Contestație act administrativ fiscal. Decizia 808/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 808/2008
Ședința publică de la 27 Martie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Lucia Brehar
JUDECĂTOR 2: Delia Marusciac
JUDECĂTOR 3: Liviu Ungur
GREFIER: - -
Pe rol fiind judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind pe intimat UNIVERSITATEA, - C- și pe intimat MUNICIPIUL S PRIN PRIMAR, pârât CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI S - DIRECȚIA FISCALĂ LOCALĂ, recurent DIRECȚIA FISCALĂ LOCALĂ S, având ca obiect contestație act administrativ fiscal împotriva sentinței civile nr. 23/2008, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul cu nr-.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentantul recurentei Direcția Fiscală Locală S, consilier juridic, cu delegație la dosar și reprezentantul intimatei Universitatea C-N, consilier juridic, cu delegație la dosar, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că la data de 13.03.2008 s-a depus la dosar, de către intimata Universitatea C-N întâmpinare, din care un exemplar se comunică cu reprezentantul recurentei.
Nemaifiind alte cereri de solicitat, instanța declară închise dezbaterile și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul recurentei Direcția Fiscală Locală S solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii introductive și menținerii ca temeinică și legală a Deciziei cu nr. 61/2007 și a și a deciziei de impunere nr. 67339/05.06.2007, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatei Universitatea C-N solicită respingerea recursului ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA:
Asupra recursului de față reține că
prin sentința civilă nr. 23 din 11.01.2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Clujs -a admis acțiunea în contencios fiscal formulată de către reclamanta UNIVERSITATEA "-" C-N, în contradictoriu cu MUNICIPIUL S - DIRECȚIA FISCALĂ LOCALĂ S și, ca o consecință, a fost anulată parțial decizia nr. 61/2007 emisă de pârâtă și, totodată, a fost obligată pârâta să anuleze obligația de plată a impozitului pe clădiri stabilită în sarcina reclamantei prin decizia de impunere nr. 67339/2007. Prin aceeași sentință a mai fost obligată pârâtul să plătească reclamantei suma de 4,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî în acest sens, instanța de fond a reținut, în esență, că prin declarația de impunere nr. 67.339/2007 pârâtul a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a impozitului pe teren și clădiri în cazul a 5 apartamente situate în S, închiriate în baza contractelor de închiriere depuse la dosar, că în urma contestației formulată de reclamantă prin decizia nr. 61/2007 emisă de același pârât a fost admisă parțial contestația și a fost înlăturat obligația de plată a impozitului pe teren, reținându-se că interesul reclamantei în prezenta cauză este aceea de a înlătura și obligația de plată a impozitului pe clădiri. Pentru a-și fundamenta soluția favorabilă și pentru această ultimă ipoteză, instanța a trimis la disp. art. 250 alin. 1 pct. 4 Cod fiscal, înlăturând, totodată, apărarea pârâtei trimițând la dispozițiile consacrate în pct. 22 alin. 1 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin nr.HG 44/2004, potrivit cărora încăperile folosite pentru activități economice se referă la spații utilizate pentru acte de comerț, așa cum sunt definite în Codul comercial și că închirierea locuințelor nu constituie un fapt de comerț în înțelesul art. 3 sau 4 din Codul comercial, ci o operațiune civilă.
Împotriva acestei sentințe pârâtul MUNICIPIUL S - DIRECȚIA FISCALĂ LOCALĂ Sad eclarat recurs în termenul legal, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat, sub un prim aspect, că instanța a făcut o aplicare și interpretare greșită a disp. art. 250 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, corelat cu art. 285 din aceeași lege, statuând că imobilele în cauză nu sunt folosite pentru activități economice și că nu sunt susceptibile de impunere. S-a invocat astfel disp. art. 127 alin. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prin care se explicitează în ce constă activitatea economică, cu trimitere apoi la art. 3 din Codul comercial și art. 1 alin. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Se conchide că dacă legiuitorul ar fi dorit scutirea de la plata impozitului pe clădiri al imobilelor retrocedate foștilor proprietari, în care continuă să locuiască chiriași, în condițiile art. 15 din Legea nr. 10/2001, acest aspect ar fi trebuit să fie expres menționat în art. 250 din Codul fiscal, lege care exceptează și scutește de la plata impozitului pe venit doar veniturile obținute din exploatarea imobilelor retrocedate în condițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 și nu și pe cele care au destinația de locuință.
Prin întâmpinare, reclamanta-intimată Universitatea "-" C- a solicitat respingerea ca nefondat a recursului ( 10 - 11).
Examinând recursul, Curtea constată următoarele:
Principala problemă de drept care se pune în speță și care de altfel este antamată și în memoriul de recurs este lămurirea înțelesului disp. art. 250 alin. 1 pct. 4 Cod fiscal cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit disp. art. 250 alin. 1 pct. 4 din Codul fiscal, clădirile pentru care nu se datorează impozit pe profit sunt, între altele și "clădirile care constituie patrimoniul unităților și instituțiilor de învățământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcționeze provizoriu ori acreditate, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice".
Această dispoziție legală este prevăzută în Titlul IX cu denumirea "Impozite și taxe locale" Or, raportarea acestui text conținut în Titlul IX la dispozițiile art. 127 alin. 2 din Legea nr. 571/2003, care explicitează sfera activităților economice, este greșită. Și este așa, deoarece textul art. 127 alin. 2 din Legea nr. 571/2003 este conținut în Titlul VI care are denumirea "Taxa pe valoarea adăugată", norma legală prevăzândin terminisîn partea ei introductivă că sfera activităților economice se referă strict la Titlul VI referitor la taxa pe valoarea adăugată. Altfel spus, legiuitorul a restrâns sfera de aplicare și interpretare a sintagmei "activități economice" utilizată în Codul d e procedură fiscală, la dispozițiile prevăzute în Titlul VI.
Așa cum rezultă din probatoriul administrat la prima instanță, Universității "-" C-N i s-au restituit prin aplicarea disp. Legii nr. 10/2001, imobile cu destinația de locuință, pe care aceasta le-a închiriat persoanelor care le-au deținut anterior cu titlu de chirie.
Este de observat că aceste contracte de închiriere au regimul juridic prev. la art. 15 din Legea nr. 10/2001, respectiv proprietarul căruia i s-a restituit în natură imobilul, are obligația să încheie contract de închiriere pe o durată de 5 ani cu chiriașii aflați în imobilul respectiv la data restituirii, obligația subzistând până la punerea la dispoziția acestora a unei alte locuințe corespunzătoare.
Curtea observă că, dat fiind rațiunea și motivele pentru care reclamanta a fost nevoită să încheie contractele de închiriere pentru încăperile din imobilul care i-a fost restituit în natură, având în vedere și cuantumul chiriei stipulat în contract, concluzionează că această activitate nu se încadrează în prescripțiile art. 250 alin. 1 pct. 4 din Codul fiscal, neputându-se reține cu temei că aceste încăperi sunt folosite pentru activități economice.
Este real că atât din punct de vedere juridic cât și în limbajul obișnuit sintagma "activități economice" presupune nu numai activități comerciale în sine, ci și alte activități cu scop lucrativ.
Cu toate acestea, având în vedere că reclamanta nu a închiriat imobilele în litigiu unor societăți comerciale sau altor entități juridice ori unor persoane fizice cu scopul de a desfășura activități economice ori cu intenția de a le folosi pentru activități economice, reclamantei nu i se poate impune impozitul pe clădiri datorat pentru încăperile care sunt folosite pentru activități economice, așa cum rezultă din excepția reglementată la art. 250 alin. 1 pct. 4 Cod fiscal.
Curtea observă că reclamanta nu este necesar a fi scutită în mod expres de la plata impozitului pe clădiri pentru imobilele retrocedate, ci este necesar a observa dacă potrivit dispozițiilor legale, activitatea de exploatare a imobilelor retrocedate poate fi încadrată în excepția prev. la art. 250 alin. 1 pct. 4 Cod fiscal.
Și este așa, deoarece potrivit disp. cuprinse la pct. 22 alin. 1 din Anexa 1 la HG nr. 44/2004, pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, privind Codul fiscal, prin sintagma "încăperilor care sunt folosite pentru activități economice", menționată la art. 250 alin. 1 pct. 1 - 5 - din Codul fiscal, se înțelege spațiile utilizate pentru realizarea oricăror fapte de comerț, astfel cum sunt definite în Codul comercial.
Se observă așadar că sintagma "activități economice" este în strică legătură cu faptele de comerț definite de Codul comercial, legiuitorul restricționând astfel aplicarea normei strict la înțelesul acestora.
Din economia disp. art. 3 din Codul comercial care reglementează in extenso faptele de comerț, rezultă că locațiunea de imobile nu este considerată o faptă de comerț. De altfel, această interpretare a fost preponderentă atât în literatura cât și în practica judiciară anterioară, inclusiv în ceea ce îi privește pe comercianți. Practica judiciară și doctrina recentă admit că locațiunea de imobile este un fapt comercial supus legislației și jurisdicției comerciale, doar dacă este săvârșită de un comerciant, aplicabile fiind astfel disp. art. 4 și art. 56 din Codul comercial.
Curtea observă că în cauză reclamanta nu are statut de societate comercială, că nu a încheiat contractele de închiriere cu comercianți persoane fizice ori persoane juridice, că prin intenția și scopul urmărite la încheierea contractelor de închiriere și cuantumul chiriei nu se poate stabili cu certitudine că aceasta exercită în fapt acte de comerț specifice activității comerciale care să poată fi încadrate în disp. art. 3 din Codul comercial.
Pe cale de consecință și având în vedere considerentele de fapt și de drept expuse în precedent, Curtea constată că interpretarea instanței de fond potrivit căreia pârâta este scutită de la plata impozitului pe clădiri pentru cele 5 apartamente pe care le deține în S ți în care locuiesc în prezent familii cu venituri reduse, în aceleași condiții ca și la data retrocedării spațiilor potrivit Legii nr. 10/2001, este legală și temeinică, iar motivele de recurs tind să invalideze o astfel de abordare sunt neîntemeiate.
Drept urmare, în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 312 alin. 1.pr.civ. se va respinge recursul ca nefondat cu consecința menținerii în întregime a sentinței instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul MUNICIPIUL S - DIRECȚIA FISCALĂ LOCALĂ împotriva Sentinței civile nr. 23 din 11 ianuarie 2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj, pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27 martie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - - - -
Red.
Dact./2 ex./08.04.2008.
Jud.fond:,.
Președinte:Lucia BreharJudecători:Lucia Brehar, Delia Marusciac, Liviu Ungur
