Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 200/2008. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - Legea nr. 188/1999
ROMANIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA COMERCIALĂ, contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR. 200
Ședința publică din 7 februarie 2008
PREȘEDINTE: Ududec Elena
JUDECĂTOR 2: Grapini Carmen
JUDECĂTOR 3: Sas Remus
Grefier - -
Pe rol judecarea recursurilor declarat de pârâtul Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5 și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în B,-, sector. 5, împotriva sentinței nr. 3075 din 2 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Suceava - secția comercială, contencios administrativ și fiscal în dosar nr-.
La apelul nominal au lipsit pârâții recurenți, pârâtul intimat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării B, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Suceava și reclamanții intimați, u, și.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei, după care, instanța constatând recursurile în stare de judecată, a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava și înregistrată sub nr-, reclamanții, au chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Suceava, Curtea de Apel Suceava, Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați primii patru pârâți la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție B și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative ale celorlalte instanțe judecătorești pentru perioada 01.11.2004- 01.11.2007, actualizate în raport de rata inflației la data plății efective; să fie obligați aceeași pârâți la plata către reclamanți a acelorași drepturi salariale cu cele prevăzute de lege pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție B, până la elaborarea unui sistem nediscriminator de salarizare; să fie obligați pârâții să includă în bugetul de stat, respectiv la prima rectificare de buget, după rămânerea definitivă a sentinței, a sumelor datorate reclamanților.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt funcționari publici în cadrul departamentelor economico-financiare și administrative ale Curții de Apel Suceava și Tribunalul Suceava.
Potrivit art. 125 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară " Înalta Curte de Casație și Justiție -, curțile de apel -, tribunalele, au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic".
Recrutarea atribuțiilor managerului economic indiferent dacă funcționează la Înalta Curte de Casație și Justiție, ori la celelalte instanțe, sunt reglementate unitar în art. 126-128 ale Legii nr. 304/2004.
De asemenea și ceilalți funcționari publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative sunt recrutați și au aceleași atribuții indiferent dacă funcționează la Înalta Curte de Casație și Justiție, curți de apel sau tribunale ( art. 126 alin. 4, art. 130 alin. 2)
Cu toate acestea, susțin reclamanții, beneficiază de o salarizare diferită, discriminatorie, față de cea prevăzută pentru aceeași categorie de personal, dar care funcționează la înalta Curte de Casație și Justiție.
Această situație, susțin reclamanții, este în contradicție cu dispozițiile art. 6 al. 2 din Codul muncii raportat la art. 1 alin.2, în conformitate cu care pentru toți salariații se garantează retribuții egale pentru muncă și pregătire profesională egală.
Se încalcă de asemenea art. 20 din Constituția României, art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și o serie de norme comunitare în materia raporturilor de muncă și drepturilor salariale, dar și practica CEDO în materie.
Au mai precizat reclamanții că discriminarea a fost constatată prin Hotărârea nr. 262 din 21.06.2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și, odată constatată, repararea prejudiciului creat este obligatorie potrivit art. 2 alin. 11 din OG nr. 137/2000.
Admiterea primului capăt de cerere ar duce la repararea prejudiciului creat până în momentul pronunțării hotărârii iar prin admiterea celui de-al doilea capăt de cerere se va repara prejudiciul care, deși este viitor, este cert că se va produce, fiind susceptibil de evaluare.
În susținerea cererii, reclamanții au depus copia Hotărârii nr. 262 din 21.06.2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ( 7-12).
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare și a solicitat a fi respinsă acțiunea reclamanților ca nefondată arătând că, în situația în care dispozițiile legale privitoare la salarizarea lor contravin dispozițiilor Constituției României, reclamanții au posibilitatea de a invoca excepția de neconstituționalitate a acestora. Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că atribuțiile funcționarilor publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ din cadrul Înaltei Curți de casație și Justiție și a celor din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative din cadrul celorlalte instanțe nu sunt aceleași.
Prin sentința 3075/2007, Tribunalul Suceava - secția comercială, contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea.
În motivarea soluției, prima instanță a reținut următoarele:
Pentru anul 2004, salarizarea funcționarilor publici s-a făcut conform dispozițiilor OUG nr. 82/2004 și deși potrivit art. 125 - 128 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, organizarea și funcționarea departamentelor economico-financiare și administrative din cadrul instanțelor judecătorești este uniformă pentru tribunale, curți de apel și pentru Înalta Curte de Casație și Justiție, salarizarea funcționarilor din respectivele departamente a fost diferită. Funcționarii publici din cadrul departamentului Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt salarizați conform anexei Ia O UG nr. 82/2004, în timp ce funcționarii publici din cadrul departamentelor aparținând tribunalelor și curților de apel sunt salarizați la un nivel inferior potrivit anexei 3 la actul normativ menționat.
Această situație s-a perpetuat prin OUG nr. 92/2004 pentru anul 2005, OG nr. 2/2006 și OG 6/2007.
Aceste diferențe salariale introduc discriminare care nu are un criteriu obiectiv și rațional între funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție și cei din aceleași departamente ale tribunalelor și curților de apel.
De altfel, prin Hotărârea nr. 262 din 21.06.2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a constatat că prevederile legale citate au caracter discriminatoriu potrivit OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
În conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României "dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
În cauză au fost încălcate dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană Drepturilor Omului raportat la art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenție.
Astfel, art. 14 din Convenție se referă la interdicția oricărei discriminări cu privire la exercitarea vreunuia din drepturile fundamentale reglementate prin Convenție ori protocoalele adiționale.
Cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că și dreptul la o sumă de bani decurgând dintr-un raport de muncă, în măsura în care este prevăzut de legislația în vigoare, reprezintă un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul 1 și cum, dispozițiile OUG nr. 82/2004 precum și actele normative ulterioare acordă drepturi salariale mai mari unora dintre funcționarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare aparținând instanțelor judecătorești, fără un criteriu obiectiv bazat pe munca depusă, pe o specializare anume ori pe un grad mai mare de complexitate a lucrărilor efectuate, instanța va constata că acestea sunt în contradicție cu dispozițiile art. 14 din CEDO raportat la art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenție.
Împotriva sentinței susmenționate au declarat recurs Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și finanțelor.
Primul recurent arată că instanța nu găsește și nu justifică existența unui caz de discriminare în ceea ce privește aplicarea legii față de persoane care se află în situații analoage sau comparabile, în conformitate cu OG nr. 137/2000. Ceea ce face Tribunalul constă în a aprecia că soluția legislativă este discutabilă ori nu se justifică. În acest fel este evident că Tribunalul își depășește competențele constând a stabili o situație de fapt, în a aprecia și a aplica dispozițiile legale cazului concret, nu de a modifica actele normative și de a acorda drepturi despre care se recunoaște că nu sunt prevăzute de lege, o astfel de cerere fiind inadmisibilă.
Mai mult decât Hotărârea D, Tribunalul nu înfățișează nici un argument pentru care s-au respins toate apărările Ministerului Justiției. Oricum nici chiar această hotărâre nu poate constitui temeiul juridic al sentinței criticate, de vreme ce rezultă clar din OG nr. 137/2000 că sesizarea instanței de judecată nu este condiționată de desfășurarea unei hotărâri în fața CNCD, partea care se consideră discriminată putând sesiza direct instanța de judecată care este suverană în aprecierea situației de fapt și aplicarea legii, ceea ce în nici un caz nu se confundă cu modificarea ori completarea actelor normative.
Din moment ce dispozițiile legale în discuție, pe baza cărora se determină salarizarea funcționarilor publici din cadrul instanțelor de judecată, nu au fost declarate neconstituționale, nu și-au încetat aplicabilitatea ori nu au fost modificate, instanța de judecată nu poate să le ignore folosind argumentul că nu se justifică măsurile adoptate de către legiuitor privind instituirea unei salarizări diferite.
Este adevărat că, în conformitate cu dispozițiile art. 18 din OG nr. 137/2000, Consiliul are atribuții în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, însă hotărârile prin care Consiliul examinează soluțiile legislative au un simplu caracter de recomandare.
Existența unei situații comparabile între categoriile de funcționari publici din sistemul justiției, astfel cum a reținut-o Consiliul, este greșită.
Este real că dispozițiile art. 125 - 128 ale Legii nr. 304/2004, republicată, relative la organizarea și funcționarea departamentelor economico-financiar și administrative din cadrul instanțelor judecătorești au caracter uniform pentru tribunale, curțile de apel și Înalta Curte de casație și Justiție, iar cu referire la situația particulară a managerilor economici atribuțiile de serviciu ale acestora sunt reglementate în mod identic pentru toate instanțele judecătorești.
Pe de altă parte însă, speța de față, unde se ridică chestiunea unei discriminări în materie de salarizare, existența unor situații analoage sau comparabile trebuie analizată nu doar prin prisma calității de funcționar public ( manager economic), ci din punct de vedere al conținutului concret al atribuțiilor de serviciu, complexitatea acestora, responsabilitatea funcției.
Situațiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestor, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității, ce nu semnifică uniformitate - Deciziile Curții Constituționale nr. 168/1998, nr. 294/2001. Apreciază că nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora prevederile privind salarizarea funcționarilor publici sunt discriminatorii, pentru ca așa cum s-a statuat și de Curtea Constituțională prin decizii " diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă". De asemenea, în continuarea argumentației, Curtea Constituțională statuează că ". în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului ( de exemplu cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979) principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiective diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări".
În legătură cu incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, Comisia a stabilit că acest protocol nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică numai cu privire la bunurile " actuale" ale reclamantului, care nu se poate plânge de o atingere a dreptului său de proprietate,câtă vreme nu demonstrează existența lui.
Dezlegând noțiunea de bun în sensul art. 1 Protocolul 1, Curtea a decis cu valoare de principiu că dreptul de creanță constituie un bun în sensul art. 1, în speța de față fiind în discuție un drept de creanță afirmat de intimații reclamanți, dar neprevăzut de legislația în vigoare. Tot Curtea a arătat că acest drept trebuie să existe în patrimoniul celui care invocă protecția sa.
Este de reținut faptul că dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 nu vine să suplinească sau să recunoască un drept pe care legislația internă îl prevede. Intimații reclamanți nu beneficiază de drepturile solicitate pentru că legea care le reglementează drepturile nu le prevede. Deci, aceștia nu sunt titularii unui drept existent în patrimoniul lor pe care angajatorul refuză să-l plătească.
Ministerul Economiei și Finanțelor, a arătat că nu are calitatea procesuală pasivă în cauză.
Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitatea de ordonator de credite, acestuia nerevenindu-i potrivit legii decât obligația de monitorizare cheltuielilor de personal prevăzute în bugetul de stat, însă obligația de stabilire a salariilor de bază, a criteriilor, a sumelor necesare pentru cheltuielile de personal și de cordare a drepturilor bănești cuvenite revine ordonatorului de credite bugetare - Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În concluzie, nu sunt îndeplinite condițiile pentru chemarea în judecata ca pârât a Ministerului Economiei și Finanțelor, întrucât obiectul acțiunii vizează plata unor drepturi salariale datorate de pârâții Tribunalul Suceava, Curtea de Apel Suceava, Ministerul Justiției Raportul juridici dedus judecății este unul tipic de dreptul muncii, în conținutul căruia intră drepturi și obligații numai pentru angajator și angajat.
În speță nu pot fi incidente dispozițiile art. 1 alin. 2 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare care reglementează dreptul la un salariu egal pentru munca egală întrucât faptul că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul aceleași autorității cu cei din cadrul departamentelor de la nivelul ICCJ care beneficiază de creșteri salariale acordate nu echivalează cu o muncă egală, deoarece competențele, atribuțiile și responsabilitățile sunt diferite, nefiind vorba despre persoane aflate în situații comparabile.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimații au arătat că nu au fost depășite atribuțiile puterii judecătorești, instanța nefăcând altceva decât să aplice și să interpreteze legea iar în ceea ce privește discriminarea, situația egală sau analoagă este dată de atribuții nu de nivelul local sau central al desfășurării activității.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța contată că recursurile nu sunt întemeiate.
În ceea ce privește recursul formulat de către Ministerul Justiției, instanța reține următoarele:
Prima instanță nu a acordat drepturi neprevăzute de lege și nu au fost depășite atribuțiile puterii judecătorești.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 304/2004, puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Art. 6 al aceluiași act normativ stipulează că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil. Împrejurarea că prima instanță a interpretat legea ajungând la concluzia că reclamanții sunt îndrituiți la recunoașterea unor drepturi, nu echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Concluzia instanței este argumentată pe acte normative în vigoare, pe jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului și Hotărârea consiliului național pentru Combaterea discriminării, soluția fiind întemeiată pe interpretarea acestora, nefiind rezultatul unei aprecieri subiective și discreționare.
Faptul că hotărârea CNCD are doar caracter de recomandare nu constituie un temei pentru admiterea recursului întrucât nu doar această hotărâre a întemeiat soluția primei instanțe.
Prima instanță nu reținut în mod greșit existența unei situații comparabile între categoriile de funcționari publici din sistemul justiției.
Deși potrivit art. 125 - 128 din Legea nr. 304/2004, organizarea și funcționarea departamentelor economico-financiare și administrative din cadrul instanțelor judecătorești este uniformă pentru tribunale, curți de apel și Înalta Curte de casație și Justiție, salarizarea funcționarilor din respectivele departamente este diferită. Funcționarii publici din cadrul departamentului Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt salarizați conform anexei Ia O UG 82/2004, în timp ce funcționarii publici din cadrul departamentelor aparținând tribunalelor și Curților de Apel sunt salarizați la un nivel inferior, potrivit anexei 3 din actul normativ menționat. Tratamentul diferențiat și starea de discriminare a fost constatată prin Hotărârea nr.262/2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Menținerea stării de discriminare contravine dispozițiilor art.16 al. 1 din Constituția României privind egalitatea în drepturi, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării pe orice criteriu; art. 1,2 din OG nr. 137/2000. Diferențele salariale din speță introduc o discriminare care nu are un criteriu obiectiv și rațional între funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de casație și Justiție și cei din aceleași departamente ale tribunalelor și curților de apel. Nu este identificat nici un criteriu obiectiv și rezonabil care să justifice o diferență salarială, în condițiile în care munca depusă, atribuțiile legale, complexitatea lucrărilor, sunt uniforme.
Nu poate fi contestat așadar faptul că situația reclamanților este analoagă sau comparabilă cu situația funcționarilor din cadrul Înaltei Curți. Diferența de salarizare din speță nu urmărește un scop legitim sau, chiar dacă s-ar accepta că ființează un scop legitim nu este respectat raportul de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui. Desfășurarea aceleași activități, dar într-o altă instituție, nu justifică, rezonabil, o diferență de tratament.
Nici considerentele privind lipsa de incidență art. 1 Protocolul nr. 1 din cuprinsul Convenției Europene a drepturilor Omului nu sunt întemeiate, în condițiile în care odată cu reținerea discriminării" bunul " reclamanților este actual. În plus, hotărârile judecătorești( inclusiv irevocabile) depuse la dosar, pronunțate în spețe similare îndreptățesc reclamanții la " speranță legitimă" ca valoare patrimonială, astfel încât aceștia sunt titulari ai dreptului asupra unui bun. Aceste din urmă considerente pot fi opuse și susținerilor din recurs privind greșita obligare la plată pentru viitor. Atâta timp cât actul normativ care a introdus discriminarea se află în vigoare, este cert că reclamanții vor suferi și în viitor același prejudiciu decurgând din diferența salarială.
Nici recursul Ministerului Economiei și finanțelor nu este întemeiat.
Potrivit art. 2,3 din HG nr. 208/2005 privind organizarea și funcționarea ministerului finanțelor publice, acesta are o serie de atribuții privind administrarea veniturilor satului, elaborarea proiectului bugetului de stat, deschiderea de credite pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite. În acest context, susținerile recurentului că nu are nici o răspundere privind cheltuielile de personal ale Ministerului Justiției, apar ca nefondate. Fiecare din cele două ministere au atribuții specifice dar, în același timp au obligația de a sigura fiecare resursele necesare angajatorului în vederea efectuării plății. În același sens sunt și dispozițiile art. 29 lit. a din Legea nr. 500/2002.
Nu trebuie omisă nici observația că recurentul a fost doar obligat să ia măsurile necesare pentru inducerea în bugetul de stat a sumelor necesare efectuării plăților, nefiind obligat direct să plătească drepturile salariale, aceasta dispunându-se în sarcina celorlalți pârâți. În ceea ce privește considerentele din recurs privind fondul cauzei, instanța reiterează argumentele expuse în analiza recursului celuilalt recurent.
Pentru considerentele învederate, în temeiul art. 312 al. 1 cod pr. civilă,
DECIDE,
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5 și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în B,-, sector. 5, împotriva sentinței nr. 3075 din 2 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Suceava - secția comercială, contencios administrativ și fiscal în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 7 februarie 2008.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Jud.
Tehnored.
Ex. 2/19.02.2008
Președinte:Ududec ElenaJudecători:Ududec Elena, Grapini Carmen, Sas Remus
