Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 191/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR.191/2008
Ședința publică din data de 24 ianuarie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Lucia Brehar
JUDECĂTORI: Lucia Brehar, Delia Marusciac Liviu Ungur
- -
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile formulate de reclamantul și pârâții PREFECTURA JUDEȚULUI S, chematul în garanție MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 2026 din data de 05.10.2007, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj, având ca obiect obligarea la plata drepturilor bănești reprezentând prime de vacanță, în temeiul Legii nr.188/1999.
La apelul nominal, la a doua strigare, se prezintă reclamantul-recurent, lipsă fiind celelalte părți.
Reclamantul-recurent depune la dosar taxele de timbru datorate, aspect față de care, la termenul de azi se constată că recursul este legal timbrat cu 2 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.
Recursul formulat de pârâtul este legal timbrat cu 2 lei taxă judiciară de timbru ( fila 25 ) și 0,15 lei timbru judiciar.
Recursurile formulate de MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și PREFECTURA JUDEȚULUI S sunt scutite de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că în data de 10.01.2008 s-a înregistrat la dosar din partea reclamantului un înscris intitulat " Precizări ".
Partea prezentă arată că nu solicită administrarea de noi probe.
Pârâții-recurenți au solicitat în scris judecarea cauzei în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin.2 Cod pr.civ.
Curtea, apreciază ca fiind suficiente probele administrate pentru justa soluționare și nefiind cereri de formulat sau excepții de invocat, acordă cuvântul părții prezente pentru susținerea recursului.
Reclamantul-recurent solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile pronunțată de Tribunalul Sălaj, în sensul că suma ce urmează a i se acorda să fie de 3.368 RON, sumă ce urmează a fi indexată cu rata inflației din aprilie 2007 până la data plății efective.
Cu privire la recursurile formulate de pârâți, solicită respingerea lor.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 2.026 din 5.10.2007 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălajs -a admis acțiunea reclamantului împotriva pârâtei PREFECTURA JUDEȚULUI S și cererile de chemare în garanție formulate succesiv de pârâtă și chematul în garanție Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva Ministerul Economiei și Finanțelor, iar pârâta Prefectura Județului a fost obligată să achite reclamantului drepturile bănești reprezentând primă de vacanță aferentă anilor 2000, 2001 și 2006, în sumă totală de 2.280 lei, sumă ce va fi actualizată în continuare cu rata indicelui de inflație până la data plății.
Totodată, au fost obligate chematele în garanție B și B să cuprindă în bugetul și să vireze în contul pârâtei Prefectura Județului S suma necesară în valoare brută, în vederea executării.
Prin aceeași hotărâre a fost admis în parte capătul de cerere accesoriu privind calcularea dobânzii legale, prev. de nr.OG 9/2000 de la data de 26.03.2007 și până la plata sumei datorate.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul a fost angajatul pârâtei în perioada 2000 - 2006, având calitatea de funcționar public, iar în temeiul art. 37 alin. 2 din nr.OG 38/2003, intrată în vigoare la data de 1.01.2004, s-a stabilit în favoarea funcționarilor publici dreptul de a beneficia la plecarea în concediu de o primă de vacanță egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu, iar aceste dispoziții legale au fost suspendate succesiv prin legile anuale ale bugetului de stat.
A constatat instanța de fond că în condițiile art. 38 din Legea nr. 24/2003, dreptul la plata primei de vacanță este un drept născut în condițiile legii, fiind un drept câștigat și nu poate fi anulat prin legile bugetului de stat, iar pe întreaga perioadă a suspendărilor succesive, dreptul la prima de concediu nu putea fi acordate reclamantului de către pârâtă și nici nu puteau fi legal pretinse de acesta. Drept urmare, nu se poate pune problema prescripției extinctive a acțiunii reglementată prin Decretul-Lege nr. 167/1958, termenul general de 3 ani prevăzut începând să curgă doar din momentul încetării suspendării și anume de la data de 1.01.2007.
În privința pretențiilor reclamantului la dobânda legală, instanța de fond a apreciat că sunt parțial aplicabile disp. art. 1.088 Cod civil, având în vedere faptul că neexecutarea obligației nu s-a datorat relei-credințe a pârâtei ci suspendării legale a acordării acestui drept, dar, având în vedere că în prezent acest impediment nu mai există, începând cu data de 1.01.2007, iar acțiunea a fost promovată ulterior, la data de 26.03.2007, s-a apreciat că reclamantul este îndreptățit a beneficia pe viitor și de dobânda legală prev. de nr.OG 9/2000 până la data plății efective a sumei cuvenite, astfel că acțiunea reclamantului a fost admisă așa cum a fost promovată.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, în termenul legal, pârâtul Instituția Prefectului S, reclamantul și chemații în garanție Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul Economiei și Finanțelor prin
În recursul pârâtului Instituția Prefectului S se critică hotărârea instanței de fond sub aspectul neaplicării dispozițiilor legale referitoare la prescripția dreptului la acțiune pentru anii 2000 și 2001, motivat de incidența disp. art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.
Susține pârâtul că reclamantul avea dreptul să solicite la început fiecărui an prima de concediu pentru anul precedent, cu atât mai mult cu cât aplicabilitatea disp. art. 34 alin. 2 din Legea nr. 1888/1999 nu a fost suspendată în anul 2000 întrucât suspendarea dreptului la prima de concediu a intervenit doar o dată cu apariția nr.OUG 33/2001.
De asemenea, pârâtul a criticat hotărârea instanței de fond în ceea ce privește admiterea capătului de cerere accesoriu privind calcularea dobânzilor legale de la data de 26.03.2007 care au fost acordate concomitent de către instanța de fond și cu rata inflației.
Apreciază pârâtul că acordarea doar a ratei inflației este suficientă pentru repararea integrală a prejudiciului rezultat din întârzierea plății.
În recursul reclamantului se solicită modificarea hotărârii instanței de fond în sensul admiterii acesteia în întregime, în raport de următoarele ( 13):
Pentru anul 2006 s-au luat în calcul veniturile salariale aferente lunii noiembrie 2006, la care s-a aplicat indicele de inflație aferent lunii aprilie 2007; pentru anul 2001 s-a luat în calcul salariul aferent lunii septembrie, fără a se face indexarea acestei sume; pentru anul 2000 s-a luat în calcul salariul aferent lunii octombrie, fără a se face nici de aceea dată indexarea cu rata inflației; tot cu privire la aceea sumă, reclamantul a arătat că aceasta a fost diminuată, calculându-se o cotă procentuală de 42 % în considerarea faptului că a fost numit funcționar public doar din iunie 2000, în condițiile în care, susține reclamantul, Legea nr. 188/1999 nu dispune că suma reprezentând prima de vacanță ar trebui să fie diminuată proporțional cu perioada în care nu a existat un act administrativ de numire în funcția publică.
Oral, în fața instanței, cu prilejul susținerii cuvântului pe fond, reclamantul a mai arătat că primele de vacanță au fost calculate greșit prin raportare la baza de impunere în care nu a fost inclusă salariul de merit și indemnizația de conducere.
Prin recursul chematului în garanție Ministerul Internelor și Reformei Administrative se solicită admiterea recursului formulat, casarea hotărârii recurate și rejudecând pricina, respingerea cererii ca neîntemeiate.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că hotărârea este nelegală și netemeinică, iar pentru perioada 2000 - 2001 acțiunea reclamantului este prescrisă având în vedere disp. art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Au fost invocate disp. art. 3 alin. 1 din Legea nr. 386/2000 prin care au fost suspendate primele de concediu începând cu data de 1.01.2002, iar pentru anul 2006 Legea nr. 379/2006, acte normative care au suspendat succesiv prev. art. 34 alin. 2 din legea nr. 188/1999.
Chematul în garanție a mai invocat și dispoziții legale cuprinse în Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii.
Chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Sas olicitat ca în urma admiterii recursului să fie desființată sentința civilă atacată ca fiind netemeinică și nelegală și, în consecință, cererea de chemare în garanție să fie respinsă ca inadmisibilă.
În motivarea recursului, chematul în garanție a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în cauză, arătând că nu participă nemijlocit la raportul juridic litigios pentru a fi citat în cauză, în condițiile pr.civ.
A apreciat chematul în garanție că în cadrul litigiilor de muncă nu sunt admisibile cererile de chemare în garanție întrucât dreptul muncii are un caracter specifici atât în ceea ce privește normele de drept substanțial cât și în privința normelor procedurale, iar raportul dintre pârât și chematul în garanție nu este unul de dreptul muncii pentru a putea fi justificată o astfel de cerere de chemare în garanție.
În continuare motivării recursului, chematul în garanție a invocat dispoziții legale cuprinse în Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii.
Analizând recursurile formulate din prisma motivelor invocate, Curtea constată următoarele:
Referitor la recursul pârâtului Instituția Prefectului Județul S, instanța constată că acesta este parțial fondat din următoarele considerente:
Dobânda legală exprimă echivalentul valoric al pagubei cauzată creditorului obligației executate cu întârziere și are aplicabilitate în situația în care obligația constă într-o obligație de a da o sumă de bani.
Întârzierea în executarea obligației de a da o sumă de bani, justifică instituirea obligației de plată a unor daune interese sub forma daunelor moratorii.
Acesta este de altfel și sensul art. 1088 al. 1.civ.
Rata inflației exprimă o sumă compensatorie ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat debitorului în situația executării cu întârziere a obligației de a da o sumă de bani, motiv pentru care, neexecutată la scadență, obligația a suferit o degradare valorică ca urmare a devalorizării monetare.
În esență, atât dobânda legală cât și rata inflației urmăresc acoperirea prejudiciului suferit de creditorul obligației de a da o sumă de bani, executată cu întârziere de către debitor.
Ele se suprapun și acordate concomitent conferă creditorului o dublă reparație, în mod nejustificat.
Întârzierea executării obligației de a da o sumă de bani generează devalorizarea monetară care poate fi acoperită prin acordarea ratei inflației pe intervalul dintre scadență și executarea propriu-zisă. Tot așa și dobânda legală este cea care acopera prejudiciul creat creditorului unei obligații executate cu întârziere de a i se plăti o sumă de bani. monetară este acoperită și de dobânda acordată. Suma compensataoare acordată nu trebuie să determine o îmbogățire a creditorului ci trebuie să permită acoperirea integrală a prejudiciului suferit în urma întârzierii în executare.
Sub acest aspect, hotărârea instanței de fond este greșită, deoarece acordă reclamantului o dublă reparație pentru același unic prejudiciu, respectiv riscul devalorizării monetare generat de executarea cu întârziere a obligației de plată.
În privința obligației de plată a primei de vacanță pe anul 2000, Curtea constată că într-adevăr cu privire la această sumă a intervenit termenul de prescripție a dreptului la acțiune. Acest termen, calculat în condițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, a început să curgă la sfârșitul anului 2000, însă nu a suferit vreo suspendare reglementată de același act normativ deoarece prima de vacanță pentru anul 2000 nu a fost suspendată de legile bugetului de stat pentru anul 2001 - 2006.
În această situație a curs în continuare termenul de prescripție de 3 ani prev. de art. 1 din Decretul nr. 167/1958, termen ce s-a împlinit la data de 31 decembrie 2003, astfel încât cererea de chemare în judecată înregistrată în 26 martie 2007 fost formulată tardiv în privința primei de vacanță aferentă anului 2000.
În privința apărărilor pe fond formulate de către Instituția Prefectului S, Curtea constată că așa cum a reținut și prima instanță, dispozițiile legale precizate prin care i s-a recunoscut dreptul funcționarului public la beneficiul primei anuale de concediu au fost succesiv suspendate prin art. 3 alin. 1 din nr.OUG 33/2001 - până la 1 ianuarie 2002, termenul de suspendare fiind apoi succesiv prelungit prin art. 7 alin. 3 din Legea nr. 632/2002 până la 31 decembrie 2003, prin art. 7 alin. 3 din Legea nr. 513/2003, până la 32 decembrie 2004, iar prin art. 7 alin. 3 din Legea nr. 512/2004 până la 31 decembrie 2005.
După această dată, legiuitorul nu a mai adoptat nici un act normativ vizând suspendarea exercițiului dreptului și nici abrogarea ori înlăturarea acestuia.
Ca atare, Curtea reține că suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturat existența pentru anii 2001 - 2006.
Dispozițiile legale precizate prin care s-a dispus suspendarea exercițiului dreptului nu mai pot fi supuse cenzurii pe calea excepției de neconstituționalitate în fața instanței de contencios constituțional deoarece prerogativa acesteia se circumscrie exclusiv dispozițiilor legale în vigoare la data învestirii sale. Or, cum legile de suspendare și-au încetat aplicabilitatea, cenzurarea constituționalității acestora revine exclusiv jurisdicțiilor judiciare care vor decide în fiecare caz în parte.
Pentru examinarea acestei chestiuni, Curtea are în vedere și statuările de principiu ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii soluționat prin decizia nr. XXIII din 12.12.2005 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 233 din 15.03.2006) unde s-a examinat posibilitatea acordării primei de concediul pentru magistrați conform art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996 introdus prin nr.OG 83/2000.
Astfel, în decizia precitată, Înalta Curtea reținut cu valoare de principiu că pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă lanudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat ca nu a existat în perioada în care exercițiul dreptului a fost suspendat, iar nu înlăturat. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență recunoscută, să fie vidat de substanță sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstrucționați de a se bucura efectiv de acestea.
În privința recursului reclamantului, Curtea constată următoarele:
Aplicarea ratei inflației s-a realizat pe intervalul de timp dintre scadența plății și la zi, cu plata acestuia în continuare până la îndeplinirea exactă a obligației, tocmai pentru a se asigura îndeplinirea integrală și la aceeași valoare a obligației de a da o sumă de bani, respectiv primele de vacanță.
Așa cum s-a arătat anterior, instanța de fond a acordat rata inflației pentru toate sumele stabilite pentru intervalul dintre scadența fiecăreia și plata efectivă.
Susținerile reclamantului referitoare la prima de vacanță pentru anul 2000 au în vedere fondul dreptului, însă așa cum s-a arătat anterior, dreptul la acțiune pentru prima de vacanță aferentă anului 2000 este prescris, această obligație fiind înlăturată din hotărârea instanței de fond, astfel încât nu se mai impune a fi analizată pe fond pretenția reclamantului de acordare a primei de vacanță.
Potrivit art. 303 alin. 1.pr.civ. termenul de motivare a recursului curge de la comunicare hotărârii instanței de fond și în același interval de timp, recurentul are posibilitatea de a formula motivele de recurs.
Depășirea termenului legal de motivare a recursului atrage nulitatea acestuia, în condițiile art. 306 alin. 1.pr.civ.
în fața instanței de recurs, la ultimul termen de judecată, reclamantul a adus o nouă critică hotărârii instanței de fond în privința calculului bazei de impunere, însă acest nou motiv de recurs apare ca fiind formulat tardiv în raport de dispozițiile legale menționate anterior.
Față de incidența acestor norme legale, acest motiv de recurs nu se mai impune a fi analizat de către C, deoarece a fost tardiv formulat.
În condițiile art. 306 alin. 2.pr.civ. instanța de recurs este obligată să cerceteze motivele de recurs de ordine publică, însă nu se poate aprecia că motivul invocat are o astfel de natură, reclamantul fiind practic nemulțumit de modul concret de calcul al sumelor acordate, împrejurare care putea fi reparată fie direct în fața instanței de fond dacă se susținea același lucru în fața acesteia, fie în mod legal prin intermediul motivelor de recurs depuse în termenul legal.
în garanție reprezintă mijlocul procesual de satisface a pretențiilor pârâtului, în ipoteza în care este obligat la plată față de reclamant.
Legislația muncii, cu referire la raportul de serviciu al funcționarului public, nu interzice utilizarea instituției chemării în garanție, dimpotrivă, atât art. 82 din Legea nr. 168/1999 cât și art. 117 din Legea nr. 188/1999 prevăd că dispozițiile acelor legi se completează cu reglementările de drept comun civile.
Evident, raportul dintre pârât și chematul în garanție nu este unul de dreptul muncii, ca cel dintre reclamant și pârât, ci unul ce decurge din disp. Legii nr. 500/2002 și ale nr.HG 386/2007.
Astfel, potrivit art. 19 lit. a) din legea nr. 500/2002, privind finanțele publice:
" În domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții:
a) coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție;"iar potrivit art. 3 alin. 1 lit. a) pct. 2 din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor:
"Art. 3
(1) În realizarea funcțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor are, în principal, următoarele atribuții:
în domeniul finanțelor publice:
1
2. elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operand rectificările corespunzătoare;"
Având atribuții exclusive în acest domeniu, chematul în garanție este singurul în măsură să propună și apoi să dispună asupra plăților stabilite în favoarea reclamanților, dobândind astfel calitate procesuală pasivă în cauză.
Apărările întemeiate pe disp. art. 15 alin. 1 și 3 din Legea nr. 500/2002 nu prezintă relevanță.
Sumele stabilite în favoarea reclamanților, deși datorate, nu au fost prevăzute în bugetul pârâtului
Nici acțiunea introductivă și nici cererea de chemare în garanție nu pot reprezenta cadrul de analiză în vederea stabilirii răspunderilor pentru neprevederea sumelor în buget. Nu aceasta este obiectul cauzei și deci, în mod evident, analiza cerută de recurent ar excede limitelor investirii instanței.
În mod corect s-a constatat că recurentul fost introdus în cauză prin procedura cererii de chemare în garanție instituită pe prev. art. 60 și urm. pr.civ.
Este greșit raționamentul indus de recurent conform căruia cererea de chemare în garanție nu este admisibilă în litigiile de muncă.
În speță, litigiul de față este generat de nerespectarea și nerecunoașterea unui drept recunoscut de lege în beneficiul reclamantei care este funcționar public.
Pe de altă parte, realizarea dreptului solicitat de reclamant presupune plata din bugetul de stat care este conceput și gestionat de Ministerul Finanțelor Publice, așa cum rezultă din economia dispozițiilor Legii nr. 500/2002 și a nr.HG 208/2005.
Se vor menține dispozițiile sentinței referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive și reactualizarea sumelor cu indicele de inflație de la data efectuării plății.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va admite recursul declarat de Instituția Prefectului Județului S parte în sensul că înlătură obligația pârâtului de a plăti prima de vacanță aferentă anului 2000 și înlătură obligația de a plăti sumele de bai cu titlu de dobândă legală.
Totodată, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1.pr.civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 și la dispozițiile legale enunțate anterior, Curtea va respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul Economiei și Finanțelor prin S precum și recursul declarat de reclamant în contra aceleiași sentințe.
Se vor menține restul dispozițiilor sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul INSTITUȚIA PREFECTULUI JUDEȚULUI împotriva sentinței civile nr. 2.026 din 5 octombrie 2007 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj pe care o modifică în parte în sensul că:
Înlătură obligația pârâtului de a plăti prima de vacanță aferentă anului 2000 și înlătură obligația de a plăti sumele de bani cu titlu de dobândă legală.
Respinge recursul declarat de pârâții MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE ȘI MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE precum și recursul declarat de reclamantul în contra aceleiași sentințe.
Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24 ianuarie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - - -
Red.
Dact./2 ex./056.02.2008.
Jud.fond:,.
Președinte:Lucia BreharJudecători:Lucia Brehar, Delia Marusciac Liviu Ungur
