Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 1176/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA nr. 1176/
Ședința publică din 26 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursului declarat de reclamanții, toți cu domiciliul ales în comuna nr.40, județul H, împotriva sentinței nr.659 din 31.03.2009 pronunțată de Tribunalul Harghita.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursul este declarat și motivat în termenul procedural, fiind timbrat cu o taxă judiciară de timbru în sumă de 2,00 lei și cu un timbru judiciar în valoare de 0,15 lei,iar recurenții au solicitat judecarea cauzei și în lipsă, conform art.242.2 Cod procedură civilă.
În raport de actele și lucrările dosarului instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 659 din 31 martie 2009, Tribunalul Harghitaa respins acțiunea formulată de reclamanții, și în contradictoriu cu pârâtul Primarul comunei.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, reclamanții sunt funcționari publici în aparatul de specialitate al Primarului comunei și că, potrivit prevederilor art. 1, 3, 13, 47, 49, 51 din Legea nr. 138/1999, lege în aplicarea căreia s-a emis Ordinul nr. 275/2002, nu se aplică și reclamanților. Astfel, și Ordinul nr. 496/2003 de completare a Ordinului nr. 275/2002 este dat în aplicarea aceleiași legi, lege care reglementează anumite drepturi salariale pentru personalul civil care își desfășoară activitatea în, MI (MAI devenit MIRA), și MJ.
Întrucât reclamanții nu au fost și nu sunt salariați conform Legii nr. 138/1999 de către MAI, nu sunt vizați de Ordinul nr. 496/2003, instanța făcând și precizarea că, în cazul personalului contractual, dacă s-ar admite că ordinul invocat se aplică și funcționarilor publici, acest ordin ar contraveni dispozițiilor art. 157 Codul muncii, deoarece Ministerul Administrației și Internelor nu este angajatorul reclamanților, iar Ordinul nr. 496/2002 nu este lege stricto senso. S-a învederat în considerente și că discriminarea despre care vorbesc reclamanții nu este reală, întrucât aceștia nu au același statut cu cei salarizați în baza Legii nr. 138/1999, nu ocupă aceleași funcții și nu îndeplinesc aceleași atribuții de serviciu.
Hotărârea primei instanțe a fost atacată cu recurs de către reclamanți care, au solicitat casarea și admiterea cererii lor, motivând că în cuprinsul acțiunii lor au invocat principiul fundamental al egalității în fața legii, că același tip de cauză se judecă diferit de către instanțe și că, funcționarii publici au, în considerarea calității lor de angajați, drepturi specifice dreptului muncii iar în cadrul raportului juridic de drept administrativ în care aceste categorii de personal sunt parte, aceștia au o serie de drepturi și obligații, îndatoriri și chiar interdicții.
S-a subliniat că în activitatea pe care o desfășoară, secretarii unităților administrativ teritoriale, angajații din cadrul aparatului de specialitate, funcționari publici, sunt practic la dispoziția primarilor 24 de ore din 24. De asemenea, s-a precizat că potrivit art. 13 din Legea nr. 138/1999, la nivel național, în alte departamente administrativ teritoriale, au fost recunoscute și plătite aceste drepturi, considerând că din prevederile art. 9.2 ale Ordinului nr. 496/2003 rezultă fără echivoc faptul că indemnizațiile de dispozitiv se acordă și personalului civil ce-și desfășoară activitatea în domeniul administrației publice locale. În drept, s-a făcut trimitere la Ordinul MAI nr. 496/2003, art. 13 din Legea nr. 138/1999, OG nr. 137/2000, art. 1 din Legea nr. 554/2004, Cap.V din Legea nr. 188/1999, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 16 din Constituția României, invocându-se și practică judiciară.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ținând cont și de incidența prevederilor art. 3041Cod procedură civilă, instanța constată că recursul reclamanților este nefondat.
Prima instanță a reținut o corectă stare de fapt privind statutul reclamanților, acela de funcționari publici cărora li se aplică prevederile Legii nr. 188/1999, republicată și care nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 138/1999 în aplicarea căreia a fost emis Ordinul nr. 275/2002 și apoi Ordinul nr. 496/2003 al Ministerului Administrației și Internelor, ordin invocat de reclamanți.
S-a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept incidente, întrucât, în urma reorganizării Ministerului d e Interne și Ministerului Administrației Publice în MIRA, prevederile cuprinse în pct. 9.2 din Ordinul nr. 496/2003, erau necesare, deoarece trebuia să existe o dispoziție și cu privire la personalul salarizat în baza Legii nr. 138/1999 care, ulterior, a primit atribuții legale și în domeniul administrației publice, nu numai în cel al ordinii și siguranței publice. Legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe poate fi motivată și prin ierarhia forței juridice a actelor normative, fiind de necontestat faptul că un ordin, ca act administrativ de autoritate, nu poate fi dat decât în executarea unei legi. În condițiile în care Ordinul nr. 275/2002 și 496/2003 au fost date în executarea și aplicarea Legii nr. 138/1999, efectele lor nu se pot răsfrânge asupra domeniului de aplicare al unei alte legi, în speță Legea nr. 188/1999, aceasta din urmă vizându-i pe reclamanți.
În ceea ce privește practica instanțelor în această materie, cu privire la aceeași problemă de drept dedusă judecății, diferită chiar la nivel național, este de observat că practica acestei instanțe, a secției de contencios administrativ este constantă, iar precedentul judiciar creat de o altă secție sau altă instanță, nu este un izvor de drept și nu obligă instanța la a pronunța aceeași hotărâre. Relevant este și faptul că, divergențele de jurisprudență sunt reglate de Jurisdicțiile Supreme, or, în problema de drept dedusă judecății și opinia instanței supreme este că indemnizația de dispozitiv se acordă numai personalului militar și civil din instituțiile enumerate la art. 1 din Legea nr. 138/1999, nu întregului personal din administrația publică.
Nu se pune nici problema unei discriminări câtă vreme, condițiile de muncă, atribuțiile specifice, felul muncii prestate de funcționarii publici, respectiv cei din cadrul aparatului de specialitate al Primarului, în cazul în speță, nu sunt similare cu cele ale cadrelor militare, context în care, prin neacordarea acestora a indemnizației de dispozitiv prevăzută de Legea nr. 138/1999, nefiind încălcate principii de dreptul muncii sau constituționale.
Față de cele ce preced, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de, și, toți cu domiciliul ales în nr. 40, județul H, împotriva sentinței civile nr. 659 din 31 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 26 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
GRREFIER,
red.
tehnored. BI/13ex
jud.fond:
-15.01.2010-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
