Litigii curtea de conturi (legea nr.94/1992). Decizia 621/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA COMERCIALĂ, MARITIMĂ ȘI FLUVIALĂ,
CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.621/CA
Ședința publică din data de 23 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nastasia Cuculis
JUDECĂTOR 2: Mihaela Davidencu Șerban
JUDECĂTOR 3: Elena
Grefier -
S-a luat în examinare recursul în contencios administrativ formulat de recurenta pârâtă G, domiciliată în, județ T, împotriva Sentinței civile nr.1544/29 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarl nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, cu sediul în B, sector 1,--24 și intimatul pârât CĂMINUL CULTURAL, județ T, având ca obiect litigii Curtea de Conturi (Legea nr.94/1992).
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 16 2009 și au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 23 2009 când s-a pronunțat prin prezenta.
CURTEA
Asupra recursului în contencios administrativ de față.
Din actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1544/29 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr- s-a admis sesizarea Curții de Conturi a României - Camera de Conturi T - Direcția de Control Financiar Ulterior, formulată în contradictoriu cu pârâta G și partea vătămată Căminul Cultural, județul T și s-a stabilit răspunderea juridică a pârâtei care a fost obligată la plata sumei de 800 lei și dobânda de 97 lei, precum și la dobânda ce se va calcula de la 31.08.2008 și până la achitarea integrală a debitului, în favoarea Cultural.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că prin Încheierea nr. 33 din 01 octombrie 2008, Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Tas esizat Tribunalul Tulcea, sesizare înregistrată sub nr.2501/88/03.10.2008, solicitând, pentru stabilirea răspunderii juridice, obligarea la plată în favoarea Cultural a pârâtei G pentru prejudiciul în sumă de 800 lei și dobânda de 97 lei, precum și pentru dobânda calculată după data de 31 august 2008 până la data recuperării prejudiciului de la persoana răspunzătoare.
A reținut prima instanță că prin raportul de control nr. S/80/30 mai 2008 și respectiv raportul de control intermediar nr.888 din 01 septembrie 2008, întocmit urmare a verificării contului de execuție și a bilanțului contabil încheiat pe anul 2007 de către Căminul Cultural județul T, s-a constatat că instituția a fost prejudiciată cu suma totală de 800 lei prin plata unor drepturi salariale neprevăzute de legislația în vigoare pentru refacerea capacității de muncă și pentru ținută necorespunzătoare, de la titlul II "bunuri și servicii", prin aceasta fiind încălcate prevederile art. 54 alin. 6 din Legea nr. 2737/2006, art. 7 din nr.OG 119/1995, art. 8 alin. 1, art. 12 alin. 1 și art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, lipsa de temei legal rezultând și din adresa nr. 1107 din 23 ianuarie 2008 emisă de T, cât și din adresa nr. - din 13 februarie 2008 emisă de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, iar răspunderea pentru producerea prejudiciului revenind pârâtei G, prima în calitate de ordonator principal de credite și și G care a acordat viza de control financiar propriu, la suma inițială de 800 lei, fiind calculate și dobânzi de la data efectuării plăților și până la data de 01.11.2008, în sumă de 97 lei.
Sumele au fost achitate de la titlul II "Bunuri și servicii" și nu de la titlul I "Cheltuieli de personal", în condițiile în care instituția nu avea prevederi bugetare în acest sens, sumele nefiind nici impozitate și fără a se calcula contribuții de asigurări sociale.
Consecința acestor fapte o reprezintă prejudicierea instituției pentru anul 2007 cu suma de 800 lei, prin efectuarea unor plăți nelegale la acel moment, fără o bază legală bine determinată, aceste drepturi speciale nefiind prevăzute de legislația din domeniu și nici fiind stabilite la acea dată plăți prin hotărâri judecătorești irevocabile.
Față de aceste considerente, cum răspunderea pentru prejudicierea instituției pe anul 2007 prin efectuarea unor plăți nelegale din altă categorie de cheltuieli decât cea referitoare la "cheltuieli de personal", neexistând la acel moment prevederi bugetare în acest scop, revine ordonatorului de credite, instanța a constatat că acțiunea este întemeiată și în consecință, a stabilit răspunderea juridică a pârâtei G, în sensul obligării acesteia la plata sumei de 800 lei și dobânda de 97 lei, precum și dobânda ce se va calcula până la achitarea integrală.
Împotriva sentinței menționate a declarat recurs pârâta G care a criticat soluția instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică.
A arătat recurenta că, după efectuarea controlului de fond al Curții de Conturi și emiterea încheierii din 2 dec. 2008, pentru același obiect Primăria, prin reprezentantul său legal Primar -, ca urmare a stabilirii unui prejudiciu și a nelegalității constatate privind acordarea "drepturilor speciale", a imputat tuturor angajaților sumele încasate pentru menținerea sănătății și securității muncii și achiziționarea ținutei vestimentare conform cerințelor impuse de Codul d e conduită al funcționarului public. rin sentința civilă nr.789 din 14 mai 2009, rămasă definitivă și irevocabilă și prin sentința civilă nr.756 din 08 mai 2009, rămasă definitivă și irevocabilă, s-au admis acțiunile salariaților reprezentanți prin Sindicatul Salariaților din Administrația Publică Locală T și s-au anulat toate dispozițiile emise în data de 18 februarie 2009 de Primarul comunei. În această situație, hotărârea atacată este cu totul contrară.
A mai susținut recurenta că nu poate fi primită interpretarea dată de către auditorii financiari disp. art.12 din Legea nr.130/1996 potrivit cu care acordarea de sume ca drepturi speciale nu poate face obiectul contractelor colective de muncă, întrucât, pe de o parte, nu se poate adăuga la lege, iar pe de altă parte, potrivit art.8 alin.4 din aceeași lege, la încheierea contractului prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal, astfel că nimic nu împiedică părțile să negocieze clauze mai favorabile salariaților.
De asemenea, contractul colectiv de muncă a fost înregistrat la Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială Județeană care avea obligația să sesizeze părțile contractante în situația în care contractul conținea clauze lovite de nulitate.
Mai mult, reglementările legale prevăd sporurile legale și obligatorii, însă nicăieri nu se prevede că acestea sunt expres și limitativ prevăzute, astfel că nu este exclusă posibilitatea de acordare și a altor sporuri și drepturi bănești din alte surse de finanțare decât fondurile oferite de bugetul de stat.
Recurenta a mai arătat că negocierea contractelor colective de muncă se face în acord cu legea, cu limitele impuse de aceasta, limite ce-și au izvorul în nevoia de a asigura un echilibru și o protecție socială corespunzătoare.
Potrivit art.61 alin.1 din Legea nr.188/1999, autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții funcționarilor publici, care să cuprindă numai măsuri referitoare la: constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă; sănătatea și securitatea în muncă; programul zilnic de lucru; perfecționarea profesională; alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale.
Așadar, obiect al negocierii dintre autoritatea publică și funcționarul public nu pot fi decât măsurile referitoare la segmentele expres și limitativ enumerate și nimic dincolo de acestea, iar art.7 alin.2 din legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, modificată și completată, arată: "contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților".
Prin urmare, prin contractele colective nu se pot negocia astfel de drepturi stabilite prin acte normative, cum sunt: salariul de bază, sporul de vechime, indemnizația de conducere, sporul de noapte, etc, dar pot fi prevăzute drepturi care nu sunt reglementate de lege, dar care nu sunt interzise de lege, respectându-se adagiul "ceea ce nu este interzis de lege, este permis."
În consecință, consideră recurenta că a procedat corect atunci când a acordat aceste drepturi speciale, că a respectat cadrul legislativ și un contract colectiv de muncă ale cărui clauze nu au fost declarate nule.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.3041și 312 alin.4 Cod procedură civilă, ale Legii nr.130/1996, republicată, ale Legii nr.53/2003- Codul muncii (art. 283 alin. 3), Legii nr.188/1999, republicată, Constituția României, Convenția nr. 131/1970.
Intimata reclamantă, legal citată, nu s-a prezentat în instanță și nu a formulat cereri în apărare.
Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că recursul este fondat.
Astfel, în conformitate cu acordul de muncă pentru anul 2007 încheiat între Primăria comunei și Funcționarii publici și contractuali din Primăria comunei, reprezentați de Sindicatul din Primăria comunei, afiliat la Sindicatul din Administrația Publică din județul T, înregistrat la. T sub nr.13852/20.11.2006 funcționarilor publici și contractuali, precum și personalului din cadrul serviciilor publice subordonate Consiliului local li s-au acordat lunar drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii, cu finanțare de la bugetul local, respectiv drepturi pentru acoperirea unei părți din cheltuielile cu medicamente, tratamente medicale, cu hrană, și acoperirea unei părți din cheltuielile determinate de munca în condiții de stres.
Art.1 alin.1 din Legea nr.130/1996 stipulează că "un contract colectiv de muncă este convenția încheiată între patron sau organizația patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și orice alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă",iar clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și condițiile prevăzute de prezenta lege.
De asemenea, conform art.12 alin.1 din același act normativ "contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale "aceleași dispoziții fiind cuprinse și în art.3 alin.2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007 - 2010.
Potrivit art.8 din Legea nr.130/1996, clauzele din contractele colective se stabilesc în limitele și în condițiile prevăzute de lege, iar clauzele negociate cu încălcarea dispozițiilor legale sunt lovite de nulitate absolută (art.24 alin.1), nulitatecare se constată de instanța competentă, la cererea părții interesate (art.24 alin.2 din Legea nr.130/1996).
Curtea reține că Legea nr.188/1999 permite încheierea de acorduri colective între instituțiile publice și sindicatele reprezentative sau reprezentanții funcționarilor publici. Aceste acorduri pot să cuprindă numai măsuri referitoare la: constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, sănătatea și securitatea în muncă, programul zilnic de lucru, perfecționarea profesională, alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale (art.72 alin. 1 din legea nr.188/1999).
Ori, sumele pentru care s-a stabilit răspunderea juridică a recurentei nu vizează drepturile salariale datorate funcționarilor publici potrivit legii și asupra cărora nu se poate negocia. Dată fiind definirea scopului pentru care sumele se acordă, ele se pot încadra în textul art.72 alin.1 lit.a, fiind destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, sănătății și securității în muncă.
Pe de altă parte, Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă prevede modalitatea de anulare a unor clauze contrare dispozițiilor legale. În speță nu s-a solicitat constatarea nulității absolute a prevederilor în baza cărora s-au acordat sumele în discuție, T înregistrând acordul colectiv de muncă, fără obiecțiuni și fără a se constata clauze negociate cu nerespectarea dispozițiilor art.8. Pe cale de consecință acordul colectiv începe să-și producă efectele de la data înregistrării, deoarece numai refuzul înregistrării acestuia făcea inaplicabile clauzele cuprinse în respectivul acord.
Pentru considerentele expuse, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii juridice a pârâtei recurente, neputându-se reține plata nelegală a sumei de 800 de lei, urmează a admite recursul în baza art.312 alin.1 și 304/1 Cod de procedură civilă și a modifica în tot hotărârea în sensul respingerii sesizării Curții de Conturi ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursulformulat de recurenta pârâtă G, domiciliată în, județ T, împotriva Sentinței civile nr.1544/29.07.2009 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosar nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, cu sediul în B, sector 1,--24 și intimatul pârât CĂMINUL CULTURAL, județ.
Modifică în tot hotărârea în sensul că respinge sesizarea ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Jud.fond:
Red.dec.jud.
4 ex/18.01.2010
Președinte:Nastasia CuculisJudecători:Nastasia Cuculis, Mihaela Davidencu Șerban, Elena
