Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 185/2008. Curtea de Apel Bacau
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE NR. 185
ȘEDINȚA PUBLICĂ D- 2008
COMPLETUL DIN:
PREȘEDINTE: Cătălin Șerban PREȘEDINTE INSTANȚĂ
- -- JUDECĂTOR
- -- JUDECĂTOR
- - GREFIER
&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&
La ordine au venit spre soluționare recursului declarate de recurenta-pârâtă CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI și intimata-chemată în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE N, împotriva sentinței civile nr. 228/20.09.2007 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici - Legea 188/1999.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns consilier juridic pentru recurenta-chemată în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE N, care depune delegație la dosar, restul părților fiind lipsă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a expus referatul oral asupra cauzei, după care:
Nemaifiind alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Consilier juridic pentru intimata-chemată în garanție solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, respingerea acțiunii ca neîntemeiată și casarea sentinței civile nr.288/20.09.2007 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-.
S-au declarat dezbaterile închise, cauza rămânând în pronunțare.
CURTEA
DELIBERÂND:
Asupra recursurilor de față reține:
Prin cererea adresată acestei instanțe reclamanta în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând prima de vacanță aferentă perioadei 2002-2006 actualizată la data plății conform indicelui de inflație.
În motivare reclamanta arată că dreptul la prima de vacanță își are temeiul legal în prevederile art.34, alin(2) din Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statul funcționarilor publici respectiv art.33 alin.(2) din Legea nr. 188/1999 așa cum era în vigoare în perioada 2002 - martie 2006 care stabilește că: "funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat", că aceste prevederi legale au devenit neaplicabile anterior perioadei de referință din prezenta cauză prin procedura suspendării instituită inițial de prevederile art. 3, alin.(l) din nr.OUG 33/2001, iar începând cu anul 2002 măsura suspendării a fost menținută de legile bugetului de stat, respectiv prin art.12, alin.(4) din Legea 743/2001, prin art. 10, alin(3) din Legea nr. 631/2002, prin art.9, alin.(7) din legea nr.507/2003 art.8, alin.(7) din Legea nr.511/2004. Mai arată că aceste legi prevăd că prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă se suspendă până la data de 31 decembrie." a anului pentru care are aplicabilitate legea bugetului din anul respectiv. Deci dreptul de a cere indemnizația de concediu se naște, ținând cont de suspendările prevăzute în legile bugetului din fiecare an, după fiecare dată de 01 ianuarie a anului următor celui în care s-a efectuat concediul de odihnă și care deschide dreptul la acordare a indemnizației. Ori, la această dată, reclamanta se consideră îndreptățită la primele de vacanță din ultimii 5 ani, conform art. 166 din Legea nr. 53/24 ianuarie 2003 din Codul Muncii, suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-și aplicabilitatea. Pe de o parte reclamanta consideră că suspendarea dreptului privind prima de vacanță, prin textele de lege mai sus amintite este neconstituțională și nelegală din următoarele considerente:
Prevederile art. 38 din Codul Muncii (Legea nr.53/2003), ca și reglementare generală în materia raporturilor juridice de muncă, erau imperative statuând că: "Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate. "
Acest text trebuie coroborat cu prevederile art. 53, alin. (1) din Constituție (art. 49 în vechea redactare), care prevede că "Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după, caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Mai arată că restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică ".
De asemenea, reclamanta arată că art.41, alin.(2) din Constituție privind dreptul la muncă și protecție socială(fostul art.38, alin,(2), înainte de modificarea Constituției din 1991, consacră ca și drept specific de muncă concediul de odihnă plătit, dar și alte situații specifice stabilite de lege - primele de vacantă constituind un drept de remunerare a muncii, iar din interpretarea sistematică și logică a acestor texte rezultă că prima vacanță i se cuvine, întrucât nici executivul nici legiuitorul nu puteau suspenda sau abroga acest drept, din perspectiva textelor constituționale menționate pentru anii 2002, 2003, 2004, 2005, 2006 și în continuare, urmând a se reține că potrivit acestor texte constituționale și de lege organică un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Or, contrar acestor dispoziții legislativul (prin Legile nr.743/2001, 631/2002,507/2003 și 511/2004,79/2005) a anulat acest drept în mod nelegal.
În apărările formulate pârâta Curtea de Conturi a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru drepturile bănești aferente anilor 2002-2004 invocând în acest sens art.283 lit. c din Legea nr.53/2003 și art.1 din Decretul nr.167/1958 privind termenul de prescripție de 3 ani. Pe fondul cauzei se susține că art. 41 din Constituția României din 1991, republicată, reglementează dreptul la munca și dreptul la protecție socială a muncii, că în ceea ce privește dreptul la muncă, la alin.(l) al art.41 din Constituția României din 1991, republicată, se precizează că acesta nu poate fi îngrădit, alegerea profesiei și alegerea locului la muncă sunt libere, că reclamanții susțin eronat faptul că acest drept le-a fost "anulat" prin prevederile legale anterior menționate, având în vedere că acestea nu fac nici o referire la acest drept constituțional, astfel că invocarea lui nu este pertinentă cauzei. Mai arată că dreptul la protecția socială privește în conformitate cu prevederile alin.(2) ale art.41 din Constituția României din 1991: securitatea și igiena muncii, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții grele, precum și alte situații speciale că, dreptul la concediul de odihnă este un drept unic, de natură complexă, el fiind definit prin legătura indisolubilă a 2 laturi: a) nepatrimonială, constând în însăși efectuarea concediului, în folosirea timpului liber, în suspendarea obligației salariatului de a presta munca; b) patrimonială, care constă în dreptul la indemnizația de concediu pentru perioada efectuării lui.
Totodată pârâta arată că prima de concediu a fost prevăzută de către legiuitor cu scopul de a asigura anumitor categorii de salariați, pe perioada efectuării concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu, unele resurse bănești suplimentare, că dreptul la concediul de odihnă plătit reglementat de Legea nr. 10/1972 din Codul Muncii și de Constituția României din anul 1991, republicată, reprezintă dreptul fiecărui salariat la acordarea, pe perioada concediului de odihnă, a indemnizației de concediu, drept al cărui exercițiu nu a făcut obiectul nici unei îngrădiri abuzive, iar că interpretarea dată de către reclamantă dreptului la concediu de odihnă plătit, potrivit căreia acest drept constituțional implică pe lângă indemnizația de concediu și prima de concediu, este în evidentă contradicție cu reglementarea cuprinsă în Codul Muncii din anul 1972 și în Constituția României din anul 1991, republicată, și este lipsită de temei legal. Mai arată că rezultă neîndoielnic, faptul că prima de concediu nu se încadrează în dispoziția constituțională privind dreptul la protecția socială a muncii, consacrat de art. 41 alin.(2) din Constituția României din 1991, republicată, mai mult decât atât, dispozițiile din Codul Muncii se aplică numai persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract individual de muncă, iar reclamanta nu se încadrează în această categorie, fiind funcționar public ce își exercită atribuțiile în conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, conform cărora raporturile de serviciu ale funcționarilor publici se și se exercită pe baza actului administrativ de numire. Se arată că, potrivit Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea și că în anumite cazuri aplicarea unui act normativ poate fi suspendată, în aceasta situație se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum și durata ei determinată(art.62 din Legea nr.24/2000), așadar, suspendarea unui text de lege este legală, ea fiind expres prevăzută de dispozițiile Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.
Pentru motivele invocate, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Pârâta Curtea de Conturi a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, pentru ca, în calitate de ordonator de credite în cazul admiterii acțiunii să asigure fondurile necesare plății drepturilor bănești.
Chematul în garanție a depus la dosar întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat pe cale de excepție lipsa calității sale procesuale pasive arătând că nu are obligații privind plata drepturilor bănești pretinse de reclamantă. Pe fondul cauzei chematul în garanție solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
In dovedire, reclamanta a depus la dosar înscrisuri:( filele 35 și 36) făcând dovada calității de funcționar public.
Examinând actele și susținerile părților, instanța reținut următoarea situație de fapt:
Reclamanta a avut în perioada 2002-2006 calitatea de funcționar public.
Chematul în garanție are calitatea de ordonator de credite pentru drepturile bănești pretinse în acțiune.
În drept:
S-a reținut că prescripția dreptului la acțiune, Legea nr.188/1999, nu prevede o scadență, astfel încât, termenul de prescripție începe să curgă de la 01.01.2007, iar la data formulării prezentei acțiuni, inclusiv cu privire la drepturile aferente perioadei 2002-204 termenul de prescripție nu s-a împlinit, excepția astfel invocată urmând a fi respinsă.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, motivat de calitatea de ordonator de credite a acestuia, excepția va fi respinsă.
Pe fondul cauzei:
Reclamanta a avut calitatea de funcționar public și în baza art.32 alin.2 din Legea nr.188/1999 s-a prevăzut în favoarea funcționarilor publici pe lângă indemnizația de concediu dreptul la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. In reglementarea actuală, acest drept este prevăzut la art.34 alin.2 din aceeași lege. Începând cu anul 2991 acordarea acestui drept a fost suspendată prin G nr.33/2001 și ulterior, succesiv prin legile bugetului de stat, Legea nr.743/2001, Legea nr.631/2002, Legea nr.507/2003, Legea nr.511/2004 și Legea nr.379/2005.De asemenea, G nr.92/2004 s-a prevăzut că dispozițiile art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999 republicată, cu modificările ulterioare, se suspendă. Întrucât ultimul act normativ care a prevăzut suspendarea drepturilor funcționarilor publici la prima de vacanță este Legea nr.379/2005-legea bugetului de stat pentru anul 2006 și având în vedere că în baza dispozițiilor art.5 alin.5 din această lege, suspendarea acestor drepturi este limitată până la 31.12.2006, se impune concluzia că, începând cu 1.01.2007 prevederile din aceste acte normative referitoare la prima de vacanță reintră în vigoare și produc efecte juridice inclusiv retroactiv. Cum reclamanta a avut în perioada 2002-2006 calitatea de funcționar public, și cum la data soluționării cauzei dreptul invocat a devenit actual, acțiunea reclamantei se dovedește întemeiată.
Prin sentința civilă nr. 228/A/20.09.2007 Tribunalul Neamț - Secția Comercială și de contencios Administrativ a admis acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI
S-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
S-a admits cererea de chemare în garanție a MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR formulată de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI.
A fost obligată pârâta și chematul în garanție la plata drepturilor bănești reprezentând prima de vacanță aferentă perioadei 2002-2006 cuvenită reclamantei, drepturi actualizate la data plății, conform indicelui de inflație.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI.
Motivând recursul, Curtea de Conturi arată că sentința pronunțată este rezultatul unei interpretări greșite a legii, arătând că instanța nu are competența, a analiza constituționalitatea unor acte normative. Se invocă totodată prescripția dreptului la acțiune pentru perioada 2002 - 2003.
Pe fond se arată că acțiunea este neîntemeiată, dreptul la prima de vacanță fiind suspendat.
recurenta Ministerul Economiei critică sentința recurată arătând că în mod greșit s-a admis cererea de chemare în garanție, Ministerul neavând calitate procesuală pasivă.
Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate instanța apreciază că sunt fondate, urmând a le admite pentru următoarele considerente.
Referitor la recursul Ministerului Economiei și Finanțelor
Codul d e procedură civilă, prin art. 60, consacră instituția chemării în garanție ca fiind posibilitatea pusă la dispoziția părții de a chema în garanție eoa ltă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
Prin lege (Ordonanța 22/2002) se reglementase, anterior datei de 08.05.2007 modalitatea în care instituțiile publice puteau fi executate silit, aceasta realizându-se exclusiv din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Față de această reglementare Ministerul Economiei și Finanțelor putând fi chemat în garanție în virtutea atribuțiilor ce îi revin potrivit art. 19 din Legea 500/2002 și art. 3 al. 1 pct. 2 din HG208/2005.
Prin Legea 110/2007 care a intrat în vigoare la 08.05.2007 s-a reformat întreaga procedură de executare silită. Astfel, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2 (6 luni), creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului d e procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Față de dispozițiile actuale privind procedura prin care instituțiile publice își îndeplinesc obligațiile de plată, Ministerul Economiei și Finanțelor nu mai poate fi obligat să asigure fondurile necesare acestora care urmează să răspundă cu întreg patrimoniul lor potrivit dreptului comun.
2. Referitor la recursul Curții de Conturiinstanța găsește ca întemeiată excepția prescripției pentru următoarele considerente:
Dreptul la prima de concediu a fost consacrat prin art. 33 al. 2 din Legea 188/1999 (art. 34 al. 2 după republicare) și a putut fi exercitată până la 02 martie 2001 când a intrat în vigoare G 33/2001 prin care s-a suspendat exercițiul acestuia până la 01 ianuarie 2002. Termenele prevăzute de art. III din OUG33/2001 au fost prelungite prin Legea 743/2001 până la 31.12.2002, iar apoi prin Legea 631/2002 termenele prevăzute de art. III din OUG33/2001 au fost din nou prelungite până la 31 decembrie 2003.
Așadar, exercitarea dreptului la prima de concediu pentru anii 2001 - 2003 a fost suspendat succesiv prin prelungirea suspendării inițiale dispuse prin art. III a OUG33/2001 până la 31 decembrie 2003.
Ulterior prin legile bugetului pe anii 2004 și 2005 (Legea 507/2003 și 511/2004) exercițiul dreptului la prima de concediu a fost suspendată, independent de suspendarea inițială dispusă prin OUG33/2001, separat pentru anul 2004 și apoi pentru anul 2005.
Potrivit art. 59 al. 2 din Legea 24/2000 (R) dispozițiile legilor temporare sunt în vigoare pentru perioada la care se referă, iar potrivit art. 66 din același act normativ, prin acte normative ulterioare se poate prelungi durata actelor normative temporare, dispoziția de prelungire trebuind să intervină înainte de expirare a termenului.
Potrivit art. 7 din Decretul 168/1957 prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, pentru perioada 2001 - 2003, exercițiul dreptului la prima de concediu a fost suspendată prin art. 3 din OUG33/2001 care, chiar dacă termenul prevăzut prin acest act normativ a fost prelungit prin legi temporare, se constituie ca o suspendare unică ce a început cu 02 martie 2001 când a intrat în vigoare OUG33/2001 și s-a finalizat, conform Legii 24/2000, la 31 decembrie 2003 prin dispozițiile de prelungire a termenului prevăzut în art. 3 din 33/2001 din Legea 631/2002.
Așadar, pentru perioada 2001 - 2003 dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut după expirarea perioadei de suspendare, respectiv după 31 decembrie 2003. Legea 507/2003 a suspendat exercițiul dreptului la prima de concediu pentru anul 2004 până la 31 decembrie 2004, pentru această perioadă dreptul la acțiune născându-se la 01 ianuarie 2005 iar pentru anul 2005 dreptul la prima de concediu s-a suspendat prin Legea 511/2004 până la 31 decembrie 2005, dreptul la acțiune născându-se la 01 ianuarie 2006.
Cum ultimele legi nu a dispus prelungirile suspendărilor anterioare conform art. 66 din Legea 24/2000 rezultă că fiecare din ele a suspendat exercițiul dreptului la prima de concediu, independent și pentru anul în care dispozițiile respective erau aplicabile.
Pentru cele ce preced, instanța în baza art. 312 Cod procedură civilă, va admite recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile contencios administrativ promovate de recurenta - pârâtăCURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEIcu sediul în B, str. - - nr. 22 - 24, Sectorul 1 și intimata - chemată în garanțieMINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELORcu sediul în B, str. - nr. 17, Sectorul 5 prinDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE N,împotriva sentinței civile nr. 228/20.09.2007 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata - reclamantă cu domiciliul în P N,-, -. A,. 12, județul N
Modifică în parate sentința recurată în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și în consecință respinge cererea de chemare în garanție formulată împotriva acestuia pentru lipsa calității procesuale pasive, înlătură obligarea chematului în garanție la plata primei de vacanță.
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru acordare primei de vacanță pentru perioada 2002-22003 și în consecință, respinge acțiunea pentru perioada 2002-2003, ca prescrisă.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi29.02.2008.
PREȘEDINTE: Cătălin Șerban | JUDECĂTOR 2: Loredana Albescu | JUDECĂTOR 3: Violeta Chiriac |
Grefier, |
Red. /
Red.
tehnored. 3 ex. 27/28 martie 2008
Președinte:Cătălin ȘerbanJudecători:Cătălin Șerban, Loredana Albescu, Violeta Chiriac
