Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 230/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr- - 30.10.2009
DECIZIA CIVILĂ NR. 230
Ședința publică din 18 Februarie 2010
PREȘEDINTE: Diana Duma
JUDECĂTOR 2: Maria Belicariu
JUDECĂTOR 3: Răzvan Pătru
GREFIER: - -
Respinge recursul formulat de reclamanții, împotriva sentinței civile nr.1318/29.09.2009, pronunțate de Tribunalul Arad în dosar nr- în contradictoriu cu pârâtul intimat MUNICIPIUL A reprezentat prin PRIMAR, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsă părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depuse la dosar prin serviciul de registratură al instanței întâmpinare din partea pârâtului intimat.
Față de lipsa părților și având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 242 Cod procedură civilă s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 20.10.2008 sub nr-
, reclamantele -, - și au chemat în judecată pârâtul Municipiul A, solicitând obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, actualizate cu rata inflației de la data nașterii acestui drept și până la plata efectivă, începând cu luna aprilie 2004 până la zi, astfel: suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază; precum și efectuarea mențiunilor corespunzătoare privind aceste sporuri în carnetele de muncă. pentru care se solicită acordarea drepturilor de mai sus sunt următoarele: 01.04.2004 - 16.01.2006 pentru reclamanta, 01.04.2004 - 16.01.2006 pentru reclamanta, 01.04.2004 - 01.09.2006 pentru reclamanta.
În motivare, au arătat că au avut calitatea de funcționari publici în cadrul Primăriei Municipiului A, conform celor înscrise în cartea de muncă și în temeiul art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, republicată, ar fi trebuit să beneficieze de acest drept de care au fost privați datorită suspendării aplicării lui prin OUG nr. 92/2004 cu modificările aduse prin Legea nr. 76/2005 și OG nr. 2/2006, privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006. Aceste drepturi au intrat în vigoare la data de 1.01.2007. Au invocat prevederile art. 5, art. 38 și 29 din Codul muncii, art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 și 2 din OUG nr. 137/2000. Nu se pune în discuție prescrierea dreptului la acțiune pentru drepturile salariale aferente perioadei aprilie 2004 - aprilie 2006, deoarece potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Or, aplicarea dispozițiilor referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate succesiv din 2004 până la 01.01.2007. Pe perioada suspendării nu curge prescripția, termenul respectiv începând să își producă efectele doar de la data încetării suspendării. În drept, a invocat prevederile art. 31 coroborate cu art. 3 lit. f din Legea nr. 188/1999, art. XIII din Legea nr. 251/2006, art. 38 - 39 din Codul muncii.
Prin sentința civilă nr. 926/18.11.2008 a Tribunalului Arada fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea pricinii, fiind astfel respinsă acțiunea, ca inadmisibilă.
Prin decizia civilă nr. 684/05.05.2009 a Curții de APEL TIMIȘOARAa fost admis recursul reclamantelor împotriva sentinței civile nr. 926/18.11.2008 pronunțată de Tribunalul Arad, fiind casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea examinării cauzei pe fond, considerând că a fost în mod greșit admisă excepția necompetenței materiale a instanțelor judecătorești.
Dosarul a fost înregistrat sub același număr la Tribunalul Arad în data de 18.06.2009.
Instanța a ridicat excepția prescrierii parțiale a dreptului la acțiune pentru perioada 01.04.2004 - 22.05.2004.
Pârâtul nu a depus întâmpinare, iar cu ocazia concluziilor finale a solicitat, în principal, respingerea acțiunii, iar, în subsidiar, respingerea cel puțin a capătului de cerere privitor la determinarea cuantumului suplimentelor salariale solicitate prin raportare la procentul de 25%, fără cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 1318/29.09.2009 pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Arada admis excepția prescrierii parțiale a dreptului la acțiune pentru perioada 01.04.2004 - 22.05.2004 și a respins acțiunea în contencios în contencios administrativ exercitată de reclamantele -, - și, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul A având ca obiect drepturi salariale.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut în esență următoarele:
Art. 31 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 republicată, modificată și completată reglementează dreptul funcționarilor publici, pentru activitatea desfășurată, la un salariu compus din: salariul de bază (lit. a); sporul pentru vechime în muncă (lit. b); suplimentul postului (lit. c); suplimentul corespunzător treptei de salarizare (lit. d).
În perioada 2004 - 2006 prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.
Din actele normative de mai sus rezultă următoarele: art. 29 alin. 1 (devenit ulterior art. 31) al Legea nr. 188/1999 a fost modificat prin Legea nr. 161/2003 în sensul introducerii în compunerea salariului funcționarilor publici și a suplimentul postului, respectiv a suplimentul gradului. Aceste dispoziții urmau să intre în vigoare la data de 01.01.2004, conform art. 25 din Legea nr. 161/2003. OUG nr. 123/11.12.2003 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar (publicată în Monitorul Oficial la 22.12.2003) a intrat în vigoare la 01.01.2004, conform art. 52, fiind modificată prin Legea nr. 164/14.05.2004 pentru aprobarea OUG nr. 123/2003 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar (publicată în Monitorul Oficial nr. 446/19.05.2004, intrată, astfel în vigoare la 19.05.2004) în sensul introducerii unui nou articol, după art. 50, și anume art. 501, ce dispune suspendarea pentru anul 2004 aplicării dispozițiilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. 188/1999. Ulterior, a intrat în vigoare OUG nr. 24/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005 la data de 26.11.2004 (conform art. 78 din Constituția republicată, în condițiile în care publicarea ordonanței de urgență a guvernului în Monitorul Oficial a avut loc la data de 23.11.2004). Art. 44 din OUG nr. 24/2004 a suspendat aplicarea art. 29 din Legea nr. 188/1999 cu începere de la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență. Prin art. 48 din OG nr. 2/2006 (publicată în Monitorul Oficial la 20.01.2006 și intrată în vigoare la data de 23.01.2006, potrivit art. 51 din același act normativ) a fost suspendată aplicarea art. 29 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 până la 31 decembrie 2006. Conform art. I pct. 30 și art. XIII din Legea nr. 251/2006, începând cu data de 01.01.2007, litera d) a alineatului 1 al articolului 29 din Legea nr. 188/1999 a dobândit următorul cuprins: "d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.".
În consecință, din actele normative de mai sus coroborate cu decizia Curții Constituționale nr. 185 din 12 februarie 2009, mai precis cu considerentele acesteia rezultă că dispozițiile art. 29 alin. 1 lit. c și d (devenit ulterior art. 31) din Legea nr. 188/1999, modificată prin Legea nr. 161/2003, au intrat în vigoare la data de 01.01.2004, fiind suspendată aplicabilitatea lor cu începere de la 22.05.2004, prin articolului unic pct. 7 din Legea nr. 164/2004, până la 31.12.2004. Apoi, aplicabilitatea aceluiași text legal a fost suspendată în continuare până la 31.12.2005 prin art. 44 din OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005. Prin art. 48 din OG nr. 2/2006 a fost suspendată, la data intrării în vigoare a ordonanței, aplicarea dispozițiilor lit. c) și d) ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 până la 31 decembrie 2006. Având în vedere că, potrivit art. 51 din aceeași ordonanță de urgență, aceasta a intrat în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, rezultă așadar că în perioada 1 - 23 ianuarie 2006 dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. c) și d) au fost aplicabile, după această dată fiind suspendate, pentru restul anului 2006. În consecință, în intervalele 01.01.2004 - 22.05.2004 și 01.01 - 23.01.2006 prevederile art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 au fost aplicabile, iar în perioadele 23.05.2004 - 31.12.2005 și 24.01.2006 - 31.12.2006 au fost suspendate.
Conform art. 3 raportat la art. 1 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 și art. 166 alin. 1 din Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, și anume în 3 ani de la data nașterii dreptului, respective de la data la care acestea erau datorate.
Or, drepturile salariale se datorează lunar. În speță, reclamantele nu au arătat data scadenței lunare a salariilor lor. Dar, ținând cont de faptul că în perioada 01.01.2004 - 22.05.2004 dispozițiile art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 au fost aplicabile, iar acest interval de timp este situat cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii prezentei acțiuni - 20.10.2008, instanța constată că exercitarea dreptului la acțiune pentru sporurile constând în suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare aferente perioadei 01.01.2004 - 22.05.2004 s-a prescris. Pe de altă parte, art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 prevede că "Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul". Astfel, dispozițiile legale invocate de reclamante au intrat în vigoare din data de 01.01.2004, iar aplicabilitatea lor a fost suspendată în intervalele de timp 23.05.2004 - 31.12.2005 și 24.01.2006 - 31.12.2006, în condițiile în care împlinirea termenului suspensiv influențează doar executarea dreptului, iar nu și existența lui, astfel că dreptul subiectiv, ca și obligația corelativă există pe perioada suspendării, devenind exigibil la momentul împlinirii termenului. Astfel, în baza textelor legale de mai sus și a art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii și ținând cont de faptul că reclamantele au pretins acordarea drepturilor ce fac obiectul prezentei acțiuni cu începere din 01.04.2004, precum și de împrejurarea că exigibilitatea drepturilor salariale pretinse pentru perioadele 23.05.2004 - 31.12.2005 și 24.01.2006 - 31.12.2006 a avut loc doar la 01.01.2007, deci înlăuntrul termenului de 3 ani până la data introducerii prezentei acțiuni, instanța a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru sporurile solicitate aferente perioadei 01.04.2004 - 22.05.2004 reținând că pentru intervalele de timp 23.05.2004 - 16.01.2006, 23.05.2004 - 01.06.2006 și 23.05.2004 - 01.09.2006, cererile reclamantelor sunt formulate în termenul prescripției extinctive.
În ceea ce privește fondul solicitării deduse judecății, instanța a constatat că legiuitorul, deși a inclus în compunerea salariului funcționarului public sporurile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, nu a indicat nici în Legea nr. 188/1999 și nici în alt act normativ vreun criteriu de individualizare a acestor sporuri. De altfel, nici reclamantele nu a fost în măsură să indice un element legal de identificare a cuantumului acestor sporuri, invocând doar o parte a jurisprudenței, care a stabilit fiecare dintre aceste sporuri la nivelul de 25% din salariul de bază.
Prin urmare, sub aspect pur formal, dreptul reclamantelor are o prevedere legală, însă nu și un conținut legal determinat sau determinabil fie prin legea însăși, fie prin acte normative de aplicare a legii respective.
În condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului treptei de salarizare, acordarea acestor drepturi presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ce sunt stabilite pe cale legală ar reprezenta o nesocotire a Deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, care a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că "instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative". S-a reținut în considerentele deciziei că o astfel de interpretare extinctivă a competenței puterii judecătorești ar încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituție, dar și prevederile art. 61 alin. 1, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. În temeiul acestor texte constituționale menționate, doar Parlamentul, însă și Guvernul, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. "Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, conform art. 126 alin. 1 din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective".
Așadar, instanța de judecată nu are competența de a se substitui legiuitorului sau executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, drept care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă. Reclamantele și ceilalți funcționari publici, au posibilitatea de a face demersuri pe lângă ministerele de care aparțin pentru a demara procedura legală ce ar permite corectarea acestei omisiuni legislative și chiar posibilitatea exercitării dreptului la inițiativa legislativă prevăzută de art. 74 alin. 1 din Constituția României republicată în același scop.
Dreptul la cele două suplimente nu poate fi apreciat ca fiind un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și al Libertăților Fundamentale, nici în sens strict, nici în sens larg, întrucât, în absența prevederilor legale de stabilire a cuantumului suplimentelor sau a criteriilor de cuantificare a acestora, "bunul" nu este definit și, deci, nu poate da naștere unei speranțe legitime de a-l obține.
În această ipoteză, angajatorul - care manevrează bani publici, inclusiv pentru plata salariilor - nu poate fi obligat pe cale judecătorească să plătească cele două suplimente calculate arbitrar sau în raport de anumite criterii care nu sunt prevăzute de lege în privința categoriei profesionale de funcționari publici din care face parte reclamantele.
Pentru aceste considerente, instanța a respins acțiunea reclamantelor, ca prescrisă pentru perioada 01.04.2004 - 22.05.2004 și ca, neîntemeiată la momentul de față pentru restul intervalului de timp, urmând a respinge, pe cale de consecință, conform principiuluiaccesorium sequitur principale(accesoriul urmează soarta principalului) și cererea de obligare a pârâtului la efectuare a mențiunilor referitoare la sporurile în discuție în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, și, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii excepției de necompetență a instanței și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și motivată.
În motivare se arată că, instanța de judecată, deși s-a considerat necompetentă să se pronunțe asupra cuantumului drepturilor bănești (considerând că eoi ngerință în celelalte puteri ale statului), s-a considerat competentă să analizeze cererea reclamanților cu privire la recunoașterea sau nu a acestor drepturi (recunoscute de lege) hotărând că prevederile legale nu produc efecte juridice.
Acțiunea reclamantelor s-a întemeiat pe nepunerea în aplicare a prevederilor legale privind suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Trebuie recunoscut că aceste drepturi salariale există, sunt reglementate expres prin Legea nr. 188/1999, care însă nu sunt puse în aplicare, scuza folosită fiind "tăcerea legii" în privința cuantumului drepturilor. Consecința acceptării unei asemenea explicații, este ca funcționarii publici să aștepte până când o autoritate publică va binevoi să clarifice sau să stabilească cuantumul acestor drepturi salariale, iar dacă acest lucru nu se va întâmpla, funcționarul nu are la îndemână niciun mijloc legal prin care să își obțină drepturile.
Cuantumul acestor drepturi este determinat de aprecierea subiectivă a reclamanților, necontestată de pârât și confirmată de practica judiciară. Pârâtul nu a contestat acest cuantum solicitat de noi și nici nu a propus altul, invocând doar nelegalitatea acestor sporuri.
Apreciază că instanța are competența de a stabili cuantumul drepturilor bănești, făcând trimitere la dispozițiile art. 3 din Codul Civil.
Dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare constituie un drept de remunerare a muncii, care face parte din conținutul complex al dreptului fundamental la muncă și nu poate fi restrâns în mod abuziv și contrar echității impuse de o societate democratică, potrivit art. 53 din Constituție.
Dispozițiile art. 38 si art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii prevăd în mod imperativ că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate, salariaților fiindu-le garantat dreptul la egalitate de șanse si tratament.
Pe rolul instanțelor judecătorești s-au aflat litigii având același obiect ca și cel dedus judecății în acest dosar, având ca reclamanți funcționari publici, cărora li s-a admis procentul de 25% pentru cele două sporuri.
Dispozițiile constituționale și cele cuprinse în Statutul funcționarilor publici și Codul muncii, arătate mai sus, sunt în concordanță cu reglementările cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiționai la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aplicabile și în dreptul nostru intern.
Pe de altă parte, dreptul la aceste sporuri s-a născut din lege (Legea 188/1999), ca un drept subiectiv care conferă titularilor prerogativele în virtutea cărora pot pretinde subiectului pasiv al raportului juridic născut, să efectueze o anumită prestație pozitivă, respectiv de a plăti sumele de bani reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, conform art. 31 alin. (1) lit. c)-d) din Legea nr. 188/1999.
In sensul acordării drepturilor salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, s-a pronunțat și Curtea de APEL TIMIȘOARA, unde prin decizia civilă nr. 33/23.01.2008 a fost menținută sentința civilă nr. 202/01.10.2007 pronunțată în Dosar nr- de Tribunalul C-S, sentința civilă nr. 447/08.04.2008 pronunțată în Dosar nr- de Tribunalul C-S a fost menținută prin decizia civilă pronunțată în 03.07.2008 de Curtea de APEL TIMIȘOARA, sentința civilă nr. 441/08.04.2008 pronunțată în Dosar nr- de Tribunalul C-S a fost menținută prin decizia civilă pronunțată în 03.07.2008 de Curtea de APEL TIMIȘOARA.
De asemenea a fost menționată și motivarea Curții de APEL TIMIȘOARA, care prin decizia civilă nr. 936/02.10.2008 a menținut sentința civilă nr. 357/21.03.2008 pronunțată în Dosar nr- de Tribunalul C-
Printre altele, Curtea a menționat că aceste drepturi derivate dintr-un raport de muncă, nu pot fi anulate. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege. Faptul că nu este prevăzut cuantumul celor două suplimente nu poate duce la pierderea acestor drepturi, mai ales că reclamanții nu au nicio culpă în acest sens. Era în sarcina statului să stabilească cuantumul acestor drepturi bănești, care, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Potrivit art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale, nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului", astfel că dreptul de a li se acorda sporurile salariale solicitate, este un drept de creanță și prin urmare este un bun în sensul art. l din Protocolul menționat mai sus. In acest context, dreptul reclamantelor la plata sporurilor mai sus menționate este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului reprezintă apărătorul împotriva oricăror discriminări, iar la art. 14 din această normă internațională se interzice orice discriminare între salariați din punct de vedere al protecției sociale din același sector de activitate în speță sectorul bugetar.
Cât privește discriminarea, trebuie avută în vedere practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut în mod constant că există discriminare atâta timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței, Decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României).
Dispozițiile art. 6 alin. 2 din Codul muncii stipulează că tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. Acest principiu se regăsește și în art. 23 alin 2 Declarației Universale a Drepturilor Omului unde se prevede că toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal, pentru muncă egală.
Au fost menționate și cele două decizii pronunțate de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007 și Decizia nr. 21 din 10 martie 2008), prin care s-a apreciat că trebuie înlăturat orice tratament discriminatoriu, care ar contraveni atât principiului egalității în drepturi, instituit prin art. 16 din Constituția României, republicată, cât și dispozițiilor privind interzicerea discriminării cuprinse în art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, admițându-se recursurile în interesul legii promovate de Procurorul General și dispunându-se acordarea sporurilor salariale tuturor magistraților, cu toate că Procurorul General a propus neacordarea sporurilor. Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție au apreciat că dacă s-ar admite soluția propusă de Procurorul General, s-ar ajunge la crearea unei situații de discriminare în cadrul acelorași categorii socioprofesionale, ar duce la situația în care magistrații și personalul auxiliar de specialitate care au pierdut procesele prin sentințe irevocabile ar avea o situație defavorabilă față de cei care au câștigat procesele prin sentințe irevocabile, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții.
Împrejurarea că pe rolul instanțelor judecătorești s-au aflat litigii având același obiect ca și cel dedus judecății în acest dosar, având ca reclamanți funcționari publici, cărora li s-a admis procentul de 25% pentru cele două sporuri, le-a determinat și pe reclamante să aibă legitimă că, promovând această acțiune, vor obține drepturile bănești solicitate și obținute de aceeași categorie de funcționari publici prin sentințe irevocabile.
Prin întâmpinare, Municipiul A prin Primar a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii rimei instanțe arătând că sentința pronunțată de prima instanță reglementează în mod judicios problema drepturilor bănești solicitate de către recurentă.
Apreciază că instanța de judecată nu are căderea de a interveni, pe calea pronunțării unor hotărâri judecătorești, în organizarea bugetară a unei intimatei, întrucât o asemenea intervenție ar putea pricinui un real dezechilibru financiar în administrația publică la nivel local.
Art. 159.civ.Cod Penal instituie cazurile de excepție în care instanța de judecată nu are căderea a se pronunța asupra litigiilor pendinte, neavând competența necesară.
Una dintre aceste situații este și cea de fața, întrucât odată ce legiuitorul, prin norma legală pe care își întemeiază recurenta cererea introductivă de instanță, a recunoscut funcționarilor publici un astfel de drept salarial precum suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, acest drept este, evident, dincolo de competența constatatoare a instanțelor de judecată.
Așa fiind, pornind de la izvorul însuși al dreptului invocat, este evident că ceea ce legea a reglementat, va fi cert și obligatoriu și pentru angajator - respectiv Municipiul A, prin Primar.
În același sens însă, se impune a reglementa și problema cuantumului sporurilor invocate, întrucât, consideră că instanța judecătorească nu se va putea pronunța cu privire la stabilirea cuantumului acestor sporuri, întrucât, nu este în măsură să facă o corectă și justă apreciere a nivelului salarial raportat la atribuțiile și responsabilitățile fiecărui funcționar în parte, salarizarea funcționarilor publici fiind o chestiune de ordine publică, care nu poate fi stabilită arbitrar, de instanțe judecătorești diferite. Se ivește nevoia unei reglementări unitare a acestor aspecte, la nivel național, printr-un alt act normativ.
Pe cale de consecință, consideră că se impune admiterea excepției invocate, instanța de judecată fiind necompetentă a se pronunța cu privire la acest litigiu, necompetența aceasta fiind de ordine publică, conf. prev. art. 159 al. 1.civ.
Cod PenalCât privește fondul acestui litigiu, consideră că nu se pot formula nici un fel de apărări câtă vreme intimata recunoaște acest drept recurentei, singura obiecțiune fiind făcută cu privire la cota cerută de aceasta.
Modul pur arbitrar în care recurenta a stabilit acest procent, nefiind în nici un fel în măsură să justifice procentul în sine, duce fără echivoc la concluzia că nici instanța de judecată nu va putea admite în mod temeinic o astfel de cerere.
De altfel, chiar și legiuitorul stabilește în cadrul art. 7 din OG2/2006, modul în care aceste suplimente sunt stabilite, remițând în sarcina Ordonatorului de credite această atribuție, situând practic, această atribuție în afara competențelor instanței de judecată.
Este de altfel, judicios acest principiu, câtă vreme ordonatorul de credite este singurul în măsură să aprecieze aceste procente salariale raportat la atribuțiile fiecărei grupe salariale în parte, și Ia bugetul specific fiecărei instituții în parte.
Analizând actele dosarului, criticile recurentelor prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
Reclamantele, și au avut - în perioada 2004-2006 - calitatea de funcționari publici în cadrul Primăriei Municipiului
În această calitate, doamnele, și au solicitat în prezenta cauză obligarea pârâtului la plata suplimentului postului în procent de 25% pe perioada 2004-2006, sume actualizate cu rata inflației până la data plății efective.
În rezolvarea acestei chestiuni, Curtea observă că prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare - decizie publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 880 din - - Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra dispozițiilor legale referitoare la acordarea drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, stabilind, în dispozitiv, că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, stabilesc că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție"pentru a se asigura"- potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă -"interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României". Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza a doua Cod de Procedură Civilă, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".
În consecință, în prezenta cauză Curtea va da eficiență acestor dispoziții legale și va respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, interpretarea dată de aceasta fiind incidentă în prezentul litigiu.
În raport cu interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea reține că reclamantele - în calitate de funcționari publici în cadrul Primăriei Municipiului A - nu pot beneficia de drepturile bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Arad este temeinică și legală sub acest aspect, urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă, recursul formulat de reclamantele, și împotriva sentinței civile nr. 1318/29.09.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanții, împotriva sentinței civile nr.1318/29.09.2009, pronunțate de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Prima instanță - Tribunalul Arad /Judecător -
Red. RP- 25.02.2010
TehnoredM. -25.02.2010
4 expl/SM/emis 2 comunicări
Președinte:Diana DumaJudecători:Diana Duma, Maria Belicariu, Răzvan Pătru
