Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 1820/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - litigiu funcționari publici -
R O ÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA COMERCIALĂ, contencios ADMINISTRATIV
ȘI FISCAL
DECIZIA NR.1820
Ședința publică din 29 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Nechifor Veta
JUDECĂTOR 2: Turculeț Ana Maria
JUDECĂTOR 3: Sas
Grefier
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în municipiul B, sector 5,- și Direcția Generală a Finanțelor Publice S, cu sediul în municipiul S,-, județul S, împotriva sentinței nr. 1003 din 21 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția comercială, contencios administrativ și fiscal în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții, a și.
La apelul nominal au lipsit părțile
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care instanța, constatând recursurile în stare de judecată, a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava, înregistrată sub nr- din 06.03.2009, reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice S au solicitat obligarea acestora la plata sumelor de bani reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de baza si suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, pentru perioada 01.01.2004-01.03.2005, respectiv perioada 18.09.2008 și până la data pronunțării prezentei sentințe.
In motivare reclamanții a arătat că în temeiul art.29 lit.c și d din legea nr.188/1999 li s-a acordat funcționarilor publici drepturile cerute prin prezenta acțiune, însă nu au beneficiat de aceste drepturi. Astfel, la data de 24.11.2008, prin plângerea prealabilă înregistrată sub numărul 187, formulată în temeiul Legi nr.554/2004, coroborată cu disp.Legii nr.188/1999, reclamanții au cerut instituției pârâte plata acestor drepturi salariale. Plângerea a fost respinsă.
În temeiul disp.art.44 din legea nr.92/2004 s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență se suspendă aplicarea disp.art.29 al.1, devenit art.31 al.1 din legea nr.188/199, până la data de 31 decembrie 2006, suspendare ce contravine prev.art.15 al.2 și art.53 din Constituție, precum și dis part.38 și 39 al.1 lit.d din Legea nr.53/2003.
În drept au fost invocate disp.Legii nr.188/1999 și ale Legii nr.554/2004.
In dovedire au fost anexate în copie,înscrisuri.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Suceava în soluționarea prezentei cauze și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților aferent anului 2004, și pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca tardiv formulată.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală, în temeiul art.115 cod procedură civilă, art.3 din.6/2007, OUG nr.92/2004, OG nr.2/2006.
Prin sentința nr. 1003 din 21 mai 2009 Tribunalul Suceava - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripția dreptului la acțiune al reclamanților ca nefondată, a admis acțiunea având ca obiect "pretenții" formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice S și a obligat pârâta să plătească reclamanților sumele reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază proporțional cu timpul lucrat, sume ce vor fi indexate cu indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective, pentru intervalul 01.01.2004-01.03.2005.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul DGFP
Potrivit art.40 alin.2 lit.c din Codul Muncii, obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate revine angajatorului, respectiv pârâtei.
In acest context reclamanții, având calitatea de funcționari publici, sunt salarizați în conformitate cu prevederile Legii nr.188/1999 și au dreptul să primească, pe lângă celelalte drepturi, cele două sporuri, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, așa cum au fost reglementate prin art. 31 alin.1 lit.c și d din actul normativ citat.
Aplicarea acestor prevederi a fost suspendată succesiv, prin dispozițiile art. 44 din nr.OUG 92/2004, aprobată prin Legea nr. 76/2005 și ale art. 48 din nr.OG 2/2006, aprobată prin Legea nr. 417/2006, în perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2006.
Instanța a constatat că nici unul dintre actele normative menționate nu conține vreo referire la eventualitatea desființării acestor drepturi, ci doar la suspendarea exercițiului lui, suspendare care nu echivalează cu însăși înlăturarea lor, dispoziția prevăzută de art. 31 din Legea nr. 188/1999 republicată fiind în vigoare și nefiind abrogată.
Așa fiind, pentru ca un drept prevăzut într-un act normativ să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus - ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui - un atare drept nu poate fi considerat că nu există în perioada de timp în care exercițiul lui este suspendat, iar nu înlăturat.
Reclamanții nu au primit până în prezent, de la apariția actului normativ sporurile respective și acest drept tinde să fie lipsit de conținut, iar pentru această îngrădire pârâta nu are justificare printr-o cauză de utilitate publică.
Mai mult, este de principiu că o normă legală, o dată reglementată, trebuie să producă efectele, fiind împotriva rațiunii de a exista a legilor să aibă doar caracter formal.
Potrivit art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția pentru Apărarea dreptului și a Libertăților Fundamentale: "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului".
Astfel, dreptul reclamanților la sporurile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare este un drept de creanță și, prin urmare, este un bun în sensul art.1 din protocolul adițional 1 la Convenția menționată.
Instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă motivat de faptul că OUG nr.92/2004 și-a produs efectele începând cu data de 22.05.2009, prin urmare acțiunea reclamanților nu e prescrisă.
Împotriva sentinței au declarat recurs pârâții.
În dezvoltarea motivelor de recurs DGFP Saa rătat că acordarea suplimentelor solicitate a fost suspendată succesiv în perioada 2004-2006 prin acte normative care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă, că cererea de acordare a suplimentelor solicitat este neîntemeiată și prin prisma prevederilor Constituției României potrivit cărora măsurile de protecție socială sunt stabilite prin lege și tot legiuitorul are posibilitatea de a suspenda acordarea acestor măsuri pentru o anumită durată determinată, fără ca acest eveniment legislativ să conducă la restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale ce decurg din statutul de salariat al persoanelor. De asemenea, în completarea art. 31 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, legiuitorul a stabilit prin art. 31 alin. 3 din același act normativ că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici. A mai menționat că dispozițiile legale nu prevăd un asemenea cuantum de 25% pentru aceste sporuri, astfel încât solicitarea reclamanților este lipsită de temei legal.
Ministerul Finanțelor Publice B, în dezvoltarea motivelor de recurs a arătat faptul că în prezenta cauză, obiectul litigiului îl constituie un drept de creanță, iar din acest punct de vedere, soluția care urmează a fi pronunțată trebuia să aibă în vedere faptul că:
- acest drept de creanță nu există și, pe cale de consecință nu se poate spune că a fost îngrădit;
- în cauză dreptul de creanță nu este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale conform căruia nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzele de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
Pe de altă parte, dacă instanța constată că dreptul există, pentru a se adresa instanței, reclamanții sunt obligați să facă dovada faptului că sunt titularii unui drept de creanță - creanță certă, lichidă și exigibilă.
A mai arătat că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale menționate să fie reglementată ulterior prin legea privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici. În atare situație, reclamanții sunt în imposibilitatea de a realiza prin intermediul instanței de judecată o creanță al cărei cuantum nu este stabilit prin lege, pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare.
În fine, s-a mai arătat că în lipsa unui act infralegislativ emis au adoptat de către Administrație, prin care să fie stabilit cuantumul sau procentul celor două sporuri solicitate de reclamant, instanțele de judecată nu au competența de a determina ele întinderea acestor sporuri salariale întrucât s-ar substitui Administrației, ipoteză în care se încalcă principiul fundamental de drept al separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României.
Analizând hotărârea recurată, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului precum și a motivelor invocate în recursurteaconstată întemeiat recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice pe care îl va admite pentru următoarele motive:
legitimare procesuală pasivă în litigiile având ca obiect plata de drepturi salariale către funcționarii publici, autoritatea publică ce a emis actul de numire în funcție a reclamanților, act în baza căruia a luat naștere raportul de serviciu cu drepturile și obligațiile aferente.
Autoritatea publică centrală căreia îi este subordonată ierarhic instituția angajatoare nu are calitate procesuală pasivă, deoarece raportul juridic de serviciu dedus judecății are ca părți în speță doar reclamanții și Direcția Generală a Finanțelor Publice
În calitate de ordonator de credite, Ministerului Finanțelor Publice îi incumbă obligația, conform art. 21 alin. 2 din Legea nr.500/2002, de a repartiza creditele bugetare aprobate.
Ca urmare, nu poate fi obligat acest pârât la plata drepturilor salariale solicitate de reclamanți, astfel încât, în baza art.312 alin.1-3 Cod procedură civilă raportat la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, va fi admis recursul declarat de acesta și va fi modificată în parte sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii formulate împotriva MFP pentru lipsa calității procesuale pasive.
În ce privește recursul DGFP S acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 31 al. 1 lit. c și din Legea nr. 188/1999 "pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
Așa cum de altfel pârâții recurenți admit, reclamanta nu a primit aceste sporuri salariale.
De principiu, o normă legală, o dată reglementată, trebuie să producă efecte, fiind împotriva rațiunii de a exista, a unei legi, să aibă doar caracter formal.
Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului".
Dreptul reclamanților la sporurile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare este un drept de creanță și prin urmare, un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar atâta timp cât nu s-a dovedit existența unei cauze de utilitate publică pentru nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare, pârâtul corect a fost obligat la plata sumelor solicitate prin acțiune.
Cât privește suspendarea aplicării dispozițiilor art. 31 al. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 prin art. 44 din OUG nr. 92/2004, corect a reținut instanța de fond că, măsura suspendării s-a dispus cu încălcarea dispozițiilor constituționale ce reglementează drepturile persoanelor încadrate în muncă.
Suspendarea aplicării acestor dispoziții, care evident a avut un caracter temporar, nu duce la stingerea dreptului.
Art. 53 din Constituția României arată clar, situațiile în care exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns, iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democrată. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Prin suspendarea succesivă a aplicării normei de drept, s-a ajuns la situația unei adevărate îngrădiri a dreptului câștigat și, practic, la anularea obligației corelative, fără nici o justificare legală.
sumelor în buget nu eop roblemă de acordare și existență a dreptului, ci doar de executare.
Nu poate fi reținută critica referitoare la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către prima instanță, atâta timp cât cele două suplimente sunt expres prevăzute la art. 31 lit. c) și d) din Legea nr. 188/99.
Împrejurarea că nu a fost prevăzut cuantumul exact al sporului prin hotărâri ale Guvernului României de punere în aplicare și executare a legii, nu constituie un temei al respingerii acțiunii. Fiind prevăzut de lege, dreptul pretins nu poate fi înlăturat de instanță. Exercitarea reală a acestui drept, impune statului luarea unor măsuri pozitive printre care și măsura stabilirii cuantumului sporului, lipsa acestei măsuri echivalând cu o ingerință în exercițiul dreptului de proprietate și cu neîndeplinirea obligațiilor pozitive ale statului ce îi incumbă pentru salvgardarea dreptului de proprietate, obligații pozitive reținute și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Oneryiediz Turcia din 18 iunie 2002. Sancționarea ingerinței statului, poate fi realizată doar prin stabilirea cuantumului sporului, de către instanță. Nu a fost învederat nici un motiv pentru care cuantumul sporului acordat de prima instanță ar avea caracter nerezonabil și nici Curtea nu constată motive pentru care cuantumul sporului acordat de prima instanță ar putea fi considerat excesiv.
Ca urmare, cum criticile formulate sunt neîntemeiate, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice S, ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Admite recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în B, sector 5,-.
Modifică în parte sentința nr. 1003/2009 în sensul că:
Respinge acțiunea formulată împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor pentru lipsa calității procesuale pasive.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge ca nefondat recursul formulat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului S, cu sediul în municipiul S,-, județul S împotriva sentinței nr. 1003 din 21 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția comercială, contencios administrativ și fiscal în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29 octombrie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
2ex/05.11.1009
jud. fond.
Președinte:Nechifor VetaJudecători:Nechifor Veta, Turculeț Ana Maria, Sas
