Litigiu privind funcționarii publici statutari. Decizia 157/2008. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
- SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL -
Dosar nr.-
DECIZIA NR.157/CA/2008 -
Ședința publică din 24 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Ovidiu Blaga JUDECĂTOR 2: Ioana Dina Tătar
JUDECĂTOR 3: Florica
JUDECĂTOR: -
GREFIER:
Pe rol fiind soluționarea recursului în contencios administrativ declarat de recurentul contestator domiciliat în O,- B, -B 166,.4,.19, Județ B, în contradictoriu cu intimatulInspectoratul de Poliție al Județuluicu sediul în O, Parcul, nr.6, Județ B, împotriva sentinței nr.239/CA din 12 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici statutari.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentantul recurentului contestator - lipsă, avocat în baza împuternicirii avocațiale nr.52/24.04.2008 emisă de Uniunea Națională a Barourilor din România - Baroul Bihor - Cabinet Individual, lipsă fiind intimatul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că recursul este legal timbrat cu suma 2 lei achitată prin chitanța nr.114-1-20/23.04.2008 plus timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, precum și faptul că intimatul a depus la dosar în data de 5.03.2008 întâmpinare, după care:
Instanța, comunică un exemplar din întâmpinare cu reprezentantul recurentului contestator.
Reprezentantul recurentului contestator nu are alte excepții, probleme prealabile sau cereri de formulat.
Instanța, nefiind alte excepții, probleme prealabile sau cereri de formulat, consideră cauza lămurită și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul recurentului contestator solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat, modificarea sentinței atacate și admiterea contestației, fără cheltuieli de judecată. Precizează că legile aplicate și angajamentele sunt desuete. Demisia nu este imputabilă de a pierde calitatea de funcționar public. Există discriminare între angajații, unora li s-a acordat transferul solicitat, iar altora nu. Apărările intimatului sunt scoase din context și reprezintă o interpretare greșită a legii.
CURTEA DE APEL,
DELIBERÂND:
Asupra recursului în contencios administrativ de față, constată următoarele:
Prin sentința nr.239 din 12 iunie 2007 pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Bihora respins contestația introdusă de reclamantul în contradictoriu cu intimatul B și în consecință a menținut decizia de imputare nr.65478/14.09.2006.
Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele:
Prin decizia nr.65478/14.09.2006, emisă de pârât, s-a imputat reclamantului suma de 19.508,30 lei reprezentând cheltuieli de școlarizare (fila 16).
Decizia este întemeiată în drept pe dispozițiile OG121/1998 prin care se reglementează răspunderea materială și obligația de restituire a militarilor.
Conform art.9 din OG121/1998, prevederile ordonanței se aplică și salariaților civili din structura instituțiilor publice prev. la art.2, între care este enumerat și Ministerul d e Interne.
Conform art.63 din Legea 360/2002, polițistul răspunde pentru pagubele cauzate patrimoniului unității, potrivit legislației aplicabile personalului civil din Ministerul Administrației și Internelor.
Din coroborarea normelor de trimitere, sus arătate, rezultă că, răspunderea materială și obligația de restituire a polițistului este supusă reglementării cuprinse în OG121/1998.
Prin urmare, s-a înlăturat ca nefondată nulitatea invocată de reclamant, decizia de imputare fiind în mod corect întemeiată pe dispozițiile OG121/1998, aplicabile în ce privește răspunderea materială și obligația de restituire a polițiștilor.
Conform art.70 din Legea 360/2002, polițistul căruia i-a încetat raportul de serviciu în primii 10 ani de activitate, din motive imputabile lui, este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens.
Anterior Legii 360/2002, art.9 din HG137/1991 a prevăzut că studenții Academiei de Poliție vor încheia angajamente scrise prin care se obligă ca, după terminarea studiilor, să îndeplinească serviciul militar activ pe o perioadă de minim 10 ani.
Prin angajamentul nr.4393/21.09.1998, reclamantul s-a obligat ca, în cazul în care nu-și respectă obligația de îndeplini serviciul timp de 10 ani în unitățile Ministerului d e Interne, să restituie cheltuielile de școlarizare (fila 24).
Reclamantului i-a încetat raportul de serviciu prin demisie, demisia fiind constatată prin ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr.S/II/3648/ 15.8.2006 (filele 28,35).
Încetarea raportului de serviciu prin demisie semnifică neîndeplinirea, din proprie voință, a obligației asumată prin angajament.
Fiind un act unilateral de voință, pentru încetarea raportului de serviciu în primii 10 ani de activitate, demisia nu poate fi calificată ca un motiv neimputabil care ar înlătura obligația de restituire a cheltuielilor de școlarizare întemeiată pe dispozițiile art.70 din Legea 360/2002 și pe angajamentul încheiat în acest sens.
Nu se contestă modul de calcul și cuantumul cheltuielilor de școlarizare pentru perioada rămasă de la data demisiei și până la îndeplinirea termenului prevăzut în angajament, calculul fiind arătat în procesul verbal de cercetare administrativă și în actele anexate acestuia (filele 36-39).
Totodată, s-a constatat că, anterior formulării acțiunii, reclamantul nu a îndeplinit procedura contestației prealabile prev. de art.30 din OG121/1998.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs, solicitând admiterea recursului și modificarea în întregime a hotărârii recurate, în sensul admiterii acțiunii în contencios administrativ cu consecința anulării Deciziei de imputare emisă de intimatul B, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că, referitor la legea aplicabilă răspunderii contestatorului, prima instanță a identificat greșit aceasta, făcând o greșită aplicare a legii.
Din verificarea disp. art.9 din OG 121/1998 cu art.63 din Legea 360/2002, prima instanță greșit a considerat că se coroborează, când în realitate ele se exclud în ce privește răspunderea polițiștilor ca funcționari publici cu statut special demilitarizat prin legea specială. Astfel, legea militarilor (OG 121/1998) se aplică în continuare și angajaților civili din cadrul structurilor rămase militare (cum ar fi Jandarmeria), printre care nu se mai numără și Poliția Română începând din 2002.
Trebuia observat că nu se poate interpreta astfel legea încât să se ajungă la soluția ca art.63 din Legea nr.360/2002 de demilitarizare a poliției care consacra răspunderea polițiștilor ca funcționari civili ai Ministerului Administrației și Internelor - să fie interpretat în sensul că face referire la răspunderea militarilor.
O astfel de interpretare este greșită și ilogică, împotriva legii și a spiritului ei.
În realitate art.63 din Legea 360/2002 consacrând principiul că și polițiștii răspund patrimonial ca și restul funcționarilor civili din subordinea MAI, adică ca și funcționarii din administrația publică de exemplu. Această dispoziție clară, să o interpretezi ca o retrimitere la legea răspunderii militarilor în temeiul coroborării cu art.9 din OG 121/1998 care nu privește pe polițiști este o încălcare a legii, întrucât polițiștii, fiind funcționari publici cu statut personal, nu pot fi asimilați "angajaților civili ai structurilor militare".
Pe a contrario, dacă s-ar accepta acest raționament ar rezulta că răspunderea tuturor funcționarilor civili din cadrul Ministerului Administrației și Internelor se face după legea aplicabilă militarilor, cum ar fi prefecții, care ar răspunde după legile militare pentru că art.9 din OG 121/1998 spune că "prevederile acestei ordonanțe se aplică și salariaților civili din structura instituțiilor publice prev. la art.2 între care este enumerat și Ministerul d e Interne " - acest lucru fiind inacceptabil și chiar penibil de susținut.
Din acest punct de vedere prima instanță a greșit respingând criticile cu privire la greșita aplicare a legii din Decizie și procedura angajării răspunderii în baza unor legi inaplicabile, fapt care duce la nulitatea deciziei și a procedurii lipsite de temei legal.
În subsidiar, chiar și dacă s-ar menține acest raționament greșit al primei instanțe, ne menținem criticile conform cărora nici măcar în această procedură nu s-a procedat legal, nefiind respectată nici procedura prealabilă prev. de OG 121/1998.
Pr fond, de asemenea, arată că se impunea admiterea contestației, astfel:
Printre motivele imputabile ale încetării calității de funcționar public cu statut special nu se numără și demisia; de altfel, este considerat inadmisibil a se considera demisia ca o modalitate imputabilă salariatului de încetare a muncii, asta ca un principiu de când s-a desființat sclavia și munca forțată. Pentru nici un fel de salariat și pentru nici un fel de funcționar public, cu sau fără statut special - demisia nu este catalogată ca o modalitate imputabilă de încetare a raportului de muncă sau a funcției (a se vedea în acest sens și Legea 188/1999 a funcționarului public).
În speță, cu atât mai mult cu cât, așa cum a arătat, cererea de demisie a contestatorului a fost aprobată de ministrul de interne, modalități nejuridice dar moștenite, de pe vremea militarizării poliției.
La fel cum, moștenită de pe acele vremuri, este si formula angajamentului de plată a absolvenților, care inițial în HG 137/1991 prevedea, sub aceeași sancțiune pecuniară, obligația absolventului de a se menține în serviciul militar activ cel puțin 10 ani. Această obligație a fost transformată după demilitarizarea poliției în obligația de a nu pierde din motive imputabile calitatea de funcționar special timp de 10 ani.
Se observă că această a doua obligație nu mai conține obligația de a-și menține în orice condiții calitatea de funcționar public cu statut special ci doar de a nu o pierde din motive imputabile.
Pentru că acestea trebuie interpretate stricto sensu și fără analogii sau extrapolari, rezultă că demisia nu este o modalitate culpabilă de pierdere a funcției publice, la fel cum nu este nici transferul la altă instituție, deși ar avea aceleași efecte ca demisia din acest punct de vedere.
Prima instanță reține în considerente că demisia "semnifică neîndeplinirea din proprie voință a obligației asumată prin angajament" ceea ce arată clar că s-a confundat obligația prev. de art.9 din HG 137/1991 (obligația de a rămâne militar polițist) cu obligația din speță prev. de Legea 360/2002 (de a nu pierde din motive imputabile funcția), - așadar, după apariția Legii nr.360/2002 nu există vreo obligație pozitivă de a rămâne în funcție ca înainte, ci doar una negativă de a nu pierde din motive imputabile această funcție.
În concluzie, angajamente de genul acesta nu sunt instrumente pecuniare care să lege pe funcționar de glie în orice condiții, interzicându-i, sub sancțiuni materiale libertatea muncii, ci asigură doar suficient că funcționarul va răspunde și financiar în cazul în care este silit să părăsească rușinos și culpabil postul pentru care a fost instruit.
În plus, nici din hotărâre și nici din sentință nu se prea înțelege care este temeiul juridic concret al imputării, dacă este răspunderea materială pentru prejudiciu (pentru că se vorbește de pagubă, faptă prejudiciantă, etc.) sau despre o răspundere prevăzută direct de lege sau decurgând din angajamentul de plată .
Prin întâmpinare, intimatul Bas olicitat respingerea recursului ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea întâmpinării, intimatul a arătat că instanța a încadrat corect starea de fapt la actul normativ în vigoare și anume, prevăzând faptul că polițiștilor și se aplică legea, respectiv OG 121/2008, privind răspunderea militarilor.
Astfel, în această speță, nu are nici o relevanță faptul că poliția nu mai este o instituție militarizată, atâta timp cât însăși Legea 360/2002, care reglementează statutul polițistului, prevede că polițiștilor li se aplică până la adoptarea unor noi legi legislația în vigoare.
Astfel, nu se poate ajunge la concluzia pe care o invoca recurentul, și anume că polițiștii ar răspunde la fel ca și ceilalți funcționari civili din, întrucât polițiștii nu sunt funcționari civili, ci funcționari publici cu statut special. Astfel, unui simplu salariat i se aplică legislația codului muncii, iar unui funcționar public, respectiv polițist, i se aplică Legea 360/2002, completată cu celelalte ordine în vigoare care reglementează activitatea militară sau polițienească.
În ceea ce privește fondul cauzei, și anume motivul încetării contratului semnat, la intrarea în Academia de Poliție, consideră că demisia este un motiv imputabil persoanei care denunță unilateral contractul, întrucât în această speță apare manifestarea unilaterală de voință a acestuia fără a fi nevoie de acordul celeilalte părți.
Astfel, corect a reținut și instanța de fond că demisia este "neîndeplinirea din proprie voință a obligației asumate prin angajament".
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, precum și sub toate aspectele în baza prev. art.3041Cod procedură civilă, instanța apreciază recursul declarat de recurentul ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Conform art.63 alin.1 din Legea 360/2002 privind statutul polițistului, "polițistul răspunde pentru pagubele cauzate patrimoniului unității, potrivit legislației aplicabile personalului civil din Ministerul Administrației și Internelor".
Art.70 din aceeași lege, prevede că "polițistul care a absolvit o instituție de învățământ a Ministerului Administrației si Internelor si căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitatedin motive imputabile luieste obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens".
De asemenea, potrivit art.78 alin.1 din Legea 360/2002, dispozițiile legii se completează cu prevederile Legii 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, și de alte acte normative în vigoare aplicabile funcționarului public, în situația în care în domeniile respective nu sunt reglementate în legislația specifică polițistului.
Pe de altă parte, conform art.9 din OG 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, prevederile ordonanței respective se aplică și militarilor aflați în misiune, în afara granițelor țăriiprecum și salariaților civili din structura instituțiilor publice prevăzute la art.2, între care este menționat și Ministerul d e Interne (în prezent ).
Din coroborarea textelor legale la care s-a făcut referire mai sus, instanța de recurs reține că în mod corect prima instanță a încadrat starea de fapt la actul normativ în vigoare, apreciind că polițiștilor li se aplică prevederile OG 121/2008 privind răspunderea militarilor.
Nu prezintă relevanță în speță faptul că poliția nu mai este o instituție militarizată, cât timp Legea 360/2002, care reglementează Statutul polițiștilor, prevede că polițiștilor li se aplică până la adoptarea unor noi legi, legislația în vigoare, iar critica recurentului cum că aplicându-se prevederile OG 121/2008 polițiștii ar răspunde ca și ceilalți funcționari civili din este nefondată, întrucât polițiștii nu sunt funcționari civili, ci funcționari publici cu statut special. Astfel, unui simplu salariat i se aplică legislația codului muncii, iar unui funcționar public, cu statut special - polițist - i se aplică Legea 360/2002, completată cu celelalte ordine în vigoare care reglementează activitatea militară sau polițienească.
Referitor la susținerea recurentului cum că nu a fost respectată procedura prealabilă prev. de OG 121/1998, instanța o apreciază ca neîntemeiată, având în vedere împrejurarea că a fost depusă la dosar decizia de imputare nr.65478/2006 a Șefului B, emisă în baza procesului verbal de constatare a pagubei nr.65470/11.09.2006 și a notei de calcul a cheltuielilor de școlarizare.
În ceea ce privește fondul cauzei, și anume motivul încetării contractului semnat la intrarea în Academia de Poliție, instanța de fond a reținut corect cădemisiaconstituie "neîndeplinirea din proprie voință a obligației asumate prin angajament", fiind, deci, un motiv imputabil persoanei care denunță unilateral contractul, întrucât în speță, apare manifestarea unilaterală de voință a recurentului, fără a fi nevoie de acordul celorlalte părți.
Demisia recurentului nu a fost aprobată de ministrul de interne, cum se susține fără temei, ci prin Ordinul nr.S/II/3648/15.08.2006 s-a constatat încetarea raporturilor de serviciu, prin demisie, această modalitate de încetare a raporturilor de serviciu fiind expres menționată la art.69 lit.f din Legea 360/2002, fiind actul unilateral al polițistului.
Doar în situația instituirii stării de urgență sau a stării de asediu, ori în caz de mobilizare și de război, raporturile de serviciu ale polițistului nu pot înceta prin demisie (art.69 alin.2 din Legea 360/2002).
În consecință, în baza considerentelor expuse, în temeiul prev. art.312 Cod procedură civilă, raportat la prev. art.63 alin.1, 70, 78 alin.1 și artr.9 din OG 121/1998, recursul declarat de recurentul va fi respins ca nefondat.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
RESPINGEca nefondatrecursul declarat de recurentul contestator domiciliat în O,- B, -B 166,.4,.19, Județ B, în contradictoriu cu intimatulInspectoratul de Poliție al Județuluicu sediul în O, Parcul, nr.6, Județ B, împotriva sentinței nr.239/CA din 12.06.2007 pronunțată de Tribunalul Bihor,pe care o menține în totul.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 24 aprilie 2008.
PREȘEDINTE: JUDECĂTOR: JUDECĂTOR: GREFIER:
- - - - - -
Red.dec.jud. în concept. 5.05.2008
Jud.fond
Dact.
2 exemplare/ 7 mai 2008
Președinte:Ovidiu BlagaJudecători:Ovidiu Blaga, Ioana Dina Tătar, Florica
