Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 172/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL
Secția de contencios Administrativ i Fiscal
Decizia nr. 172/ Dosar Nr-
Sedința publică din 10 martie 2009
PREȘEDINTE: Comșa Marcela JUDECĂTOR 2: Maria Ioniche
- - - JUDECĂTOR 3: Silviu Gabriel
- - - judecător
- grefier
Pentru recursului declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.39/CA din14.01.2009, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr-, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 03 martie 2009 când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din aceea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Instanța, pentru a da posibilitatea părților de a depune la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 10 martie 2009.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr.39/CA/14.01.2009, astfel cum a fost îndreptată prin încheierile de îndreptare a erorilor materiale pronunțate de instanța de fond, a Tribunalului Brașov - Secția comercială și de contencios administrativ s-au dispus următoarele:
S-a admis excepția inadmisibilității acțiunii sub aspectul cererii de anulare a adresei nr. 5242/09.10.2008 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice B și, in consecință:
S-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanții, C, și in contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B, privind anularea adresei nr. 5242/09.10.2008 emisă de pârâtă.
S-a respins excepția inadmisibilității celorlalte cereri formulate de reclamanți.
A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a admis in parte acțiunea formulată de reclamanții, C, și, in contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B și, in consecință:
A fost obligată pârâta să plătească fiecărui reclamant suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare începând cu:
-data de 01.04.2004 și in continuare până la schimbarea situației de fapt și/sau de drept pentru următorii reclamanți:, C, și,
-data de - pentru reclamanta și cu data de - pentru reclamanta și, in continuare, până la schimbarea situației de fapt și/sau de drept,
-data de - și până la data de - pentru reclamanta,
-data de - și până la data de - pentru reclamanta, toate sumele actualizate cu indicele inflației până la data plății efective.
A fost obligată pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă celor două suplimente începând cu data de - și până la data plății.
S-au respins celelalte pretenții și s-a luat act că reclamanții nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Este fondată excepția inadmisibilității acțiunii sub aspectul cererii privind anularea adresei nr. 5242/09.10.2008 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B, întrucât această adresă nu reprezintă un act administrativ așa cum este el definit de dispozițiile art. 2 lit. c din Legea contenciosului administrativ Nr. 554/2004, nefiind susceptibil de a fi anulat pe calea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile actului normativ indicat. Pe cale de consecință, a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea reclamanților privind anularea adresei nr. 5242/09.10.2008.
Excepția inadmisibilității celorlalte petite ale acțiunii reclamanților este nefondată. Instanța a apreciat că dispozițiile art. 31 din nr.OG 6/2007 nu sunt aplicabile in speța de față atâta vreme cât dispozițiile legale prevăzute de acest text de lege privesc contestații in legătură cu stabilirea unor sporuri, or suplimentele solicitate prin prezenta acțiune nu numai că nu au fost stabilite de pârâtă, ci nu au fost acordate de loc. De asemenea, având in vedere că reclamanții s-au adresat pârâtei pentru obținerea acestor suplimente, cerere soluționată negativ prin adresa nr. 5242/03.10.2008, acțiunea reclamanților este admisibilă față de refuzul pârâtei de acordare a celor două suplimente, in temeiul dispozițiilor art. 2 lit. i din Legea contenciosului administrativ Nr. 554/2004.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune este nefondată având in vedere faptul că dispozițiile art. 29 și apoi 31 al. 1 lit. c, d din. 188/1999 au fost suspendate succesiv prin OUG 92/2004 - art. 44 pentru anul 2005 și OUG 2/2006 pentru anul 2006 iar începând cu anul 2007 aceste dispoziții legale nu au mai fost suspendate, fapt ce echivalează cu o recunoaștere a dreptului la cele două suplimente și, implicit, cu o întrerupere a cursului prescripției, cu toate consecințele care decurg din această împrejurare, conform dispozițiilor art. 17 din DL 167/1958. Pe cale de consecință, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.01.2004-12.11.2005, invocată de pârâta Agenția pentru Protecția Mediului
Pe fondul cauzei instanța a reținut că reclamanții sunt funcționari publici in cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice B, aspect necontestat de pârâtă și care rezultă din adeverința colectivă depusă la dosarul cauzei.
. 188/1999 inițial prin art. 29 al. 1 lit. c și și apoi prin art. 31 instituit dreptul funcționarilor publici la un salariu compus, in afară de salariul de bază și sporul de vechime, și din suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Dispozițiile art. 29 și apoi 31 al. 1 lit. c, d din. 188/1999 au fost suspendate succesiv prin OUG 92/2004 - art. 44 pentru anul 2005 și OUG 2/2006 pentru anul 2006.
Deși prin efectul actelor normative arătate mai sus, exercițiul dreptului de a încasa cele două sporuri, prevăzut de prevederile art. prevederile art.29 al. 1 lit. c și d (devenit 31) din Legea nr.188/1999 republicată, a fost suspendat până la sfârșitul anului 2006, totuși această împrejurare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării prerogativelor sale în intervalul de timp pentru care s-a suspendat exercițiul dreptului.
Dreptul continuă să existe până la momentul adoptării unei dispoziții legale exprese contrare, deoarece, în materia dreptului muncii, este pe deplin aplicabil principiul derivând din "teoria a drepturilor câștigate", astfel încât nu poate fi acceptată ipoteza unei abrogări implicite a unei prevederi legale care a instituit un drept. Cum raportul de serviciu al funcționarului public este similar unui raport de muncă în ceea ce privește drepturile legale, acest principiu este pe deplin aplicabil și în situația funcționarilor publici.
Ca atare, orice restrângere adusă acestui drept, categorie în care intră și suspendarea, poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție (fostul art. 49 ). Or, nici una dintre legile prin care s-a suspendat exercitarea dreptului nu întrunește cerințele impuse de textul legii fundamentale, nefiind adoptate pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor sau pentru desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Prevederile legale prin care s-a suspendat acordarea suplimentelor în perioada 2005 și 2006 au avut caracter temporar, iar în prezent nu mai sunt în vigoare, astfel încât nu mai pot forma obiectul controlului de neconstituționalitate, conform Legii nr. 47/1992, republicată.
Instanța de fond, analizând textele în discuție, în aplicarea principiului prevăzut de art. 3 Cod civil, a apreciat că dispozițiile privind suspendarea nu au produs niciun efect sub aspectul existenței dreptului la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei, și deci, nu au avut drept consecință suprimarea acestuia în materialitatea sa pentru perioada în care au fost în ființă. Această suspendare nu poate echivala cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.
Deși nu se poate nega dreptul legiuitorului de a suspenda aplicarea anumitor dispoziții legale, acest drept trebuie exercitat cu respectarea cerințelor impuse de art. 56 și 64 din Legea nr. 24/2000.
Așa fiind și cum, în raport cu principiul activității legii civile, ce decurge din art. 15 din Constituție și din art. 1 din Codul civil, dispozițiile art. 29 al. 1 și ulterior 31 al. 1 din Legea nr. 188/1999 fiind în vigoare în toată această perioadă, rezultă că dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei acordate funcționarilor publici prin acest text a existat în perioada anilor 2005-2006, fiind în ființă în întreaga perioadă menționată și, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția anterioară [art. 41 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003], nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2005 - 2006.
Suspendarea acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă lanudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 2 ani, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Ca urmare, ordonatorilor principali de credite și, după caz, ordonatorilor de credite de inferior le revine obligația să plătească funcționarilor publici, începând cu anul 2004, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei cuvenite acestora în conformitate cu art. 31 al. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, acțiunea urmând a fi admisă in parte.
Pârâtul va fi obligat la plata sumelor reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei, începând cu datele arătate in dispozitivul prezentei hotărâri, actualizate cu indicele de inflație având în vedere faptul că în materia raporturilor de serviciu, similar raporturilor de muncă, se prezumă punerea în întârziere a angajatorului, odată cu data nașterii dreptului, sarcina probei revenindu-i acestuia raportat la data nașterii prejudiciului. Cele două suplimente vor fi plătite și in continuare având in vedere refuzul pârâtei de a le plăti.
Reclamanții au solicitat și obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate de aceștia, cerere care este fondată, urmând a fi obligați pârâții in acest sens, având in vedere dispozițiile art. 1084 Cod Civil, dobânda legală fiind de natură să acopere beneficiul nerealizat de reclamanți ca urmare a neacordării celor două suplimente. Dobânda legală urmează a fi plătită începând cu data de -, data introducerii acțiunii și care reprezintă momentul punerii în întârziere a pârâtei, neexistând dovada unei puneri in întârziere anterior acestui moment.
Cu privire la cuantumul de 25% indicat de reclamanți pentru fiecare din cele două suplimente, instanța a reținut că. 188/1999 nu prevede acest cuantum așa încât, in lipsa unei prevederi exprese a legii, instanța de judecată nu se poate substitui legiuitorului in sensul stabilirii cuantumului.
Chiar dacă reclamanții au indicat sumele pe care le solicită, instanța nu le poate acorda întrucât nu poate verifica aceste sume având in vedere că legea nu prevede modalitatea de cuantificare a celor două suplimente.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcția generală a Finanțelor Publice B, solicitând, în esență, modificarea sentinței civile atacate și respingerea acțiunii reclamanților. În susținerea recursului declarat, pârâta a arătat că în mod greșit a fost respinsă de prima instanță excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile cuprinse între 01.01.2004-13.11.2005, în mod greșit a fost respinsă excepția inadmisbilității acțiunii, respectiv în mod greșit ar fi fost admisă pe fond acțiunea reclamanților, inclusiv în mod greșit ar fi obligat pârâta să plătească reclamanților funcționari publici cele două suplimente salariale și pentru viitor.
În întâmpinarea depusă la dosar, reclamanții au solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței instanței de fond. Intimații reclamanți au cerut instanței, în esență, respingerea recursului pârâtei și menținerea sentinței recurate, apreciind că sentința instanței de fond este temeinică și legală, că în mod corect au fost respinse excepțiile ridicate de către pârâtă. Intimații au susținut că sporurile salariale solicitate instanței de fond sunt prevăzute expres în art.31 alin.1 din Legea nr.188/1999 republicată, astfel încât în mod corect instanța de fond le-a recunoscut și acordat.
Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma dispozițiilor art.304 ind.1 pr.civ. precum și prin prisma motivelor de recurs, instanța de recurs constată că recursul declarat de pârâți este în parte fondat și urmează a fi admis în parte, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a reținut corect faptul că dreptul reclamanților, ca funcționari publici, la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare exista la momentul introducerii acțiunii de către reclamanți, însă nu din data de 01.01.2004, ci numai de la data de 26.11.2004 (data intrării în vigoare a OUG nr.92/2004), deoarece acest drept este un drept actual prevăzut în art.31 lit.c și d din Legea nr.188/1999 republicată privind statutul funcționarilor publici. Astfel, prin art.44 din OUG nr.92/2004 și OUG nr.2/2006 s-a suspendat numai executarea dreptului la cele două categorii de sporuri/ suplimente salariale, fără să se înlăture existența acestora. De altfel, acordarea celor două sporuri a reintrat în vigoare din data de 01.01.2007, conform art.13 din Legea nr.251/2006.
Tribunalul a soluționat parțial corect fondul cauzei, anume cu privire la dreptul funcționarilor publici de a li se acorda suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare potrivit art.31 din Legea nr.188/1999 republicată, însă numai de la data de 26.11.2004, anterior acestei date calendaristice operând prescripția extinctivă, astfel încât în perioada 01.01.2004 - 26.11.2004 acțiunea reclamanților este prescrisă. Dreptul reclamanților funcționari publici la suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare se cuvine, în limitele de mai sus, pentru fiecare reclamant corespunzător cu perioada în care aveau dobândită calitatea de funcționari publici, inclusiv pentru viitor, cum corect a reținut instanța de fond, până la modificarea situației de fapt a fiecărui funcționar public reclamant, în sensul pierderii calității speciale care atrage acordarea suplimentelor salariale denumite suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare sau până la modificarea cadrului normativ aplicabil.
În cauză sunt incidente dispozițiile art.41 alin.2 din Constituția României, care garantează dreptul salariaților la măsuri de protecție socială în diferite domenii și în alte situații prevăzute de lege, cum este și cazul funcționarilor publici, unde legiuitorul a prevăzut expres acordarea celor două categorii de sporuri menționate în acțiunea introductivă, precum și incidența art.15 alin.1 și 2 din Constituție privind principiul activității legii, respectiv neretroactivitatea legii, astfel încât un drept consacrat prin lege trebuie respectat de autoritățile statale, trebuie pusă în viață norma juridică cu putere de lege care a consacrat acel drept sau drepturi. și restricțiile constituționale în exercitarea drepturilor consacrate prin voința legiuitorului trebuie subsumate regulii constituționale din art.53 din Constituție, iar cele două sporuri consacrate prin lege nu se circumscriu vreunei situații dintre cele care ar permite restrângerea exercițiului dreptului de a primi aceste sporuri salariale, constituantul stabilind că restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică și dacă este proporțională cu situația care a determinat-
Pe de altă parte, suspendarea dreptului nu poate echivala cu eliminarea, abrogarea, anularea dreptului consacrat prin lege anterior, suspendarea exercițiului dreptului nu poate conduce la suprimarea dreptului însuși, deoarece ar însemna că voința reală a legiuitorului ar fi extinsă și asupra unei situații pe care acesta nu a avut-o în vedere, încălcând principiul legalității.
OUG nr.92/2004, nefiind în prezent în vigoare și prin natura sa de ordonanță cu aplicare temporară, poate fi criticată pentru neconstituționalitate de către instanțele de judecată, fără a mai fi necesar filtrul controlului posterior de constituționalitate pe care îl exercită Curtea Constituțională potrivit art. 146 lit.d din Constituția României. De asemenea, instanța de recurs constată că în cauză sunt incidente și dispozițiile art.38 din Codul muncii, potrivit cărora drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul unor tranzacții, renunțări sau limitări, acestea fiind protejate de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
În privința suplimentelor salariale acordate prin lege organică (Legea nr.188/1999 republicată) funcționarilor publici și care au fost suspendate și apoi neaplicate din culpa autorităților executive care nu au concretizat formele și cuantumul de acordare, s-a conturat practica judecătorească în sensul acordării pentru funcționarii publici a acestor categorii de sporuri stabilite prin lege, atât pentru perioada pentru care au fost suspendate, cât și pentru viitor, dacă textul de lege care le consacră nu a fost abrogat expres. Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza Beian contra României în sensul că dacă anumitor categorii de persoane le-au fost recunoscute anumite drepturi patrimoniale, cu trimitere la drepturi de natura salarială, atunci nerecunoașterea pentru categorii similare de reclamanți a acelorași drepturi ar reprezenta o discriminare. Mai mult decât atât, drepturile salariale sunt drepturi de natură patrimonială, care conduc la sporirea patrimoniului salariaților, astfel încât orice afectare a acestui patrimoniu prin măsuri impuse de stat trebuie să respecte dispozițiile art.44 din Constituție privind dreptul de proprietate privată, iar blocarea unor drepturi salariale deja recunoscute prin lege reprezintă practic o expropriere, care este posibilă numai în limitele stabilite de art.44 alin.3 din Constituția României revizuită. De altfel, ingerința autorităților în dreptul de proprietate al persoanei (al reclamanților, în cauză) este obiect al jurisprudenței CEDO (cu referire la art.1 din Protocolul 1), salariul fiind considerat "bun", iar o creanță poate constitui "bun" în sensul Convenției dacă este stabilită cu suficientă certitudine, prin hotărâri judecătorești în cazul drepturilor salariale, și care creează o "speranță legitimă", recunoașterea unor drepturi salariale într-o lege aflată în vigoare constituind fără îndoială "speranțe legitime".
Instanța constată, de asemenea, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.53 din Constituție referitoare la restrângerea unor drepturi și libertăți fundamentale, prin care să se poată justifica neacordarea acestor drepturi recunoscute prin lege funcționarilor publici. De asemenea, în jurisprudența CEDO s-a statuat că refuzul unor instituții ale statului de a acorda sumele de bani aferente unor drepturi salariale prevăzute de o lege constituie încălcare a art.1 din Protocolul 1 și art.6 din Convenție, dacă nu poate fi justificată prin una dintre excepțiile prevăzute în acest articol din Convenție. În situația dedusă judecății instanța constată că niciuna dintre excepțiile de la art.1 din Protocolul 1 la Convenție nu subzistă.
Prin urmare, neplata unor drepturi salariale recunoscute prin lege constituie o măsură abuzivă a autorității statale, iar autoritățile statale ce aveau obligația de a executa Legea nr.188/1999 nu se pot apăra invocând propria culpă, anume împrejurarea neadoptării unor norme de gestiune a sistemului de salarizare a funcționarilor publici, așa cum de altfel impune art.3 din OUG nr.6/2007, norme prin care să stabilească cuantumul sau criteriile de cuantificare a celor două sporuri reglementate de art.31 lit.c și d din Legea nr.188/1999 republicată. De altfel, din dispozițiile art.33 alin.4 din OUG nr.6/2007 rezultă că la calculul vechimii necesare pentru avansarea în treapta de salarizare se are în vedere și vechimea în treapta de salarizare, precum și gradul de salarizare, ceea ce implică faptul că în salariul de bază se regăsește și dreptul la suplimentul corespunzător treptei de salarizare
Ca atare, instanța de recurs reține că reclamanților li se cuvine suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, de la data de 26 noiembrie 2004, pentru perioada anterioară dreptul fiind prescris, instanța de fond stabilind în mod corect recunoașterea dreptului la acordarea sporurilor salariale intitulate suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, expres prevăzute de legea privind statutul funcționarului public. Din moment ce aceste două sporuri/suplimente sunt în continuare reglementate în art.31 lit.c și d din Legea nr.188/1999 republicată, legea fiind în continuare în vigoare, atunci, pe baza principiului constituțional al activității legii consacrat de art.15 din Constituție, aceste două drepturi de natură salarială sunt în continuare în vigoare și se cuvin reclamanților funcționari publici, pe perioada solicitată de reclamanți și acordată de instanța de fond, recursul judecându-se în limitele sesizării instanței de control judiciar. În raportul juridic cu natură juridică mixtă, de dreptul muncii și de drept administrativ, născut între funcționarul public (ca persoană angajată) și angajatorul său (care întotdeauna este o instituție publică finanțată de la bugetul de stat, cum este și pârâta în cauză), legea reprezintă instrumentul principal care stabilește conținutul și obiectul acestui raport juridic, astfel încât dreptul angajatului de a primi salariul este prevăzut direct de lege (consacrat explicit în art.31 din Legea nr.188/1999 republicată), angajatorul având obligația (prevăzută de art.3 din OG nr.6/2007 pentru ordonatorii principali de credite), pentru a concretiza raportul juridic menționa mai sus, de a pune în executare comandamentele legii, în cauza dedusă judecății de a fi stabilit cuantumul sumelor de bani cuvenite și modalitățile de plată ale celor două suplimente salariale reglementate de lege. Văzând principiul de interpretare potrivit căruia actul juridic trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice și nu în sensul în care nu produce efecte juridice ( actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat), autoritatea publică de executare a legii este cea care se află în culpă în privința nepunerii în practică a normelor legale ce prevăd cele două sporuri salariale pentru funcționarii publici, cum am expus mai sus, în cauză neputându-se reține vreo culpă a reclamanților în neacordarea acestor două sporuri / suplimente salariale.
În privința cuantumului, valorii bănești a celor două componente salariale reprezentate de suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, atribuția de a le stabili aparține pe de o parte, cu titlu general, legiuitorului, executivului, iar pe de altă parte, în mod particular, ordonatorilor de credite angajatori ai funcționarilor publici reclamanți, pe verticala acestor ordonatori de credite până la nivelul inclusiv al ordonatorului principal de credite care, pe principiul loialității instituționale și pe principiul general al legalității consacrat de art.1 alin.5 din Constituție, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, au obligația de a face toate demersurile legale necesare pentru aplicarea efectivă, concretă a drepturilor salariale prevăzute lege și recunoscute și prin hotărâre judecătorească. De asemenea, principiul securității juridice larg consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și de Curtea de Justiție a Comunităților Europene trebuie, la rândul său, respectat și aplicat efectiv de către autoritățile statului, așa cum este în situația celor două suplimente salariale consacrate de Legea nr.188/1999 care intră deja în categoria drepturilor câștigate expres consacrate de către legea organică. Instanța de judecată nu are abilitarea constituțională de a dispune în sectorul rezervat altor puteri publice, fiind imperativă respectarea principiului separației puterilor în stat, potrivit art.1 alin.4 din Constituție, precum și cel de respectare a competențelor autonome și exclusive ale celorlalte puteri constituționale.
Instanța de fond a respins în mod corect excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, excepție invocată de pârâtă întrucât reclamanții sunt angajați, ca funcționari publici, ai pârâtei și este culpa pârâtei că, deși legea prevede expres acordarea celor două suplimente salariale, pârâta nu a efectuat nici un demers pentru a pune în practică prevederile exprese ale legii, nu a făcut demersuri pentru a se asigura de respectarea acestor drepturi salariale recunoscute de lege reclamanților.
Ca atare, instanța de recurs urmează a admite în parte recursul declarat de pârâtă, în sensul de a admite prescripția dreptului de acțiune al reclamanților pentru perioada din 01.01.2004 până în 26.11.2004 și de aor espinge pentru perioada respectivă pe motivul intervenției prescripției, menținând restul dispozițiilor din sentința atacată.
Văzând și dispozițiile art.274 Cod pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite în parte recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 39/CA/14.01.2009 pronunțată de Tribunalul Brașov -secția comercială și de contencios administrativ în dosarul nr- pe care o modifică în parte în sensul că:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune formulată de reclamanții, C, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B pentru perioada 01.01.2004-26.11.2004 și respinge ca prescrisă acțiunea reclamanților pentru această perioadă.
Obligă pârâta să plătească fiecărui reclamant suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare începând cu data de 26.11.2004.
Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 martie 2009.
Președinte Judecător Judecător
- - - - - -
Grefier
Red. /07.04.2009
Dact./ 14.04.2009/ 3 ex.
Jud. Fond:
Președinte:Comșa MarcelaJudecători:Comșa Marcela, Maria Ioniche, Silviu Gabriel
