Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 192/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR.192/2008
Ședința publică din data de 24 ianuarie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Lucia Brehar
JUDECĂTORI: Lucia Brehar, Delia Marusciac Liviu Ungur
- -
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile formulate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR- prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr. 1983 din data de 28.09.2007, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj, în contradictoriu cu intimații, și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect obligarea la plata sporului de fidelitate, în temeiul Legii nr.188/1999.
La apelul nominal, la a doua strigare, se constată lipsa părților de la dezbateri. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că în data de 16.01.2008 s-a înregistrat la dosar din partea reclamanților intimați, copia deciziei civile nr.1830 din 19.10.2007 pronunțată în dosarul nr- al Curții de APEL CLUJ, reprezentând o speță similară.
Recurenții au solicitat în scris judecarea cauzei în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin.2 Cod pr.civ.
Curtea, apreciază ca fiind suficiente probele administrate pentru justa soluționare și în baza actelor de la dosar, reține cauza în pronunțare.
CURTEA:
asupra cauzei de contencios administrativ de față,
reține că prin sentința civilă nr. 1983 din 28 septembrie 2007 pronunțată de TRIBUNALUL SĂLAJs -a admis acțiunea precizată formulată de reclamanții, și în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ și Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL SĂLAJ, ca o consecință au fost obligați pârâții să plătească reclamanților următoarele drepturi salariale: spor de fidelitate, reglementat de art. 18 alin. 3 din Legea nr. 50/1996 în procent de 5%, reprezentând majorare salarială conform art. 19 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 și diferență salariu de merit de 5%, sume aferente perioadei 1.01.2005 - 31.06.2007, actualizate în raport cu rata inflației salariul de bază majorat cu 7%, salariu de merit în procent de 20% aplicat la salariul de bază brut pentru 25% din numărul de posturi prevăzut în statul de funcții aferent funcționarilor publici conform art. 31 alin. 1 și 2 din OG nr. 83/2000, toate actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii drepturilor și până la executarea integrală a acestora, astfel: 14.340 lei, 1593 lei și 2408 lei, precum, și la plata pentru viitor a acestor drepturi salariale. S-au respins ca prematur introduse petitele 3, 4 și 5 din acțiunea introductivă. S-a respins excepția inadmisibilității acțiunii ridicată de pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de acest din urmă pârât.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția inadmisibilității acțiunii introductive este neîntemeiată, pe considerentul că deși Curtea de APEL CLUJa reținut în decizia de casare intermediară că reclamanții nu au urmat, formal procedura prevăzută la art. 30 din OUG nr. 92/2004, aceasta era inutilă, raportat la poziția procesuală a pârâților, incidente fiind și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 21 din Constituția României, texte. Care consacră dreptul de acces la justiție.
De asemenea, excepția lipsei calității procesuale pasive a fost găsită neîntemeiată și tribunalul a respins-o, arătându-se că această calitate este justificată pe prevederile Cap. I, art. 1 ale HG nr. 83/2005 și ale art. 118 din Legea nr. 304/2004.
Pe fond tribunalul a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de drepturile de natură salarială solicitate mai precis beneficiază de sporurile sau alte drepturi salariale prevăzute de legislația specifică autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, fiind incidente astfel dispozițiile art. 40 din OUG nr. 92/2004. Tribunalul a înlăturat apărările Parchetului de pe lângă ICCJ, arătând că a admite teza acestuia ar fi de natură să se lase fără eficiență un text legal de maximă claritate iar a considera că acest text de lege nu se aplică reclamanților ar constitui și o adăugare la lege, ceea ce nu este permis, ținându-se seama și de împrejurarea c[ prin art. 40 din OUG nr. 92/2004 funcționarii publici din cadrul parchetelor nu au fost excluși de la recunoașterea drepturilor acolo menționate.
În ceea ce privește petitele acțiunii reclamanților privind acordarea asistenței medicale, decontarea contravalorii transportului în perioada concediului de odihnă pentru anii 2005 și 2006, conform prevederilor art. 65 alin. 2 din Legea nr. 567/2004 și concediului de odihnă plătit de 30 de zile lucrătoare, potrivit art. 65 din Legea nr. 567/2004, tribunalul a apreciat că aceste drepturi nu sunt de natură salarială, iar în legătură cu acestea nu există până la soluționarea cererii o reglementare legală.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL SĂLAJ, Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului S și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În recursul său MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL SĂLAJa învederat că hotărârea instanței de fond este neîntemeiată. S-a arătat că reclamanții au calitatea de funcționari publici în Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL SĂLAJ, că prevederile art. 40 din OUG nr. 92/2004 nu îndreptățesc reclamanții de a primi drepturile asupra cărora poartă litigiul de față, că funcționarii publici din parchete au același statut ca și funcționarii publici în general și că acestora nu li se pot aplica dispozițiile legale cec ircumscriu sfera personalului auxiliar de la instanțe și parchete. Nu s-a motivat în drept recursul și nici nu s-a indicat niciunul din motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304.pr.civ.
În recursul său pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor () a solicitat modificarea în întregime a sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamanților invocând, totodată, excepția lipsei calității procesuale pasive pe considerentul că pârâtul nu participă în mod nemijlocit la raportul juridic litigios.
Pe fond recurentul arară că admiterea pretențiilor invocate de reclamanți presupune schimbarea sistemului de salarizare al funcționarilor publici reglementat de dispozițiile OUG nr. 92/2004 cu sistemul de salarizare al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și parchetelor reglementat de Legea nr. 50/1996. Nu se indică în drept nici un motiv de nelegalitate.
În recursul său pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a solicitat casarea sentinței atacate invocând ca motive de recurs dispozițiile art. 304 pct. 4 și pct. 9 precum și dispozițiile art. 3041.pr.civ. S-a arătat, în esență, că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătoreștischimbând sistemul de salarizareal funcționarilor publici reglementat de dispozițiile OUG nr. 92/2004 cu sistemul de salarizare al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și parchetelor, reglementat de legiuitor conform Legii nr. 567/2004, dispunând în mod nelegal obligarea recurentului la plata către reclamați a sporurilor și beneficiilor care le revin pe baza unui act normativ care nu-i vizează. În continuare recurentul face o amplă analiză a sistemului de salarizare axat pe prevederile OUG 92/2004 care li se aplică reclamanților iar apoi arată că dispozițiile art. 40 din OUG nr. 92/2004 trebuie interpretate cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 41 din aceeași ordonanță în sensul că acest act normativ se completează exclusiv cu dispozițiile Legii nr. 188/1999 și alte acte normative speciale care reglementează salarizarea și alte drepturi pentru personalul bugetar, că Legea nr. 188/1999 se referă nu la o anumită categorie de personal ci la personalul bugetar în general, apoi se invoca principiul sistemului unitar de salarizare reglementat de art. 21 din această lege concluzionându-se că drepturile pretinse de reclamanți și acordate de instanța de fond nu sunt drepturi salariale care să includă examinarea aplicabilității sau inaplicabilității art. 40 din OUG nr. 92/2004. Se critică, totodată, că instanța de fond a dispus actualizarea sumelor acordate cu rata inflației, deoarece o atare plată nu poate fi efectuată întrucât nu are bază legală și deci nu se poate înscrie în bugetul propriu.
Examinând cele trei recursuri Curtea constată următoarele:
1. Excepția de procedură vizând lipsa calității procesuale pasive a MEF a fost corect soluționată de instanța de fond.
Astfel, MEF a fost chemat în judecată nu în calitate de angajator sau mai precis ca subiect al raportului de funcție publică specific raportului de serviciu așa cum rezultă din dispozițiile art. 1 din Legea nr. 188/1999 ci în calitate de persoană autorizată conform art. 2 pct. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice pentru aprobarea ce se dă ordonatorului principal de credite prin trezoreria statului, în limita căreia se pot efectua repartizări de credite bugetare și plăți. Așadar, realizarea efectivă a dreptului solicitat de reclamanți presupune plata din bugetul de stat care este conceput și gestionat de Ministerul Economiei și Finanțelor, așa cum rezultă din economia dispozițiilor Legii nr. 500/2002 și a HG nr. 208/2005.
Așadar din această perspectivă și cu această motivare excepția lipsei calității procesuale pasive a fost corect respinsă în cauză.
2. Cât privește recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție Curtea, care pe fond va fi analizat deodată cu celelalte două recursuri având în vedere că motivele de recurs sunt identice, Curtea reține următoarele:
În primul rând, instanța de contencios administrativ chemată conform art. 109 din Legea nr. 188/1999 nu are ca menire să stabilească ori să schimbe sistemul de salarizare al funcționarilor publici, ci conform dispozițiilor constituționale și legale incidente exercită funcția de jurisdicție și rostește dreptul într-o anumită speță dată spre soluționare. Această prerogativă a fost exercitată și îndeplinită și de tribunal atunci când a statuat asupra contenciosului în despăgubiri axat pe raportul de funcție publică legat între pârât și funcționarii publici reclamanți.
Că instanța de fond nu a depășit limitele și competențele ce-i sunt date prin Constituție și legile pertinente și nu a exercitat prerogative specifice puterii legislative rezultă fără echivoc din întreaga motivare a hotărârii.
Pe lângă trimiterea la considerentele hotărârii primei instanțe Curtea va adăuga și alte argumente care vin să confirme teza de principiu enunțată anterior, anume aceea că prin soluționarea cauzei instanța de fond și mai apoi nici Curtea nu încalcă autoritatea și competențele altei puteri constituite în stat.
Potrivit dispozițiilor art. 40 din OUG nr. 92/2004 uncționarii publici beneficiază desporurilesau dealte drepturi salarialeprevăzute de legislația specifica autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea iar conform art. 41 din aceeași ordonanță de urgență actul normativ se completează cu prevederile <LLNK 11999 188 11 201 0 18> Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum și cu dispozițiile actelor normative speciale care reglementează salarizarea și alte drepturi pentru personalul bugetar.
Curtea constată că nu există nicio restricție de natură a înlătura reclamanților vocația de a beneficia de sporurile prevăzute de legislația specifică autorității sau instituției publice unde-și desfășoară activitatea. Daca ar fi să admitem teza recurenților am putea constata că textul art. 40 ar fi anulatde planoprin aplicarea textului art. 41 din aceeași ordonanță ceea ce ar pune serioase probleme vizând voința legiuitorului.
La epoca la care se plasează acest litigiu erau în vigoare în sistemul de justiție două acte normative.
Astfel, conform art. 50 alin. 2 din OUG nr. 177/2002,e p. data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgenta se abrogă art. 1^1, precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit <LLNK 11996 50 11 201 0 38>legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare.
Trebuie să constatăm că potrivit titlului și conținutului OUG nr. 177/2002 acest act normativ reglementează exclusiv salarizarea și alte drepturi ale magistraților fără vreo tangență cu personalul auxiliar de specialitate și mai mult fără nicio tangență cu salarizarea altor categorii de personal din sistemul justiției, cum ar fi, spre pildă, funcționarii publici.
Din cele ce preced, Curtea observă că OUG nr.177/2002, ca legislație specifică sistemului de justiție, reglementează exclusiv salarizarea magistraților, categorie din care nu fac parte funcționarii publici în înțelesul și sfera de aplicare a Legii nr.188/1999 (art.6 lit.c).
Ca atare, Curtea observă că în ceea ce-i privește pe reclamanți, care fac parte din categoria de funcționari publici ce aparțin de departamentul economic-financiar și administrativ ale instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea (conform art.125 și urm. din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară), acestora li se aplică legislația specifică de salarizare a personalului auxiliar de specialitate care include în sfera sa de reglementare și alte categorii de personal (Secțiunea a 2-a: Salarizarea personalului auxiliar de specialitate șialtor categorii de personaldin Cap.1: Salarizarea și alte drepturi ale personalului din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor din Legea nr.50/1996 cu modificările și completările ulterioare).
Așa fiind, în mod corect și legal s-a dispus recunoașterea și pentru reclamanți a sporurilor ori a altor drepturi de natură salarială de care beneficiază categoriile de personal asimilate din acest punct de vedere cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și ale parchetelor de pe lângă acestea. De aceea, se poate afirma fără teama de a greși că în virtutea art. 40 din OUG nr. 92/2004 legiuitorul a vrut să armonizeze sub aspect salarial statutul funcționarului public cu legislația specifică autorității ori instituției unde-și desfășoară activitatea.
Drepturile solicitate de reclamanți si admise la plată de către tribunal sunt și fac parte din sfera de reglementare a dispozițiilor art. 40 din OUG nr. 92/2004. Pe de altă parte, orice echivoc sau diferență de abordare între categoria funcționarilor publici din instanțe și parchete și personalul auxiliar de specialitate sub aspectul aplicării art. 40 din OUG nr. 92/2004 corelat cu dispozițiile precitate din Legea nr. 50/1996 este în favoarea și le profită reclamanților. Acesta este și argumentul pentru care chiar dacă tribunalul a dispus plata în continuare a drepturilor salariale acordate aceasta va fi limitată temporal, doar până la abrogarea totală și expresă a Legii nr. 50/1996.
Cât privește obligația privind plata actualizată cu aplicarea indicelui de inflație de la nașterea dreptului și până la data plății a drepturilor salariale, criticată de recurentul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, la care instanța a considerat că sunt îndreptățiți reclamanții, Curtea reține că această actualizare este necesară și justificată pentru a conserva creanța cu titlu de drept salarial. Aceasta nu reprezintă în sine o despăgubire de natură patrimonială sub forma daunelor-interese care să implice aplicarea dispozițiilor art.1088 cod civil după cum eronat susține recurentul.
Sumele de bani ce fac obiectul drepturilor recunoscute reclamanților se stabilesc în timp la o anumită valoare nominală însă cum plata acestora are loc, prin ipoteză, la o dată ulterioară, valoarea nominală fiind astfel diminuată la data plății dacă indicele de inflație a crescut. Pentru a se concretiza și face plata dreptului la valoarea reală de la momentul plății se impune a se face actualizarea dreptului recunoscut în favoarea reclamanților exclusiv pentru a se conserva creanța și nu ca o sancțiune civilă sub forma despăgubirilor cu titlu de daune-interese compensatorii ori moratorii.
Obligația impusă de instanța judecătorească privind acordarea creanțelor cu titlu salarial și a actualizării lor de la data exigibilității până la plată este perfect opozabilă unității/angajatorului parte în litigiu și este obligatoriu a fi executată în armonie cu celelalte norme de drept intern și internațional incidente în cauză. ( a se vedea, OUG nr. 22/2002 în modalitatea de aplicare în dreptul intern ce decurge din interpretarea și conținutul Hotărârii din 6 septembrie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzaSăcăleanu împotriva României).
Curtea apreciază în raport de considerentele expuse anterior că recursurile sunt neîntemeiate urmând ca, în temeiul art.29 și art.20 din Legea nr. 554/2004 precum și art. 312.pr.civ. să le respingă ca atare cu consecința menținerii sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
E:
Respinge recursurile declarate de pârâții Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL SĂLAJ, Ministerul Economiei și Finanțelor și Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr.1983 din 28 septembrie 2007 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24 ianuarie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - - - -
Red./Dact./2 ex./28 ianuarie 2008/Judecători fond:;
Președinte:Lucia BreharJudecători:Lucia Brehar, Delia Marusciac Liviu Ungur
