Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 221/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr- - 18.12.2009
DECIZIA CIVILĂ Nr. 221
Ședința publică din 18 Februarie 2010
PREȘEDINTE: Diana Duma
JUDECĂTOR 2: Maria Belicariu
JUDECĂTOR 3: Răzvan Pătru
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 879/PI/CA/6.11.2009, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosar nr- în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor B și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care față de lipsa părților și având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 242 Cod procedură civilă s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr-, la 25.06.2009, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, solicitând obligarea acestora la plata drepturilor bănești constând în suplimentul postului, în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, la calcularea și plata retroactivă a acestor drepturi salariale, actualizate cu rata inflației, începând cu data de 01.01.2004 și până la data plății efective, precum și la plata diferențelor dintre sumele cuvenite cu titlu de prime de 10% din fondul de salarii, premiu anual (al 13-lea salariu) și prime de vacanță, în intervalul menționat și cele efectiv achitate.
În motivare, s-a arătat că reclamantul avea calitate de funcționar public la data de 01.01. 2004, astfel încât era îndreptățit să beneficieze de plata drepturilor bănești constând în suplimentul postului, în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, prevăzute de art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Se susține că aceste drepturi au fost suspendate ilegal prin efectul unor acte normative succesive, respectiv, OUG nr. 92/2004 și OG nr. 2/2007, însă această suspendare a avut ca efect suprimarea dreptului însuși, contrar dispozițiilor art. 41 și 53 din Constituția României și art. 18 din Codul Muncii, cu care se completează Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, potrivit celor menționate în art. 117.
Se menționează că suspendarea astfel operată a avut ca efect și suspendarea dreptului la acțiune pentru plata sumelor corespunzătoare, astfel încât, termenul de prescripție a început să curgă abia după încetarea sa, la 01.01.2007, potrivit art. XIII din Legea nr. 25/2006, astfel încât reclamantul este îndreptățit să solicite la acest moment plata lor, angajatorul refuzând în mod abuziv să le achite.
Reclamantul a mai făcut referire la jurisprudența anterioară a instanțelor de judecată, care a confirmat dreptul funcționarilor publici de a beneficia de plata drepturilor bănești astfel solicitate.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Tas olicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 nu stabilește în ce cuantum se cuvin sporurile solicitate funcționarilor publici, astfel încât sunt, în fapt, inaplicabile, spre deosebire de drepturile salariale de la lit. a și b din același articol, care sunt reglementate prin legea specială de salarizare a funcționarilor publici (în prezent - OG nr. 6/2007), fiind acolo cuantificate. O atare prevedere legală nu s-a adoptat, însă, pentru drepturile bănești constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, astfel încât trebuie dedus că nu pot fi acordate nici de către pârâte și nici de către instanță, fiind stabilite arbitrar de către reclamant la nivelul de 25% din salariul de bază.
Pârâta subliniază că, potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, "salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici", legiuitorul urmărind ca, printr-o lege viitoare să stabilească nivelul sporurilor salariale în discuție, un astfel de act normativ nefiind, însă, adoptat până în prezent, acesta fiind, de altfel, motivul pentru care s-a și dispus suspendarea efectelor art. 31 alin. 1 lit. c și d, prin ordonanțele la care reclamantul a făcut referire, această măsură vizând nu doar exercitarea drepturilor consacrate de aceste texte, ci normele legale însele, astfel încât se poate considera că, raportat la efectele măsurii, rezultate din art. 64 alin. 2 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, drepturile de care se prevalează reclamantul nici nu au existat pentru acea perioadă.
La termenul de judecată din 06.11.2009, instanța a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională a Vămilor, excepție care, conform art. 137.pr.civ. se cuvine a fi analizată cu prioritate față de fondul cauzei, urmând a fi respinsă, față de următoarele considerente:
Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, în special, copia carnetului de muncă de la filele 8-20, reclamantul își desfășoară activitatea în cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale T, unitate subordonată a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, conform art. 7 al. 1 din HG nr. 110/2009. Deși, în conformitate cu art. 1 al. 1 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, raportul de serviciu dedus judecății este legat între reclamant și unitatea subordonată menționată, după cum rezultă din art. 1 alin. 1 din HG nr. 110/2009, doar Autoritatea Națională a Vămilor are personalitate juridică, funcționând ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu buget și patrimoniu proprii, în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, în cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T este doar unitate subordonată a acesteia, fără personalitate juridică, astfel încât plata pretinsă de către reclamant ar reveni Autorității, în calitatea sa de ordonator de credite, în raport cu aceasta fiind realizată și procedura prealabilă promovării acțiunii.
Astfel fiind, se poate constata că în speță se verifică identitatea dintre această pârâtă și subiectul pasiv din raportul juridic dedus judecății, excepția invocată apărând neîntemeiată, astfel încât a fost respinsă, iar conform art. 137.pr.civ. cauza a fost cercetată în fond.
Prin sentința civilă nr. 879/06.11.2009 pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Timișa respins cererea promovată de reclamantul, împotriva pârâtelor Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență următoarele:
Reclamantul este funcționar public, calitate pe care o avea și la data de 01.01.2004, începând cu care se solicită prin acțiune plata drepturilor bănești constând în suplimentul postului, în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază.
Fostul art. 29, devenit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, după republicarea acesteia în temeiul art. III din Legea nr. 251/2006, stabilește că "pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
În perioada 2004 - 2006, prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.
Față de această stare de fapt, cererea promovată de reclamant apare neîntemeiată. Astfel, se constată că, pentru perioada în care a operat suspendarea prevederilor art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, dreptul reclamantului la plata sumelor pretinse prin acțiune nu a existat, astfel încât acestea nu i se cuvin.
Într-adevăr, prin definiție, dreptul subiectiv civil este o posibilitate de a avea o anumită conduită ori de a pretinde altora o conduită corespunzătoare, în limitele normelor juridice civile, adică, în limitele în care aceasta este recunoscută de lege. Ca atare, dreptul subiectiv nu poate exista în măsura în care o dispoziție legală în vigoare nu îl recunoaște.
Dreptul la sporurile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, a fost consacrat prin textele legale invocate de reclamant, însă prin art. 44 din OUG nr. 92/2004 și art. 48 din OG nr. 2/2006 s-a suspendat aplicarea acestor dispoziții normative. Or, după cum rezultă din interpretarea per a contrario a art. 64 alin. 2 din Legea nr. 24/200 privind normele de tehnică legislativă, pe durata suspendării aceste norme legale nu se aflau în vigoare și, deci, nu puteau să producă efecte juridice, reintrând de drept în vigoare doar la data la care suspendarea a încetat. Ca atare, pentru acel interval de timp, nu poate fi identificată o dispoziție legală care să recunoască posibilitatea reclamantului de a pretinde de la pârâte plata sumelor de bani corespunzătoare suplimentelor salariale pretinse în acțiune, dreptul ce face obiect al acțiunii fiind, deci, inexistent, iar cererea promovată - neîntemeiată.
Contrar celor susținut de reclamant, dreptul în discuție nu poate fi pretins nici după încetarea suspendării, pentru perioada menționată, căci o atare interpretare ar încălca dispozițiile constituționale din art. 15 alin. 2 privind neretroactivitatea legii civile, căci ar permite ca o dispoziție legală să se aplice unor fapte ce au luat naștere și s-au stins anterior intrării sale în vigoare (conform art. 64 alin. 2 din Legea nr. 24/2000, prin încetarea suspendării). Așadar, acțiunea apare neîntemeiată și din acest punct de vedere.
În fine, se constată că, trecând peste aceste considerente, apreciind chiar că dreptul în discuție ar fi continuat să existe pe durata suspendării art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, astfel cum pretinde reclamantul, cererea sa nu apare întemeiată în lipsa unor dispoziții legale care să individualizeze sporurile pretinse, cuantificându-le.
Astfel cum cu temei susține pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T prin întâmpinarea depusă la dosar, art. 31 alin. 1 lit. c și d nu stabilește care este cuantumul sporurilor pretinse de reclamant și nici nu poate fi identificată o altă dispoziție legală care să conducă la concluzia că acestea pot fi dimensionate la procentul de 25% indicat în cererea de chemare în judecată.
Conform art. 31 alin. 3 din menționatul act normativ, "salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici". Or, spre deosebire de componentele salariului indicate la alin. 1 lit. a și b din art. 31, pentru suplimentul postului și cel corespunzător treptei de salarizare nu au fost incluse în legile de salarizare ale funcționarilor publici dispoziții care să le cuantifice.
lor de către instanță nu este posibilă, în aceste condiții, căci legiuitorul și-a rezervat dreptul exclusiv de a proceda la această măsură prin art. 312 alin. 3 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, astfel încât admiterea solicitării făcute implicit de reclamant în acest sens ar presupune imixtiunea instanței în atribuțiile puterii legislative, prin încălcarea principiului separației puterilor în stat, astfel cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 838/27.05.2009, referitoare la sesizarea formulată de Președintele României privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte.
De asemenea, instanța a constatat că stabilirea nivelului drepturilor bănești menționate nu este posibilă nici prin raportare la prevederile Contractului Colectiv de muncă încheiat la nivel național pentru anii 2006, respectiv, 2007-20010, căi, după cum rezultă din dispozițiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă se pot încheia pentru salariații instituțiilor bugetare doar în mod excepțional, iar "prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale". Or, cum drepturile salariale ale funcționarilor publici sunt stabilite prin lege specială, respectiv, prin Legea nr. 188/1999 și, în prezent, prin OG nr. 6/2007, trebuie dedus că prevederile Contractului Colectiv de muncă încheiat la nivel național privind diferite drepturi salariale nu au incidență în cazul categoriei de salariați din care face parte reclamantul.
În atari condiții, trebuie dedus că nu poate fi identificată o normă legală care să constituie temei pentru admiterea acțiunii reclamantului. De asemenea, se constată că nu ar putea constitui un atare temei jurisprudența anterioară a instanțelor judecătorești, la care face trimitere reclamantul, pe de o parte pentru că aceasta nu a fost ilustrată prin depunerea la dosar a unor hotărâri judecătorești, dar, mai ales, pentru că nu s-a dovedit că o atare jurisprudență ar fi unitară, pentru a se aprecia că ar corespunde cerințelor de accesibilitate și previzibilitate impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru a putea constitui o bază legală a dreptului pretins.
Dimpotrivă, împrejurarea că jurisprudența menționată este neunitară este dovedită de faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a înțeles să se pronunțe asupra acestei probleme de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii, stabilind prin Decizia nr. 20/21.09.2009, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, că "în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe calea judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
Conform art. 329 alin. 3 teza ultimă pr.civ. această dezlegare dată problemei de drept în discuție de către Înalta Curte se impune cu caracter obligatoriu instanțelor judecătorești, astfel încât acestea nu mai sunt îndreptățite să dea o altă interpretare dispozițiilor legale analizate în recursul promovat în interesul legii.Împotriva aceste hotărâri a formulat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului,modificarea sentinței recurate și obligarea pârâtei la acordarea drepturilor salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare prevăzute de art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr.188/1999. cu modificările și completările ulterioare actualizate cu rata inflației până la data plații efective,începând cu luna iulie 2007 până în prezent, suplimentul postului in procent de 25% din salariu de baza; suplimentul corespunzător treptei de salarizare in procent de 25% din salariu de baza și obligarea pârâtei la calcularea și plata retroactivă a drepturilor salariale, actualizate cu rata inflației până la data plații efective, începând cu 01.04.2004 până în prezent, arătând în esență următoarele:
Angajatorului, respectiv intimatei, îi revine potrivit art.40 alin.2 lit. c din Codul Muncii obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege deoarece o norma legală odată reglementată trebuie să producă efecte fiind împotriva rațiunii de a exista legii care să aibă doar caracter formal.
Daca legiuitorul nu ar fi dorit acordarea acestor drepturi,atunci nu le-ar fi prevăzut printr-un act normativ,ceea ce înseamnă ca s-a gândit că, acordarea acestora să se facă pornind de la cel mai mic spor prevăzut de Codul Muncii. Motivarea instanței este lipsita de relevanță pentru faptul că, cuantumul drepturilor salariale pretinse au fost prevăzute printr-un act normativ iar dacă acestea nu s-ar fi cuvenit salariaților nu se înțelege de ce au mai fost suspendate.
In acest sens se arată că prevederile art. l din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale potrivit căruia:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor salariale, nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului,astfelacordarea drepturilor salariale constând în suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, componente ale salariului, reprezintă un drept de creanța, deci un bun în sensul art 1 din Protocolul menționat mai sus.
Totodată se învederează faptul că, într-o cauză identică, instanța s-a pronunțat și cu privire la cuantumul procentului solicitat,astfel a admis în totalitate acțiunea așa cum a fost formulată.
La art.2 din Declarația Universală a Dreptului Omului este instituit principiul apărării oricărei persoane împotriva discriminărilor de orice fel, în timp ce la art.7 coroborat cu art.23 pct. 2 din acelasi document este instituit principiul potrivit căruia este interzisă orice discriminare a salariaților din punct de vedere al protecției sociale în cadrul aceluiași sector de activitate, în speță sectorul bugetar.
In sensul celor menționate mai sus, se arată că și în legislația română au fost adoptate norme care interzice discriminarea directă sau indirectă față de un salariat în cadrul relațiilor de muncă, acest principiu este consacrat și de prevederile art.5 din Legea nr.53/2003- Codul Muncii, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare deși aceste drepturi solicitate ar fi trebuit să fie acordate de drept, în mod abuziv,încălcând prevederile legale mai sus amintite,angajatorul refuza acordarea acestora lună de lună chiar și după ce suspendarea ilegală a acestora a încetat din anul 2007.
La, art. 41, Constituția României revizuita statuează că, salariații au dreptul la protecția socială a muncii, iar potrivit art. 53 din Constituție,restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți, poate fi dispusă numai daca este necesară, iar măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului în sine.
Analizând actele dosarului, criticile recurentului prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
Reclamantul a avut - în perioada 2007-2009 - calitatea de funcționar public în cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale
În această calitate, acesta a solicitat în prezenta cauză obligarea pârâtelor la plata suplimentului postului în procent de 25% cu începere din 2007 până la zi, sume actualizate cu rata inflației până la data plății efective.
În rezolvarea acestei chestiuni, Curtea observă că prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare - decizie publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 880 din - - Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra dispozițiilor legale referitoare la acordarea drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, stabilind, în dispozitiv, că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, stabilesc că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție"pentru a se asigura"- potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă -"interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României". Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza a doua Cod de Procedură Civilă, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".
În consecință, în prezenta cauză Curtea va da eficiență acestor dispoziții legale și va respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, interpretarea dată de aceasta fiind incidentă în prezentul litigiu.
În raport cu interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea reține că reclamantul - funcționar public în cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale T - nu poate beneficia de drepturile bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Timiș este temeinică și legală sub acest aspect, urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă, recursul formulat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 879/PI/CA/6.11.2009, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 879/PI/CA/6.11.2009, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Prima instanță - Tribunalul Timiș
Judecător -
Red. RP- 25.02.2010
TehnoredM. - 25.02.2010
4 expl/SM/emis 2 comunicări
Președinte:Diana DumaJudecători:Diana Duma, Maria Belicariu, Răzvan Pătru
