Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 209/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--31.01.2008
DECIZIA CIVILĂ NR. 209
Ședința publică din 20 februarie 2008
PREȘEDINTE: Pătru Răzvan
JUDECĂTOR 2: Barbă Ionel
JUDECĂTOR 3: Olaru Rodica
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de recursul formulat de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 970/CA/12.12.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat, și pârâții intimați Ministerul Internelor și Reformei Administrative prin Direcția Generală Reglementări Juridice și Contencios și Inspectoratul Județean de Poliție al Județului T având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsă părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin cererea de recurs, chematul în garanție recurent Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr- la data de 18.09.2007reclamantul, a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative prin Direcția Generală Reglementări Juridice și Contencios, Inspectoratul Județean de Poliție al Județului T și Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea în solidar a pârâților la plata primei de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, cuvenite pe anul 2006, conform art. 37, pct. 2 din Ordonanța nr. 38/30 ianuarie 2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată prin Legea nr. 353/2003 publicată în OF. nr. 65/02.02.2002, precum și actualizarea cu rata inflației de la data nașterii acestor drepturi și până la data efectuării plății, precum și alocarea de către Ministerul Finanțelor Publice a fondurilor necesare acordării drepturilor solicitate.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin art. 37, pct. 2 din nr.OG 38 din 30 ianuarie 2003 aprobată prin Legea nr. 353/2003 - privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, s-a prevăzut că la plecarea polițiștilor în concediul de odihnă, aceștia primesc o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Astfel deși în baza acestui text, în anul 2006, reclamantul, trebuia să beneficieze de prima de vacanță, aceste drepturi nu i-au fost acordate, așadar de la data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului ce reglementează salarizarea polițiștilor nu a beneficiat ( cu excepția anului 2007 ) de prevederea referitoare la plata primei de vacanță aceasta fiind suspendată, odată cu intrarea în vigoare a acesteia.
Reclamantul a învederat instanței că această stare de fapt, este total în afara legii, întrucât drepturile persoanelor încadrate în muncă, nu pot face obiectul vreunei tranzacții sau limitări, ele sunt apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu. Astfel se aplică principiul principiu, potrivit căruia un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă o dată câștigat, nu mai poate fi anulat. De asemenea, conform art. 41, pct. 2 din Constituția României, salariații au dreptul la protecția socială a muncii, măsurile de protecție privind concediul de odihnă care este plătit pentru prestarea muncii în condiții deosebite precum și în alte situații specifice. Această prevedere din Constituție este coroborată cu prevederile art. 28, lit. E din Legea 360/2002 privind Statutul polițistului, care stipulează că polițistul are dreptul la concediu de odihnă plătit, concediu fără plată și învoiri plătite. A admite posibilitatea suspendării aplicabilității prevederilor legale care consacra dreptul la prima de concediu, echivalează cu recunoașterea implicită a posibilității de suspendare a exercițiului oricărei componente a dreptului de concediu plătit, inclusiv sub aspectul laturi nepatrimoniale.
Reclamantul a subliniat că această măsură a suspendării care în fapt anulează aplicarea unei componente esențiale a dreptului câștigat aduce atingere însăși existenței acestui drept, încălcând flagrant dispozițiile art. 53 din Constituția României cât și reglementările art. l din protocolul nr. l adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pe de altă parte art. 41 din Constituția României statuează că salariații au dreptul la protecția socială a muncii printre care și concediul de odihnă plătit, iar potrivit art. 53, restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți poate fi dispusă numai dacă este necesară, iar măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului. Astfel suspendarea succesivă la plata primei de vacanță, dreptul la prima de concediu nu a fost restrâns ci îngrădit, operând în concret ca o veritabilă lipsire de dreptul subiectiv, de vreme ce eu nu am beneficiat de acest drept, pe perioada invocată, stabilit în favoarea reclamantului.
S-a mai arătat că art. 38 din Codul Muncii, prevede în mod imperativ că "salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate". Aceste considerente sunt întărire de faptul că plata primei de concediu a fost reluată în anul 2007 pentru toți polițiștii din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative.
Reclamantul a învederat că prin Decizia nr. XII din 05.02.2007, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secțiile Reunite în dosarul nr. 30/2006, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, stabilind că "în aplicarea dispozițiilor art.37, alin.2, teza I din Ordonanța Guvernului nr.38/30.01.2003, aprobată prin Legea nr.353/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004-2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală, iar potrivit art.329, alin.3 din Codul d e procedură civilă dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. În același sens, s-au pronunțat și o serie de instanțe judecătorești din țară, care au apreciat ca fiind nelegală neplata primelor de concediu și au obligat în toate cazurile, pârâții la plata reactualizată a acestor sume.
La data de 12.10.2007 pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, reprezentat prin Direcția Generală Juridică, a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a arătat, referitor la capătul 1 al cererii de chemare în judecată că acesta este neîntemeiat și vădit nelegal, sens în care a solicitat respingerea acestuia.
În apărare, pârâtul a arătat că rt. 37 alin. (2) teza I din nr.OG 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, prevede că "la plecarea în concediul de odihnă polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu". Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 a bugetului de stat pe anul 2004 "aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă. se suspendă până la data de 31 decembrie 2004". De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005 "aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă. se suspendă până la data de 31 decembrie 2005".
Pârâtul a arătat că în ambele legi bugetare menționate este prevăzută obligația ordonatorilor principali de credite să se încadreze în cheltuielile de personal, menționate pentru fiecare, în anexele la legile bugetare, iar în această situație, în bugetele aprobate Ministerului Internelor și Reformei Administrative în anii 2004 și 2005 nu au fost prevăzute fonduri pentru plata primei de concediu. Art. 57 din nr.OG 38/2003 prevede că "acordarea drepturilor bănești reglementate prin prezenta ordonanță se face în limita fondurilor bugetare aprobate anual". Așadar, prin acordarea primelor de concediu pentru anii 2004 și 2005 s-ar încălca atât prevederile legilor bugetare menționate, cât și cele ale nr.OG 38/2003.
S-a mai arătat că din punct de vedere al tehnicii legislative se impune precizat faptul că posibilitatea de suspendare a unui act normativ ori a unei dispoziții dintr-un act normativ este reglementată de prevederile art. 64 alin.(1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, care prevede că "în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de același nivel sau de nivel superior. în această situație se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum și durata ei determinată". Alineatul 2 prevede că " La expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". Astfel în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, "Prelungirea suspendării. actului normativ ori a dispoziției suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispoziții exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării." Prin urmare, pentru perioada invocată de reclamant, dispozițiile art. 37 alin. (2) teza I din nr.OG 38/2003, cu modificările și completările ulterioare, nu puteau produce efecte juridice.
Pârâtul a învederat astfel că perioada de suspendare succesivă a aplicării dispozițiilor art. 37 alin. 2 teza I din nr.OG 38/2003 nu s-a încheiat la data de 31.12.2005, deoarece conform art. 5 alin (5) din Legea nr. 379/2005 a bugetului de stat pe anul 2006 "Prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu! de odihnă se suspendă până la data de 31 decembrie 2006.", iar în aceste condiții, nici în bugetul aprobat pentru Ministerul Internelor și Reformei Administrative pe anul 2006 nu au fost alocate sume pentru plata primei de concediu.
S-a subliniat că potrivit art. 37 alin. (1) din nr.OG 38/2003, polițiștii, pe timpul cât se află în concediu de odihnă, primesc salariile de bază și celelalte drepturi bănești cuvenite, astfel, față de aceste prevederi, neacordarea primei de concediu nu aduce atingere dreptului polițiștilor de a beneficia de concediu de odihnă plătit, prima de concediu constituind un beneficiu acordat acestei categorii de personal în plus față de drepturile bănești stabilite la art. 37 alin. (1), în limita fondurilor bugetare.
Pârâtul a arătat că referitor la invocarea de către reclamanți a prevederilor art. 41 din Constituție, menționăm că prin Decizia nr. 38/25.01.2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 221/16.03.2005, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la neconstituționalitatea prevederilor din legile bugetare anuale prin care aplicarea unor dispoziții privind drepturi salariate a fost suspendată, respingând ca inadmisibilă și, respectiv ca neîntemeiată excepția neconstituționalității dispozițiilor art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 a bugetului de stat pe anul 2004 și ale art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005. Astfel nu se poate susține că o lege este "nelegală", din moment ce provine de la Parlamentul României, autoritatea învestită, potrivit Constituției, cu prerogativa legiferării, astfel, sub aspectul emiterii unor reglementări legale într-un sens sau altul, în orice domeniu al vieții sociale, Parlamentul are competență deplină, nefiind permisă contestarea legilor în fața instanțelor de judecată sub aspectul oportunității emiterii lor, indiferent de nemulțumirile pe care le produc. Singurul control la care pot fi supuse legile este cel de constituționalitate. La emiterea legilor, Parlamentul trebuie totuși să respecte anumite reguli instituite de Constituție. Singura autoritate în măsură să se pronunțe cu privire la respectarea acestor reguli, și implicit cu privire la conformitatea unei legi cu dispozițiile constituționale este Curtea Constituțională, care s-a pronunțat deja în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate a prevederilor din legile bugetare prin care s-a dispus suspendarea dreptului polițiștilor de a beneficia de primă de concediu.
Pârâtul a mai arătat că trebuie să se constate că există dispoziții legale, date cu respectarea Constituției, prin care s-a dispus suspendarea aplicării dispozițiilor art. 37 alin. (2) din nr.OG 38/2003, iar în aceste condiții, instanței de judecată îi revine doar rolul de a constata existența acestor dispoziții, fără a se putea pronunța cu privire la oportunitatea, legalitatea sau constituționalitatea lor.
Față de aceste considerente pârâtul a solicitat respingerea acestui capăt al cererii de chemare în judecată ca neîntemeiat.
Pârâtul a arătat că referitor la capătul 2 al cererii de chemare în judecată - cererea este neîntemeiată și vădit nelegală, solicitând respingerea și a acestui capăt de cerere.
Astfel s-a arătat că în conformitate cu prevederile art. 6 din G, nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, "pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.". De asemenea în art. 64 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se prevede că "în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de același nivel sau de nivel superior. În această situație se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum și durata ei determinată", în alineatul 2 menționându-se expres că " La expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Pârâtul a subliniat că în considerarea acestor dispoziții legale, potrivit art. 2 alin. 1 din OUG nr. 118/2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului Ministerului Internelor și Reformei Administrative, în anul 2005 s-a suspendat aplicarea dispozițiilor art. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005 dispozițiile art. 6 din nr.OG 38/2003, cu modificările și completările ulterioare, nu puteau produce efecte juridice. În această situație, în bugetul aprobat Ministerului Internelor și Reformei Administrative în anul 2005 nu au fost prevăzute fonduri pentru plata sporului de fidelitate. De altfel, în art. 57 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că " acordarea drepturilor bănești reglementate prin prezenta ordonanță se face în limita fondurilor bugetare aprobate anual". Având în vedere că potrivit dispozițiilor legale invocate exercițiul dreptului prevăzut de art. 6 din nr.OG 38/2003, cu modificările și completările ulterioare, a fost suspendat în anul 2005, instituția pârâtă nu poate fi obligată la plata sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, întrucât aceasta ar echivala cu recunoașterea producerii de efecte juridice a unui act normativ a cărui aplicare, în perioada de referință, era suspendată.
Pârâtul a arătat astfel că se impune respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.
La data de 12.10.2007 pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative a depus la dosarul cauzei cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, prin care s-a solicitat, în cazul în care este admisă acțiunea reclamantului, să fie obligat cel chemat în garanție prin aceeași hotărâre să vireze Ministerului Internelor și Reformei Administrative sumele solicitate de reclamant.
În motivarea cererii de chemare în garanție, pârâtul a arătat că referitor la primele de concediu, dispozițiile art. 37 alin. 2 teza I din nr.OG 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor prevăd că ".la plecarea în concediul de odihnă polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu". Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003 a bugetului de stat pe anul 2004 "aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă. se suspendă până la data de 31 decembrie 2004". De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005 "aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă. se suspendă până la data de 31 decembrie 2005".
Față de aceste considerente era necesar să se mai arate că bugetul Ministerului Internelor și Reformei Administrative pe anul 2006 fost aprobat prin Legea nr. 379/2005, act normativ edictat de Parlamentul României care, potrivit prevederilor art. 5 alin.5, menține starea de suspendare a drepturilor pretinse pe calea prezentei acțiuni.
De asemenea s-a arătat că potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, angajarea cheltuielilor din bugetul aprobat Ministerului Internelor și Reformei Administrative se face numai în limita creditelor bugetare aprobate; sumele aprobate, la partea de cheltuieli, prin buget, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți, reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite iar orice angajare și utilizare a creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate determină atragerea răspunderii celor vinovați, în condițiile stipulate de dispozițiile art. 72 din actul normativ sus-menționat. Având în vedere că aplicarea dispozițiilor legale ce au instituit drepturile pretinse pe calea prezentei acțiuni a fost suspendată, în bugetul aprobat instituției noastre pe anii 2004-2006, nu au fost prevăzute sume cu acest scop. Apare, deci, ca evident faptul că, o eventuală admitere a acțiunii reclamantului, va pune Ministerul Internelor și Reformei Administrative în imposibilitatea punerii în executare a hotărârii instanței câtă vreme nu există fonduri alocate special cu această destinație.
Față de aceste considerente pârâtul a învederat că, potrivit dispozițiilor nr.HG 208/2005, bugetul de stat este gestionat de Ministerul Economiei și Finanțelor, în ipoteza admiterii acțiunii, chematul în garanție trebuie să vireze Ministerului Internelor și Reformei Administrative sumele necesare efectuării acestor plăți, instituția pârâtă fiind finanțată integral de la bugetul de stat.
S-a mai arătat că referitor la sporul de fidelitate, în conformitate cu prevederile art. 6 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, "pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază..". În art. 64 alin. L din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se prevede că "în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de același nivel sau de nivel superior. În această situație se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum și durata ei determinată", în alineatul 2 menționându-se expres că " La expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". În considerarea acestor dispoziții legale, potrivit art. 2 alin. 1 din OUG nr. 118/2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului Ministerului Internelor și Reformei Administrative, în anul 2005 s-a suspendat aplicarea dispozițiilor art. 6 din nr.OG 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005 dispozițiile art. 6 din nr.OG 38/2003, cu modificările și completările ulterioare, nu puteau produce efecte juridice.
Pârâtul MIRA Bi a subliniat că în această situație, în bugetul aprobat Ministerului Internelor și Reformei Administrative în anul 2005 nu au fost prevăzute fonduri pentru plata sporului de fidelitate. De altfel, în art. 57 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că " acordarea drepturilor bănești reglementate prin prezenta ordonanță se face în limita fondurilor bugetare aprobate anual".
Pârâtul MIRA Baî nvederat că potrivit dispozițiilor HG nr. 208/2005, bugetul de stat este gestionat de Ministerul Economiei și Finanțelor, în ipoteza admiterii acțiunii, această instituție trebuie să vireze Ministerului Internelor și Reformei Administrative sumele necesare efectuării acestor plăți, dând astfel eficiență actului de justiție.
La data de 19.10.2007, pârâtul Inspectoratul Județean de Poliție al Județului Tad epus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului IPJ Astfel, pârâtul a arătat că reclamantul a fost încadrat în poliție începând cu data de 01.04.2006, la Secția Regională de Poliție Transporturi T structură teritorială de poliție ce nu face parte din cadrul T și că structura de poliție din care face parte reclamantul se află în subordinea și componența Direcției de Poliție Transporturi din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române.
Față de aceste considerente pârâtul a învederat că reclamantul nu a avut raporturi de serviciu cu T și nici nu face dovada acestor raporturi de serviciu prin acțiunea formulată, motiv pentru care acesta a solicitat admiterea excepției formulate și respingerea acțiunii reclamantului față de Inspectoratul de Poliție al Județului T, ca fiind introdusă îm potriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, pârâtul Tas olicitat respingerea acțiunii arătând că art. 37 alin 2 teza 1 din nr.OG 38 /2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor prevăd că " la plecarea în concediul de odihnă polițistul primește oprimă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu" Astfel pentru perioada 01.01.2006 - 31.12.2006 a fost suspendată aplicarea dispozițiilor art.37 alin 2, leza I din nr.OG 38/2003, astfel în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. 5 din Legea nr. 379/2005 a bugetului de stat pe anul 2006 "Prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă se suspendă până la data de 31 decembrie 2006. " În aceste condiții, nici bugetul aprobat pentru Ministerul Internelor și Reformei Administrative pe anul 2006, nu au fost alocate sume pentru plata primei de concediu.
Pârâtul a arătat că din punct de vedere al tehnicii legislative se impune precizat faptul că posibilitatea de suspendare a unui act normativ ori a unei dispoziții dintr-un act normativ este reglementată de prevederile art. 64 alin 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, care prevede că " în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de același nivel sau de nivel superior. Astfel în această situație se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum și durata determinată". Alineatul 2 prevede că " La expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 64 alin 3 din Legea nr. 24/2000, republicată, "Prelungirea suspendării. actului normativ ori a dispoziției suspendate poate face obiectul unui act normativ ori a dispoziției suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispoziții exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării. " Prin urmare, pentru perioada invocată de reclamant, dispozițiile art. 37 alin 2 teza I din nr.OG 38/2003, cu modificările și completările ulterioare, nu puteau și nu pot produce efecte juridice.
În această situație, având în vedere că potrivit dispozițiilor legale prezentate, exercițiul dreptului revăzut de art. 37 alin 2 din nr.OG 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor a fost suspendat pentru perioada anilor 2004-2006, pârâtul a apreciat că acțiunea dedusă judecății este neîntemeiată, iar instituția pârâtă neputând fi obligată la plata sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată deoarece acest lucru ar avea ca rezultat încălcarea prevederilor imperative ale legilor bugetare. Mai mult decât atât, în actele normative menționate este prevăzută obligația ordonatorilor principali de credite a se încadra în cheltuielile de personal, menționate pentru fiecare, în anexele la legile bugetare, iar conform revederilor art. 57 din nr.OG 38/2003 " acordarea drepturilor bănești reglementate prin prezenta ordonanță se face în limita fondurilor bugetare aprobate anual", unităților Ministerului Internelor și Reformei Administrative aflate sub incidența Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului. Așadar, prin acordarea primelor de concediu s-ar încălca, atât prevederile legilor bugetare menționate (legi organice conform prevederilor art.62 alin 2 lit. b din Constituția României, revizuită), cât și cele ale nr.OG 38/2003. De asemenea, s-a arătat că potrivit art. 37 alin 1 din nr.OG 38/2003, polițiștii, pe timpul cât se află în concediul de odihnă, primesc salariile de bază și celelalte drepturi bănești cuvenite. Prin urmare, față de aceste prevederi, pârâtul a apreciat că neacordarea primei de concediu nu aduce atingere dreptului polițiștilor de a beneficia de concediu de odihnă plătit, prima de concediu constituind un beneficiu acordat acestei categorii de personal, în plus față de drepturile bănești stabilite la art. 37 alin 1, care se acordă în limita fondurilor bugetare.
Pârâtul a mai învederat că nu se poate susține că o lege este "nelegală" din moment ce a fost adoptată de Parlamentul României, autoritatea investită, potrivit Constituției României, cu prerogativa legiferării. Astfel, sub aspectul emiterii unor reglementări legale într-un sens sau altul, în orice domeniu al vieții sociale, Parlamentul are competență deplină, nefiind permisă contestarea legilor în fața instanțelor de judecată sub aspectul oportunității emite tor, indiferent de nemulțumirile pe care le produc. Din acest punct de vedere singurul control la care pot fi supuse legile este cel de constituționalitate. La emiterea legilor, Parlamentul trebuie să respecte anumite reguli instituite de Constituție, dar singura autoritate în măsură să se pronunțe cu privire la respectarea acestor reguli, implicit cu privire la conformitatea unei legi cu dispozițiile constituționale este Curtea Constituțională, care așa cum pârâtul a arătat, s-a pronunțat deja în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate a prevederilor din legile bugetare prin care s-a dispus suspendarea dreptului polițiștilor de a beneficia de primă de concediu.
Față de aceste considerente pârâtul IPJ Tas olicitat instanței de judecată să constate că există dispoziții legale, date cu respectarea Constituției României prin care s-a dispus suspendarea aplicării dispozițiilor art.37 alin 2 din nr.OG 38/2003, iar în aceste condiții, instanței de judecată îi revine doar rolul de a constata existența acestor dispoziții, fără a se putea pronunța cu privire la inoportunitatea, legalitatea sau constituționalitatea lor.
In ceea ce privește solicitarea reclamantului privind acordarea sumelor în discuție pârâtul a mai arătat că faptul că, potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, angajarea cheltuielilor din bugetul aprobat Ministerului Internelor și Reformei Administrative se face numai în limita creditelor bugetare aprobate, sumele aprobate, la partea de cheltuieli, prin buget, în cadrul cărora se angajează se ordonanțează și se efectuează plăți, reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite, iar orice angajare și utilizare a creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate determină atragerea răspunderii celor vinovați, în condițiile stipulate de dispozițiile art. 72 din acest actul normativ sus menționat.
Având în vedere că aplicarea dispozițiilor legale ce au instituit drepturile pretinse a fost suspendată, în bugetul aprobat instituției pârâte pentru anul 2006, nu au fost prevăzute sume cu acest scop. n această situație este evident faptul că o eventuală admitere a acțiunii reclamantului ar determina imposibilitatea ca Inspectoratul de Poliție al Județului T să pună în executare hotărârea instanței, câtă vreme un există fonduri alocate special cu această destinație, iar bugetul de stat este gestionat de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice sens în care pârâtul IPJ Tas olicitat instanței de judecată ca în ipoteza admiterii acțiunii, să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor care este parte în această cauză să vireze Ministerului Internelor și Reformei Administrative pentru T sumele necesare efectuării acestor plăți, instituția pârâtă fiind finanțată integral de la bugetul de stat.
La data de 24.10.2007 pârâtul și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor B prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Tad epus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat în principal, pe cale de excepție, constatarea lipsei calității procesuale pasive ca pârât a Ministerului Economiei și Finanțelor și admiterea excepției inadmisibilității acțiunii pentru neefectuarea de către reclamant a procedurii prealabile administrative obligatorii prevăzuta de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 - privind contenciosul administrativ, iar în subsidiar, a solicitat respingerea unei eventuale cereri de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulata de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, ca inadmisibilă.
În apărare, pârâtul în principal a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pe considerentul că, înainte de a se adresa instanței de judecata, având în vedere ca reclamantul se află în fata instanței de contencios - administrativ, avea obligația de a parcurge procedura prealabila obligatorie prevăzuta de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 - privind Contenciosul administrativ care prevede că, " înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se considera vătămata într-un drept al sau său într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral trebuie să solicite autorității publice emitente în termen de 30 de zile de la data comunicării actului revocarea în tot sau în parte a acestuia. "
Pârâtul și chematul în garanție a mai invocat de asemenea excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor ca pârât sau ca și chemat în garanție deoarece, pe de o parte, între reclamant și Ministerul Economiei și Finanțelor nu exista nici o relația de serviciu sau de muncă, iar pe de alta parte, MEF B nu trebuie confundat cu Statul R sau cu bugetul de stat. Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementata potrivit dispozițiilor art. 16 -30 din Legea nr. 500/2002 modificată, privind finanțele publice, reglementari legale care erau în vigoare pentru perioada la care se face referire în acțiune. Astfel, art. 18 alin. 2 lit. b) și art. 28 lit. e) din Legea nr. 500 /2002 modificată, privind finanțele publice, prevăd că: "art. 18 - - 2) Guvernul asigura: - b) elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale și transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului, în cadrul termenului limita prevăzut de prezenta lege" "art. 28 - Elaborarea bugetelor - Proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza: - e) propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite: - ".
S-a arătat că Ministerul Internelor și Reformei Administrative este ordonator principal de credite bugetare, la fel ca și Ministerul Economiei și Finanțelor și prin urmare, în ceea ce privește sumele necesare acoperirii cheltuielilor de personal ale angajaților Ministerului Internelor și Reformei Administrative, nu poate fi obligat la plata un alt ordonator principal de credite, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru salariații unor instituții bugetare de stat care sunt cuprinse în bugetul unui alt ordonator principal de credite bugetare. Atribuții în angajarea și salarizarea reclamantului are în exclusivitate numai Ministerul Internelor și Reformei Administrative fără ca Ministerul Economiei și Finanțelor sa fie implicat în vreun fel în aceste relații.
Pe cale de consecința, pârâtul a solicitat instanței de judecată respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulata de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative ca inadmisibila, având în vedere faptul ca nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 60-63 Cod procedura civila, respectiv instituția chemării în garanție se întemeiază pe existenta unei obligații de garanție sau despăgubire, obligație care însă în speța nu exista în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor. Cererea de chemare în garanție este o acțiune incidența, temeiul acesteia trebuie sa îl constituie obligația de garanție care îi revine chematului în garanție în baza legii, a contractului sau a unei obligații de restituire, condiții pe care nu le regăsim în cauza de față.
Pârâtul a învederat instanței ca între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative nu exista nici o obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite nu a acordat reclamanților sumele solicitate nu îi conferă acestuia nici o garanție legala din partea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru eventualele sume ce ar trebui sa le plătească într-un raport de munca izvorând dintr-un raport de serviciu sau contract de muncă.
Pârâtul a mai arătat că Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative sunt ordonatori principali de credite bugetare, iar conform prevederilor art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500 /2002 modificata, privind finanțele publice: "art. 47 - Principii în execuția bugetara - Alocațiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite si, în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate și nu pot fi virate și utilizate la alte articole de cheltuieli. Creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol. "
Față de aceste considerente pârâtul și chematul în garanței au arătat că raportat și la dispozițiile art. 18 alin. 2 lit. b) și art. 28 lit. e) din Legea nr. 500/2002 modificata, privind finanțele publice, numai Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea către ordonatorii principali de credite a sumelor de la bugetul de stat conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetara anuală, și astfel, se putea vorbi doar despre admisibilitatea unei eventuale cereri de chemare în garanție Guvernului României formulată de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative (ordonator principal de credite bugetare), și nicidecum despre admisibilitatea unei cereri directe de chemare în judecata sau în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulata de către reclamant sau de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative, care nu are absolut nici o baza legala referitoare la elaborarea și execuția bugetului anual de stat. Mai mult, pârâtul a învederat instanței de judecata ca doctrina juridică care a statuat că cererea de chemare în garanție nu poate fi admisă în cadrul acțiunilor personale nepatrimoniale și nici în litigiile de munca, pe același considerent ca raporturile de munca exista între instituția angajatoare, alta decât Ministerul Economiei și Finanțelor, și angajatul - reclamant în litigiu. În apărare pârâtul a invocat și practica judiciară.
Prin sentința civilă nr. 970/CA/12.12.2007, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa admis acțiuneaformulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative B, Inspectoratul Județean de Poliție al Județului T T, Ministerul Economiei și Finanțelor B - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor B - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, având ca obiect drepturi bănești; a admis cererea de chemare în garanție a FB, cerere formulată de pârâtul A B; a obligat pârâții B și T la plata către reclamant a primelor de concediu în cuantum de 1 salariu de bază din luna anterioară plecării în concediu, corespunzătoare anului 2006 - actualizate în raport cu rata inflației, în raport de perioada lucrată de reclamant la pârâții; a obligat chematul în garanție F B să vireze pârâtului A B, sumele necesare plății drepturilor reclamantului; fără cheltuielilor de judecată, nesolicitate.
Conform art. 137 Cod procedură civilă "instanța de fond s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
Analizând excepția lipsei calității procesuale pasive a Inspectoratului de Poliție al județului T, excepție invocată de acest pârât, instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată, întrucât din punct de vedere logistic, administrativ și financiar, Secția Regională de Poliție Transporturi T, la care lucrează în prezent reclamanta este subordonată Inspectoratului de Poliție al Județului T și nu Direcției de Poliție Transporturi, cu precizarea că, în perioada august 2003 - noiembrie 2005 Serviciul de Poliție Transporturi (reorganizat ulterior în Secția Regională de Poliție Transporturi T) a funcționat exclusiv în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului
Plata drepturilor salariale către reclamant se face și în prezent de către pârâta
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a B, instanța de fond a respins-o ca fiind neîntemeiată, deoarece conform disp. art. 15 din HG nr. 83/2000, toate instituțiile publice sunt finanțate de la bugetul de stat, aceiași posibilitate de finanțare fiind cuprinsă și în art. 118 din Legea nr. 304/2004, art. 19, art. 4 alin. 2 și pct. 30 alin. 2 din Legea nr. 500/2002, ce conțin prevederi care obligă de a coordona potrivit competențelor cei revin, sistemul bugetar, în ceea ce privește pregătirea proiectelor bugetare anuale, a actelor normative rectificative precum și a legilor privind aprobarea contului general de execuție.
Mai mult, acest minister are calitate procesuală în cauză, în calitatea sa de ordonator principal de credite, având obligația de a asigura fondurile bănești necesare achitării drepturilor salariale angajaților din structurile sale, iar hotărârea pronunțată trebuie să-i fie opozabilă.
Analizând excepția inadmisibilității și prematurității acțiunii reclamantei pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile prev. de art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, excepție invocată de pârâtul și chematul în garanție MEF B, instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată, întrucât obligativitatea recursului administrativ prealabil este impusă numai în cazul acțiunilor în anularea unui act administrativ, nu și în cazul acțiunilor întemeiate pe tăcerea administrației sau instituției publice, deoarece în asemenea cazuri persoana fizică sau juridică nu mai trebuie supusă încă o dată unui refuz, aceasta având posibilitatea de a înainta direct acțiune în instanță.
În speță, este vorba de nerespectarea sau neaplicarea de către instituțiile publice pârâte a unor dispoziții legale prevăzute de nr.OG 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor și de legea funcționarilor publici.
Pe de altă parte, art. 21 din Constituția României prevede că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor sale, nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, jurisdicțiile speciale administrative fiind facultative și gratuite, iar art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, prevede că, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.
De menționat că nr.OG 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor este lege specială în raport cu disp. Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și chiar dacă face trimitere la dispozițiile legii nr. 554/2004 nu prevede în mod expres obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, prev. de această lege, generală în raport de disp. legii speciale invocate în speță.
În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție, excepție invocată de chematul în garanție, instanța de fond a respins-o ca nefondată, întrucât chiar dacă Ministerul Economiei și Finanțelor B nu este parte într-un raport de muncă, în calitatea sa de ordonator principal de credite, are obligația de a asigura fondurile bănești necesare achitării drepturilor salariale angajaților din structurile.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a B, ca și chemat în garanție, instanța a respins-o ca fiind neîntemeiată, întrucât în speță sunt întrunite dispozițiile art. 60 și următoarele Cod procedură civilă, iar pe de altă parte, acest minister are calitatea de chemat în garanție dată fiind calitatea sa de ordonator principal de credite, are obligația de a asigura fondurile bănești necesare achitării drepturilor salariale angajaților din structurile.
În ceea ce privește fondul acțiunii reclamantului, instanța de fond a constatat că reclamantul a fost încadrată în poliție începând cu data de 01.04.2006, în cadrul Secției Regionale de Poliție Transporturi Prin Dispoziția S/2500 a Inspectoratului General al Poliției Române, Secția Regională de Poliție Transporturi T este o structură teritorială aflată în subordonare centrală Direcției de Poliție Transporturi din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române.
Raportul de serviciu dintre funcționarul public și autoritățile sau instituțiile publice din care acesta face parte trebuie să se bazeze pe principiul bunei credințe, al consensualității obligațiilor și drepturilor inclusiv cele pecuniare, căzute în sarcina fiecărei părți, cu îndeplinirea și realizarea obligațiilor și răspunderilor ce decurg din fișa atribuțiilor de serviciu, dar și cu plata integrală a muncii prestate, precum și cu recunoașterea tuturor drepturilor salariale acordate prin lege.
Art. 37 pct. 2 din nr.OG 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor și art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 modificată prevede dreptul funcționarului public la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat, pe lângă indemnizația de concediu.
Văzând și dispozițiile art. 40 din OUG nr. 92/2004, privind reglementarea drepturilor salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici pe anul 2005, care prevăd că funcționarii publici beneficiază de sporurile și alte drepturi salariale prevăzute de legislația specifică autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, instanța constată că reclamantul este îndreptățit la plata primelor de concediu în cuantum de 1 salariu de bază din luna anterioară plecării în concediu, corespunzătoare anului 2006 - actualizate în raport cu rata inflației, în raport de perioada lucrată de reclamant la pârâții de 1 și 2.
Instanța de fond nu poate primi apărarea pârâtelor, prin care au cerut respingerea acțiunii reclamantului, deoarece drepturile solicitate de acesta au fost suspendate prin acte normative, întrucât art. 37 alin. (2) teza I din nr.OG 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor prevede că "la plecarea în concediul de odihnă polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu", care se impozitează separat, pe lângă indemnizația de concediu.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anul 2005 ci, dimpotrivă, acordarea acestui drept a fost reluată în anul 2006.
Instanța de fond constată că dacă s-ar considera astfel, s-ar încălca atât art. 53 din Constituție cât și reglementările date prin art. l din Protocolul nr. l, adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, convenție ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Pentru considerentele și în baza temeiurilor de drept indicate, instanța de fond a admis acțiunea reclamantului ca fiind întemeiată și a dispus obligarea pârâților A B și T la plata către reclamant a primelor de concediu în cuantum de 1 salariu de bază din luna anterioară plecării în concediu, corespunzătoare anului 2006 - actualizate în raport cu rata inflației, în raport de perioada lucrată de reclamant la pârâții de 1 și 2.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor B, cerere formulată de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, instanța de fond, în baza disp. art. 60 și urm. Cod procedură civilă a admis-o ca fiind întemeiată și a dispus obligarea chematei în garanție să vireze pârâtului Ministerul Administrației și Internelor B sumele necesare plății drepturilor salariale acordate reclamantului.
În admiterea acestei cereri instanța de fond a avut în vedere împrejurarea că, în bugetul Ministerului Administrației și Internelor B nu au fost prevăzute aceste sume pentru anul 2006, drepturile bănești respective fiind suspendate, iar angajarea creditelor și plăților din bugetul instituției pârâte se face numai în limita bugetului aprobat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelorprin Direcția Generală a Finanțelor Publice T și a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii, pronunțate de Tribunalul Timiș, în sensul constatării lipsei calități procesuale pasive ca pârât sau ca și chemat în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor, respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor formulată de Ministerul Administrației și Reformei Administrative, a respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată pentru neefectuarea procedurii prealabile obligatorii prevăzută de art. 7 al.1 din Legea nr. 554/2004 și a respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea recursului chematul în garanție recurent Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat lipsa calității procesuale pasive a acestuia, deoarece pe de o parte, între reclamanți și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există nici o relație de serviciu sau de muncă, iar pe de altă parte, Ministerul Economiei și Finanțelor nu trebuie confundat cu Statul Român sau cu bugetul de stat.
Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată în Legea nr. 500/2002, modificată privind finanțele publice, potrivit art. 16-30.
Potrivit art.18 al.2 lit. b și art. 28 lit. e din Legea nr. 500/2002, modificată privind finanțele publice, prevede că: " - Guvernul asigură - B) elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale și transmiterea acestora spre adoptarea documentului, în cadrul limită prevăzut de prezenta lege".
Totodată arată că în conformitate cu art. 28 "elaborarea bugetelor, proiectelor legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice pe baza: - E) propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite -"
Ministerul Internelor și Reformei Administrative este ordonator principal de credite bugetare, la fel ca și Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel încât pentru sumele necesare acoperirii cheltuielilor de personal, în ceea ce privește pe angajații Ministerului Internelor și Reformei Administrative, nu poate fi obligat la plată un alt ordonator de credite, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor.
Prin urmare recurenta consideră că atribuții privind salarizarea sau acordarea de alte sume o au instituțiile în cadrul cărora funcționează ca angajați reclamantul.
Învederează instanței că și Ministerul Internelor și Reformei Administrative are calitate de ordonator principal de credite, prin urmare Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat la plata către salariații altor instituții care au calitate de ordonatori principali de credite.
Recurentul solicită respingerea cereri de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative prin Inspectoratul Județean de Poliție al Județului T ca inadmisibilă, având în vedere faptul că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 60-63 Cod procedură civilă, respectiv instituția chemări în garanție se bazează pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire, obligație care însă, în speță, nu există în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor.
Raportat la dispozițiile art. 18 al.2 lit. b și art. 28 lit. e din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, numai Guvernul României este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea către ordonatorii principali de credite a sumelor de la bugetul de stat conform destinaților bugetare stabilite în conformitate cu lege bugetară anuală, astfel se poate vorbi doar despre admisibilitate unei eventuale cereri de chemare în garanție a Guvernului României formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative și nicidecum despre admisibilitatea unei cereri directe de chemare în judecată sau în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de către reclamanta sau de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative prin Inspectoratul Județean de Poliție al Județului T care nu are absolut nici o bază legală referitoare la elaborarea și execuția bugetului anual de stat.
Recurentul arată că doctrina juridică a statuat că cererea de chemare în garanție nu poate fi admisă în cazul acțiunilor personale nepatrimoniale și nici în litigiile de muncă, pe același considerent că raporturile de muncă există între instituția angajatoare, alat decât Ministerul Economiei și Finanțelor și angajatul - reclamant în litigiu.
Recurentul mai solicită respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru neefectuarea procedurii prealabile obligatorii prevăzute de art. 109 al.2 Cod procedură civilă coroborat cu art. 7 din Legea nr. 554/2004, întrucât reclamanții nu pot solicita direct în instanță pretenții de natură salarială câtă vreme procedura contestației prealabile nu este parcursă, prin depunerea unei cereri prealabile, având acest obiect la angajator și finalizată prin emiterea unui răspuns la cererea prealabilă.
Analizând actele dosarului, criticile recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
Cu privire la excepția neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea observă că, potrivit art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
În privința acestei excepții, Curtea observă că solicitarea reclamantului se referă la acordarea unor drepturi salariale, iar nu la anularea unui act administrativ individual emis de către o autoritate publică. În consecință, Curtea apreciază că nu sunt îndeplinire condițiile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 pentru a fi aplicabil acest text de lege.
Curtea reține că, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.
Din această reglementare rezultă că legea atribuie instanțelor de contencios administrativ competența soluționării litigiilor care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, implicit cauzele care au ca obiect drepturile salariale solicitate de funcționarul public în temeiul și ca urmare a exercitării funcției sale.
Însă atribuirea competenței de soluționare a acestor litigii în favoarea instanțelor de contencios administrativ nu presupune că acestor litigii le sunt aplicabile integral dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci doar că asemenea litigii sunt de competența instanțelor specializate de contencios administrativ.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea apreciază că în prezentul litigiu nu se impunea efectuarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin.1 din Legea nr. 554/2004, astfel încât această excepție nu este întemeiată.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Curtea constată că, într-adevăr, nu există un raport de subordonare financiară între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Pe de altă parte, Curtea nu poate face abstracție de faptul că resursele financiare ale unei instituții publice sunt strict delimitate prin lege și că o astfel de instituție nu are dreptul să facă plăți decât în condițiile în care are alocate în buget sumele necesare pentru efectuarea acelor plăți și dacă are un temei legal în acest sens. Acesta este motivul pentru care simpla obligare la plata unei sume de bani a unui ordonator de credite bugetare ar risca să devină o dispoziție insuficientă pentru asigurarea executării hotărârii judecătorești respective, în absența avizării rectificării bugetare de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
În acest sens, Curtea remarcă rolul important al Ministerului Economiei și Finanțelor în evaluarea și redactarea actelor normative cu implicații financiare, conform art. 19 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, stfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 și prin Legea nr. 96/2006. Potrivit acestui text legal,în domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: - j)avizează, în fază de proiect, acordurile, memorandumurile, protocoalele sau alte asemenea înțelegeri încheiate cu partenerii externi, precum șiproiectele de acte normative, care conțin implicații financiare;
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. 1 lit. l) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelorblochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite.
Date fiind acest dispoziții legale, Ministerul Economiei și Finanțelor are posibilitatea de a bloca orice alocare a unor sume propuse prin bugetul altor ordonatori de credite, inclusiv a sumelor ce ar trebui alocate Ministerului Internelor și Reformei Administrative pentru plata drepturilor solicitate de reclamant în prezenta cauză.
De aceea, obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la plata sumelor respective are rolul de a da eficiență hotărârii judecătorești prin care sunt obligați la plată alți ordonatori de credite bugetare și de a evita un refuz ulterior din partea Ministerului Economiei și Finanțelor de a aviza asigurarea mijloacele financiare necesare executării hotărârii judecătorești respective.
În contextul în care România a ratificat Convenția europeană a drepturilor omului, autoritățile române, inclusiv instanțele judecătorești, sunt ținute de obligația asigurării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Potrivit art. 6, paragraf 1, teza I din Convenția europeană a drepturilor omului, " orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa".
În concepția Curții Europene a Drepturilor Omului - a cărei jurisprudență este obligatorie pentru Statul Român, deci pentru toate autoritățile române, conform art. 46 din Convenția europeană a drepturilor omului - între garanțiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, este inclus și dreptul părții de a obține executarea unei hotărâri judecătorești.
În acest sens, Curtea amintește că prin mai multe hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului ca urmare a neexecutării culpabile de către autoritățile publice a unor hotărâri judecătorești.
Astfel în hotărârea dată în cauza Ruianu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1139 din 2 decembrie 2004, Curtea europeană a drepturilor omului a precizat, în paragraful nr. 65 al hotărârii, cădreptul la justiție garantat de articolul 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părți.
În același sens, în hotărârea dată în cauza Croitoriu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 422 din 16 mai 2006, Curtea europeană a drepturilor omului a subliniat, în paragraful nr. 27, că, în conformitate cu jurisprudența sa, executarea unei hotărâri pronunțate de orice instanță trebuie privită ca o parte integrantă a "procesului", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la instanță ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al statului contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și irevocabilă să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Totodată, Curtea europeană a subliniat în hotărârea dată în cauza Ghibuși împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 700 din 16 august 2006, (paragraf 40), căeste responsabilitatea fiecărui Stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin, inclusiv a obligației de a asigura executarea hotărârilor judecătorești.
Curtea europeană a drepturilor omului a reiterat aceste considerații și în celelalte hotărâri prin care a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului pentru motivul neexecutării unei hotărâri judecătorești, respectiv în hotărârile date în cauzele împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770 din 24 august 2005 (paragraf 64-66), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1048 din 25 noiembrie 2005 (paragraf 23-24), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2006 (paragraf 25, 27), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006 (paragraf 51), Ghibuși împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 700 din 16 august 2006, (paragraf 37-40), și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 574 din 22 august 2007(paragraf 24, 26), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 251 din 16 aprilie 2007(paragraf 31, 33), și în Cauza Abăluță împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 514 din 31 iulie 2007 (paragraf 32, 33).
Date fiind acest considerente, Curtea apreciază ca fiind întemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerului Internelor și Reformei Administrative, precum și solicitarea de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor la virarea sumelor datorate reclamantului de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative în vederea asigurării executării hotărârii judecătorești.
Examinând fondul pricinii, cu privire la acordarea primelor de concediu, Curtea reține că litigiul are de obiect dreptul reclamantului - funcționar public - la primele de concediu aferente anului 2006, în contextul în care acest drept cu caracter salarial a fost suspendat succesiv prin mai multe acte normative.
În opinia Curții, soluționarea acestei cereri este influențată de stabilirea efectelor unor dispoziții legale care au fost suspendate ulterior printr-un alt act normativ de aceeași forță juridică.
În rezolvarea acestei chestiuni, Curtea observă că prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unor dispoziții legale referitoare la dreptul la prima de concediu pentru polițiști, stabilind, în dispozitiv, că "în aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare, -prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004 - 2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată."
În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție"pentru a se asigura"- potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă -"interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României". Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza a doua Cod de Procedură Civilă, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".
În consecință, în prezenta cauză Curtea va da eficiență acestor dispoziții legale și va respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în măsura în care interpretarea din aceste decizii este incidentă în prezentul litigiu.
Având în vedere principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituția României, precum și principiul nediscriminării, instanța constată că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție este incidentă, pentru identitate de rațiune, și în prezenta cauză.
În consecință, Curtea, reiterând interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost exprimată în Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, reține că suspendarea exercițiului unui drept - cum este dreptul la prima de concediu, în prezent a cauză - nu echivalează cu "însăși înlăturarea lui".
După cum s-a arătat în continuare în motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție,"prin art. 38 din Codul muncii se prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
De aceea, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative menționate."
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, întrucât actele normative care au determinat suspendarea dreptului reclamanților la prima de concediu nu se referă la "eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestui drept ori la prelungirea termenului de punere în aplicare,-suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege."
De asemenea, Curtea reține și că printr-o altă decizie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, respectiv prin decizia nr. 77/5.11.2007, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit:
"Dispozițiile art. 34 alin. (2) (devenit art. 35 alin. 2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că:
Prima de concediu, reprezentînd o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal."
Deși decizia nr. 77/5.11.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost publicată în Monitorul Oficial până la data pronunțării prezentei hotărâri, instanța reține că dispozitivul acesteia a fost adus la cunoștință publică prin publicarea sa pe site-ul Internet al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, Curtea reține că după pronunțarea hotărârii recurate, a intrat în vigoare Ordonanța de Urgență nr. 146 din 19 decembrie 2007, pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 877 din 20 decembrie 2007.
Conform art. 2 alin. 1 din această Ordonanță de Urgență, "personalul din sectorul bugetar căruia până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență nu i s-au acordat primele de concediu de odihnă pentru perioada 2001 - 2006 urmează să primească aceste drepturi în anul 2008, în mod eșalonat, în 3 tranșe, după cum urmează:
a) în luna martie - pentru anii 2001 și 2002;
b) în luna iunie - pentru anii 2003 și 2004;
c) în luna octombrie - pentru anii 2005 și 2006."
Având în vedere acest normativ, care confirmă interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul existenței dreptului funcționarilor publici la plata primelor de concediu eferente anilor 2001-2006 - ținând seama de interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la efectele actelor normative de suspendare a unor dispoziții legale care prevedeau acordarea primei de concediu pentru funcționarii publici - Curtea apreciază ca fiind întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata primelor de concediu.
În consecință, în raport cu cele arătate mai sus, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Timiș este temeinică și legală, recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 970/CA/12.12.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 februarie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. /19.03.2008
Tehnored. /20.03.2008/ 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul Timiș
Judecători:,
Președinte:Pătru RăzvanJudecători:Pătru Răzvan, Barbă Ionel, Olaru Rodica
