudecători:Vasile Susanu, Mariana Trofimescu, Ioan Apostu
