Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 25/2010. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 25/
Ședința publică de la 19 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Maria Ioniche
JUDECĂTOR 2: Lorența Butnaru
JUDECĂTOR 3: Clara Elena
Grefier -
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea recursului declarat de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, în numele și pentru DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B împotriva sentinței civile nr.821/CA din 7.10.2009, pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr-, având ca obiect "litigiu privind funcționarii publici" (Legea Nr.188/1999).
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față, au avut loc în ședința publică din data de 12 ianuarie 2010, când părțile au lipsit, iar încheierea de ședință din acea zi, face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 19 ianuarie 2010.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 821/CA/7 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr-, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente anului 2004, invocată de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, -, -, și, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generala a Finanțelor Publice a județului B, și în consecință: pârâta a fost obligată să acorde fiecărui reclamant, în funcție de data angajării, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, datorate pe perioada 01.01.2005 - 7.10.2009,data pronunțării hotărârii,și in continuare până la modificarea situației de fapt sau drept, sume actualizate cu indicele inflației din momentul nașterii dreptului și până la data plății efective; a fost obligată pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă sumelor acordate până la data plății efective, s-au respins restul pretențiilor și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele considerente:
Reclamanții sunt funcționari publici in cadrul P, aspect necontestat de pârâtă, și rezultă din adeverința anexată aflată la fila 102 din dosar.
Legea nr. 188/1999 inițial prin art. 29 al. 1 lit. c și și apoi prin art. 31 instituit dreptul funcționarilor publici la un salariu compus, in afară de salariul de bază și sporul de vechime, și din suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Dispozițiile art. 29 și apoi 31 al. 1 lit. c, d din. 188/1999 au fost suspendate succesiv prin OUG 92/2004 - art. 44 pentru anul 2005 și OUG 2/2006 pentru anul 2006.
Deși prin efectul actelor normative arătate mai sus, exercițiul dreptului de a încasa cele două sporuri, prevăzut de prevederile art. prevederile art.29 al. 1 lit. c și d (devenit 31) din Legea nr.188/1999 republicată, a fost suspendat până la sfârșitul anului 2006, totuși această împrejurare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării prerogativelor sale în intervalul de timp pentru care s-a suspendat exercițiul dreptului.
Dreptul continuă să existe până la momentul adoptării unei dispoziții legale exprese contrare, deoarece, în materia dreptului muncii, este pe deplin aplicabil principiul derivând din "teoria a drepturilor câștigate", astfel încât nu poate fi acceptată ipoteza unei abrogări implicite a unei prevederi legale care a instituit un drept. Cum raportul de serviciu al funcționarului public este similar unui raport de muncă în ceea ce privește drepturile legale, acest principiu este pe deplin aplicabil și în situația funcționarilor publici.
Ca atare, orice restrângere adusă acestui drept, categorie în care intră și suspendarea, poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție (fostul art. 49). Or, nici una dintre legile prin care s-a suspendat exercitarea dreptului nu întrunește cerințele impuse de textul legii fundamentale, nefiind adoptate pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor sau pentru desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Prevederile legale prin care s-a suspendat acordarea primei celor două sporuri în perioada 2005 și 2006 au avut caracter temporar, iar în prezent nu mai sunt în vigoare, astfel încât nu mai pot forma obiectul controlului de neconstituționalitate, conform Legii nr. 47/1992, republicată.
Instanța de fond, analizând textele în discuție, în aplicarea principiului prevăzut de art. 3 Cod civil, a apreciat că dispozițiile privind suspendarea nu au produs nici un efect sub aspectul existenței dreptului la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei, și deci, nu au avut drept consecință suprimarea acestuia în materialitatea sa pentru perioada în care au fost în ființă. Această suspendare nu poate echivala cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.
Deși nu se poate nega dreptul legiuitorului de a suspenda aplicarea anumitor dispoziții legale, acest drept trebuie exercitat cu respectarea cerințelor impuse de art. 56 și 64 din Legea nr. 24/2000.
Așa fiind și cum, în raport cu principiul activității legii civile, ce decurge din art. 15 din Constituție și din art. 1 din Codul civil, dispozițiile art. 29 al. 1 și ulterior 31 al. 1 din Legea nr. 188/1999 fiind în vigoare în toată această perioadă, rezultă că dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei acordate funcționarilor publici prin acest text a existat în perioada anilor 2005-2006, fiind în ființă în întreaga perioadă menționată și, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția anterioară [art. 41 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2005 - 2006.
Suspendarea acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 2 ani, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Ca urmare, ordonatorilor principali de credite și, după caz, ordonatorilor de credite de inferior le revine obligația să plătească funcționarilor publici, pentru anii 2005-2006, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei cuvenite acestora în conformitate cu art. 31 al. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, acțiunea fiind admisă in parte.
Pârâții au fost obligați la plata sumelor reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei actualizate cu indicele de inflație având în vedere faptul că în materia raporturilor de serviciu, similar raporturilor de muncă, se prezumă punerea în întârziere a angajatorului, odată cu data nașterii dreptului, sarcina probei revenindu-i acestuia raportat la data nașterii prejudiciului.
Reclamanții au solicitat și obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate de aceștia, cerere care este fondată, fiind obligați pârâții in acest sens, având in vedere dispozițiile art. 1084 Cod Civil, dobânda legală fiind de natură să acopere beneficiul nerealizat de reclamanți ca urmare a neacordării celor două suplimente.
Instanța de fond a apreciat ca este întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru drepturile aferente anului 2004,atâta timp cât nu s-a dispus suspendarea acordării drepturilor decât pentru anii 2005 și 2006, astfel că pentru aceste drepturi termenul de prescripție s-a împlinit, față de dispozițiile art.7 din Decretul lege ne.167/1958 care stipulează termenul general de prescripție de 3 ani.
În ceea ce privește perioada ulterioară datei de 01.01.2005, deși acțiunea a fost promovată la data de 22 mai 2009, urmare a suspendării acordării acestor drepturi pe anii 2005, 2006 s-a suspendat și dreptul la acțiune, motiv pentru care pentru această perioadă nu operează prescripția.
Pe cale de consecință, instanța de fond a respins ca prescrise acordarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei cuvenite acestora în conformitate cu art. 31 al. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999,pentru anul 2004.
Deși reclamanții au precizat în scris cuantumul pretențiilor solicitate, instanța de fond nu le-a avut în vedere față de faptul că acestea nu au fost cuantificate de un expert judiciar contabil, iar pentru anul 2004 drepturile nu s-au acordat ca urmare a prescrierii dreptului la acțiune.
Instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamanta care nu a justificat calitatea de funcționar public.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B, reprezentată de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, recurenta a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Recurenta a precizat că în ședința din data de 21.09.2009, ÎCCJ - Secțiile Unite, prin decizia pronunțată în dosarulnr.9/2009, a admis recursul în interesul legii promovat de procurorul general al României, pentru interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.31 alin.1 lit.c și lit.d din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată și art.1 alin.1 din OG nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, în sensul că, nu sunt întemeiate acțiunile formulate de funcționarii publici pentru acordarea și cuantificarea drepturilor salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În prezenta cază obiectul litigiului îl constituie un drept de creanță, iar din acest punct de vedere, soluția ce se va pronunța trebuie să aibă în vedere faptul că:
a) acest drept de creanță nu există și, pe cale de consecință nu se poate spune că a fost îngrădit.
b) în această cauză dreptul de creanță nu este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale conform căruia nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa pentru cauzele de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
Pe de altă parte, dacă instanța constată că dreptul există, pentru a se adresa instanțe, reclamanții sunt obligați să facă dovada faptului că sunt titularii unui drept de creanță - creață certă, lichidă și exigibilă.
Recurenta a invocat dispozițiile art. 379 Cod procedură civilă susținând faptul că nu s-a făcut dovada lichidității creanței întrucât nu există prevederi legale în vigoare prin care să se dispună cu privire la întinderea dreptului. În acest sens recurenta a indicat soluții adoptate în practica judiciară.
Recurenta a susținut că Statutul funcționarilor publici nu prevede criteriile concrete de determinare a suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare, procentul de 25% indicat de reclamanți în cererea de chemare în judecată fiind stabilit în mod arbitrar, neavând susținere legală. Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art.31 alin.1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale menționate să fie reglementată ulterior prin legea privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici. În atare situație, reclamanții sunt în imposibilitatea de a realiza prin intermediul instanței de judecată o creanță al cărui cuantum nu este stabilit de lege, pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare.
Recurenta a mai arătat că cele două suplimente nu sunt prevăzute de legea specială de salarizare a reclamanților și nici nu a fost adoptat un act normativ în aplicarea și punerea în executare a dispozițiilor art. 31 alin. 1 din Legea nr. 188/1999.
Recurenta a învederat că actualul sistem de salarizare nu cuprinde cele două suplimente solicitate prin acțiune.
Intimatul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat susținând că art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici a instituit dreptul funcționarilor publici la un salariu compus din: salariul de bază, sporul de vechime, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Acordarea celor două suplimente a fost suspendată succesiv, însă aceasta nu echivalează cu stingerea dreptului.
Intimații reclamanți au depus note de ședință prin care au arătat că decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu este incidentă în cauză deoarece atâta timp cât nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României nu este obligatorie pentru instanțele de judecată.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art.3041Cod procedură civilă, instanța de control judiciar constată că recursul promovat împotriva sentinței civile nr. 821/CA/7 octombrie 2009 Tribunalului Brașov este nefondat.
Motivele invocate de recurentă sunt neîntemeiate, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică în raport cu dispozițiile legale în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată.
Astfel, potrivit prevederilor art.31, alin.1 din Legea nr.188/1999 (forma actuală), pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul pentru vechimea în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Dispoziția legală privind compunerea salariilor funcționarilor publici a fost suspendată prin art. 44 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.92/2004, text care a dispus expres că la data intrării în vigoare a acestui act normativ se suspendă aplicarea dispozițiilor art.29 din Legea nr.188/1999 (actual art.31), cu modificările ulterioare.
Prin Ordonanța Guvernului nr.2/2006, au fost suspendate prevederile art.29, alin.1, lit. c și lit. d din Legea nr.188/1999 (actual art. 31), până la 31 decembrie 2006.
Prin modificarea adusă Legii nr.188/1999 prin Legea nr.251/2006, lit."d" a aliniatului 1 al art.29, care prevedea suplimentul corespunzător gradului, a fost modificată, în sensul prevederii suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
Prin Ordonanța Guvernului nr.6/24 ianuarie 2007, au fost reglementate drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici, până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar al legii de salarizare și altor drepturi ale funcționarilor publici, precum și drepturile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007.
Conform art.1, alin.2 din Ordonanța Guvernului nr.6/2007, sistemul de salarizare cuprinde salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi.
Suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare se circumscriu noțiunii de sporuri, care fac parte din structura salariului funcționarilor publici, așa cum rezultă din prevederile art.31, alin.1 din Legea nr.188/1999, republicată.
Ordonanța Guvernului nr.6/2007 nu a abrogat prevederile textului enunțat, prin care s-a stabilit structura salariului, ci dimpotrivă în art.48 al acestui act normativ se arată că prevederile ordonanței se completează cu dispozițiile Legii nr.188/1999, republicată.
Se reține că, în componența salariilor funcționarilor publici trebuie să se regăsească suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Acordarea acestor suplimente se circumscrie prevederilor legale analizate mai sus, suspendarea dispusă prin actele normative menționate încetându-și aplicabilitatea, context în care dreptul revine în patrimoniul reclamanților, devenind actual.
Suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei sunt elemente componente ale salariului de bază al funcționarului public, așa încât devin aplicabile prevederile art.37 din Ordonanța Guvernului nr.6/2007, text în temeiul căruia salariile funcționarilor publici se plătesc înaintea oricăror alte obligații de plată ale autorității sau instituției publice și ele nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunțări.
Art.37, alin.3 teza ultimă din Ordonanța Guvernului nr.6/2007, prevede expres că orice limitare sau renunțare efectuată cu încălcarea acestui principiu este lovită de nulitate absolută.
Alături de argumentele deduse din legislația națională, se constată că în speță sunt incidente și prevederile art.1 din Protocolul nr.1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, act normativ care de altfel face parte din dreptul intern, ca urmare a ratificării Convenției de către România, prin Legea nr.30/18 mai 1994.
Potrivit art.11 din Constituția României, statul român are obligația de a îndeplini întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Garantarea drepturilor consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului presupune, atât respectarea acestora de către autoritățile naționale, cât și înlăturarea consecințelor eventualelor încălcări suferite de titularii lor și se asigură, în primul rând, de fiecare stat contractant.
Primul judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului este judecătorul național, care urmează să aplice direct prevederile privitoare la protecția drepturilor omului care au aplicabilitate directă în dreptul intern.
Articolul 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și libertăților fundamentale prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a arătat prin jurisprudența sa constantă că noțiunea de "bun" se referă la orice valoare patrimonială, ca ansamblu de interese care decurg din raporturile cu conținut economic, pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit sa le dobândească.
Anterior a fost prezentată legislația națională care reglementează compunerea salariului funcționarilor publici și s-a arătat că în mod neîndoielnic salariul funcționarilor publici cuprinde, alături de alte elemente suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Aceste două sporuri au conținut economic și, dacă legiuitorul român nu ar fi suspendat dreptul periodic, reclamanții ar fi putut să aibă în patrimoniul lor în mod efectiv și licit sumele aferente suplimentelor.
Prin suspendarea periodică, reclamanții au fost privați de un drept constituit prin lege și ca urmare de un drept legitim, licit, pe care ar fi trebuit ă-l dobândească în mod efectiv.
În consecință prin neacordarea în fapt a drepturilor aferente celor două suplimente a avut loc o încălcare a art.1 din Primul protocol adițional.
În baza art.11 și art.20 din Constituția României, au prioritate reglementările internaționale, la care România a devenit parte prin ratificarea Convenției.
Neacordarea drepturilor de natură salarială, prevăzute de art.31, alin.1, lit. c și lit. d din egea nr.188/1999 republicată, se circumscrie și încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind procesul echitabil, în sensul consacrat prin jurisprudența Curții Europeana a Drepturilor Omului.
În concepția jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instituțiile de drept public sunt asimilate, în dreptul intern într-o mare măsură statului, așa încât refuzul de a acorda sumele de bani aferente unor drepturi prevăzute într-o lege se constituie în încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 și art.6 din Convenție, dacă au poate fi justificată printr-una din excepțiile prevăzute în acest articol.
Partea a doua a articolului 1 din Protocolul nr.1 prevede trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a titularului dreptului asupra acelui bun: privarea sa fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie, să fie impusă de o cauză de utilitate publică, să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional.
În cauza dedusă judecății, niciuna dintre condițiile enunțate în textul Protocolului nu se regăsește. Este necesar ca toate cele trei condiții să fie cumulativ îndeplinite.
Reclamanții au avut o speranță legitimă, consacrată de însuși legiuitorul român privind plata celor două suplimente salariale, aceștia fiind titularii unor interese patrimoniale care intră sub protecția instituită de art.1 din Protocolul nr.1, dreptul lor la a primi sporuri având o bază legală.
legitimă a reclamanților s-a întemeiat pe prevederile art.31, alin.1, lit. c și lit. d din Legea nr.188/1999, așa încât ea nu poate fi apreciată ca fiind o simplă speranță, între cele două noțiuni existând o diferențiere consacrată de asemenea în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.
Față de neindicarea cuantumului sporurilor, se va reține că prevederea legală nu stabilește cuantumul acestora, iar instanța nu poate adăuga la lege și nici stabili un procent prin analogie (a se vedea și dispozițiile Deciziei nr.820/2008 a Curții Constituționale).
Invocarea deciziei nr. 20 din 21 septembrie2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a statuat că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare nu poate avea ca și consecință admiterea prezentului recurs, modificare a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii, deoarece potrivit art. 329 alin. 2 și 3 din Cod procedură civilă:
"Deciziile prin care se soluționează sesizările se pronunță de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea
Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe."
Acestor decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și publicate în Monitorul Oficial al României li se aplică aceleași reguli care reglementează izvoarele de drept, respectiv data intrării în vigoare a unui act normativ este, potrivit art. 78 din Constituție la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României sau o dată ulterioară, prevăzută în textul acestui act normativ. De asemenea, potrivit art.15 alin. 2 din Constituția României "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".
Așadar și în cazul deciziilor pronunțate în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție se aplică aceste reguli cu privire la data de la care acestea sunt obligatorii și cu privire la principiul neretroactivității.
În speță, instanța de fond a pronunțat sentința la data de 7 octombrie 2009, iar decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 880 din 16 decembrie 2009, deci ulterior soluționării acțiunii.
De asemenea, invocare de către recurentă a practicii judiciare nu constituie un argument pentru admiterea recursului deoarece jurisprudența nu reprezintă un izvor de drept în sistemul judiciar românesc.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice B împotriva sentinței civile nr.821/CA/7.10.2009 pronunțată de Tribunalul Brașov.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice B, reprezentată de Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B, sector 5,-, împotriva sentinței civile nr.821/CA/7.10.2009 pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 19 Ianuarie 2010.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - |
Red: CEC/17.02.2010
Dact: MD/25.02.2010 - 25 ex.
Jud.fond:
20 Ianuarie 2010
Președinte:Maria IonicheJudecători:Maria Ioniche, Lorența Butnaru, Clara Elena
