Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 260/2008. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 260/ Dosar nr-
Ședințapublicăde la 15 Aprilie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Maria Ioniche JUDECĂTOR 2: Clara Elena Ciapă Silviu
JUDECĂTORI - - - -
- - - -
Grefier -
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de pârâtul INSPECTORATUL TERITORIAL D E MUNCĂ B împotriva sentinței civile nr. 130/CA din 12 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ în dosarul nr-, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 08 aprilie 2008, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din aceea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Instanța, pentru a da posibilitatea părților de a depune la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 15 aprilie 2008.
CURTEA:
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr.130/CA/ 12.02.2008 a Tribunalului Brașov -secția comercială și de contencios administrativ s-au dispus următoarele: s-a admis acțiunea formulată de reclamanții, cu domiciliul ales in B, Bd. 15, Nr. 43, Sc. A, Ap. 2, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul TERITORIAL D E Muncă B și, în consecință:
A obligat pârâtul să plătească reclamanților prima de concediu pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006, sumă actualizată in raport cu rata inflației începând cu data scadenței și până la data efectuării plății.
Pentru a da această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt, defunctul a fost angajat în cadrul ITM B, fiind funcționar public, aspect care rezultă din adeverința emisă de pârât.
În drept,instanța de fond apreciat că în cadrul raportului de serviciu care a existat între defunct și pârât pe perioada lucrată de către acesta in intervalul 2001 - 2006, pârâtului îi incumbă obligația corelativă dreptului prevăzut de prevederile art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, care stabilește că funcționarul public are dreptul la "o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu", astfel că în ipoteza cererii reclamanților deobligare la platasumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2001-2006, proporțional cu perioada efectiv lucrată de defunct, această instituție are calitate procesuală pasivă, revenindu-i obligația corelativă acestui drept.
Pe fondul acestei cereri, instanța de fond a considerat că, deși prin efectul legilor bugetului de stat ulterioare Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 33/2001 (Legea nr. 293/2004, art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004, art. 5 alin. 5 din Legea nr. 379/2005),exercițiuldreptului de a încasa prima de concediu, prevăzut de prevederile art. prevederile art.33 (devenit 34) din Legea nr.188/1999 republicată,a fost suspendat până la sfârșitul anului 2006, totuși această împrejurare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării prerogativelor sale în intervalul de timp pentru care s-a suspendat exercițiul dreptului.
Dreptul continuă să existe până la momentul adoptării unei dispoziții legale exprese contrare, deoarece, în materia dreptului muncii, este pe deplin aplicabil principiul derivând din "teoria a drepturilor câștigate", astfel încât nu poate fi acceptată ipoteza unei abrogări implicite a unei prevederi legale care a instituit un drept. Cum raportul de serviciu al funcționarului public este similar unui raport de muncă în ceea ce privește drepturile legale, acest principiu este pe deplin aplicabil și în situația funcționarilor publici.
Ca atare, orice restrângere adusă acestui drept, categorie în care intră și suspendarea, poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție (fostul art. 49 ). Or, nici una dintre legile prin care s-a suspendat exercitarea dreptului la prima de vacanță nu întrunește cerințele impuse de textul legii fundamentale, nefiind adoptate pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor sau pentru desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Prevederile legale prin care s-a suspendat acordarea primei de concediu în perioada 2001-2006 au avut caracter temporar, iar în prezent nu mai sunt în vigoare, astfel încât nu mai pot forma obiectul controlului de neconstituționalitate, conform Legii nr. 47/1992, republicată.
Instanța de fond, analizând textele în discuție, în aplicarea principiului prevăzut de art. 3 Cod civil, a apreciat că dispozițiile privind suspendarea nu au produs niciun efect sub aspectul existenței dreptului la prima de concediu, și deci, nu au avut drept consecință suprimarea acestuia în materialitatea sa pentru perioada în care au fost în ființă. Această suspendare nu poate echivala cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.
Deși nu se poate nega dreptul legiuitorului de a suspenda aplicarea anumitor dispoziții legale, acest drept trebuie exercitat cu respectarea cerințelor impuse de art. 56 și 64 din Legea nr. 24/2000.
Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune să se rețină că dreptul la primă pentru concediul de odihnă al funcționarilor publici în baza Legii nr. 188/1999, instituit prin art. 33 alin.2, a fost introdus în această lege încă de la adoptarea sa și și-a produs efectele începând dinianuarie 2000, continuând să existe și în prezent, fiind prevăzut de art. 34 din același act normativ, în urma renumerotării articolelor.
Așa fiind și cum, în raport cu principiul activității legii civile, ce decurge din art. 15 din Constituție și din art. 1 din Codul civil, dispozițiile art. 33 din Legea nr. 188/1999 fiind în vigoare în toată această perioadă, rezultă că dreptul la prima pentru concediul de odihnă acordat funcționarilor publici prin acest text a existat în perioada anilor 2000-2006, fiind în ființă în întreaga perioadă menționată și, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția anterioară [art. 41 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003], nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
Pe de altă parte, dispozițiile art. III alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2001, prin care s-a suspendat până la data de 31 decembrie 2003 aplicarea acestor prevederi, ca și cele ale art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001, prin care s-au prelungit până la 31 decembrie 2002 termenele prevăzute la art. III din ordonanța menționată, și cele prevăzute în legile bugetelor pe anii următori, neconținând vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăși existența lui.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2001 - 2007.
Suspendarea ulterioară, pe fiecare din anii următori, a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta a continuat să fie prevăzut și ulterior perioadei în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 7 ani, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, nu pot fi limitate decât în situația în care nu mai este în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv, aspect statuat cu forță juridică obligatorie, de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia 23/2005 dată în interesul legii, în privința interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la prima de concediu de odihnă pentru magistrați, prin invocarea prevederilor legilor bugetului de stat pe anii 2003, 2004 și 2005 [art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 și art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004], ce confereau același drept categoriei magistraților judecători și procurori și personalului auxiliar de specialitate.
Ca urmare, ordonatorilor principali de credite și, după caz, ordonatorilor de credite de inferior le revine obligația să plătească funcționarilor publici, pentru anii 2001-2006, primele de concediu de odihnă cuvenite acestora în conformitate cu art. 34 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Raportat considerentelor expuse, văzând și dispozițiile art. 4 al. 3 din OUG 146/2007 va fi admisă acțiunea formulată de reclamanți și va fi obligat pârâtul să plătească reclamanților sumele reprezentând o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, aferente anilor în care defunctul a avut calitatea de funcționar public in cadrul ITM B, în condițiile art. 35 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, actualizată în raport cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective, având în vedere faptul că în materia raporturilor de serviciu, similar raporturilor de muncă, se prezumă punerea în întârziere a angajatorului, odată cu data nașterii dreptului, sarcina probei revenindu-i acestuia raportat la data nașterii prejudiciului.
Instanța de fond a apreciat că voința legiuitorului a fost exprimată în mod evident prin suspendarea exercițiului dreptului pe perioada în care bugetul de stat s-a aflat în dificultate, fără a recurge la instituția abrogării, după care, în Legea nr. 486 din 27 decembrie 2006 bugetului de stat pe anul 2007 nu s-a mai prelungit suspendarea exercitării acestui drept, astfel încât nu se poate aprecia că prin obligarea pârâtului la plata unor drepturi prevăzute de lege s-ar aduce atingere legilor bugetului de stat pentru acei ani, întrucât tocmai recunoașterea dreptului la sumele reprezentând prima de concediu pe cale judiciară creează obligația pârâtului de a face demersurile necesare, în calitatea sa de ordonator terțiar de credite, pentru obținerea sumelor necesare executării obligației.
De altfel, dreptul reclamanților de a obține plata primelor de concediu este confirmat și de art. 4 al. 3 din OUG 146/2007pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006.
În cauză a declarat recurs pârâtul Inspectoratul TERITORIAL D E Muncă al județului B, solicitând admiterea recursului, respingerea acțiunii reclamanților pentru următoarele motive:
Instanța de fond a admis acțiunea formulată de intimații considerând că dispozițiile de suspendare din legile bugetului pe anii 2001- 2006 contravin prevederilor art. 41 și art. 53 din Constituție, precum și ale art. 38 din Codul muncii.
O astfel de soluție este nelegală, deoarece așa cum am arătat și la prima instanță, dreptul la prima de vacanță prevăzut de art. 34(2) din Legea 188/1999 a fost suspendat conform art. 3 (1) din OUG nr. 33/2001 privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcționarilor publici și a altor categorii de personal din sectorul bugetar, precum și a personalului din organele autorității judecătorești până la data de 01.01.2002.
Acest termen a fost prelungit succesiv prin legile bugetului de stat pentru anii 2002,2003,2004 și 2005.
Conform art. 14(3) din Legea 500/2002 privind finanțele publice " Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare ".
Totodată potrivit art. 21 (1) din Legea 500/2002 " Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora potrivit legii ".
Inspectoratul TERITORIAL D E Muncă B, nu i-au fost repartizate credite cu destinația plății primelor de concediu, competența alocării acestor sume revenind, potrivit reglementărilor legale amintite anterior, ordonatorului principal de credite respectiv Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse.
Inspectorul șef în calitate de ordonator terțiar de credite decide cheltuieli în limita creditelor bugetare aprobate.
În concluzie, față de faptul că nu exista prevederi bugetare și nici nu au fost alocate credite bugetare de către ordonatorul principal de credite pentru anii 2001- 2006, solicită a se constata că nu se pot face cheltuieli suplimentare pentru anii anteriori.
O astfel de soluție este nelegală, deoarece așa cum am arătat și la prima instanță, dreptul la prima de vacanță prevăzut de art. 34(2) din Legea 188/1999 a fost suspendat conform art. 3 (1) din OUG nr. 33/2001 privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcționarilor
Examinând actele și lucrările dosarului, cât și hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin prisma art.304 ind.1 Cod pr.civ. instanța de recurs urmează a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză pentru următoarele considerente:
Reclamanții are calitatea de funcționari publici și își desfășoară activitatea în cadrul Inspectoratul TERITORIAL D E Muncă al județului B, aceștia solicitând acordarea primelor de vacanță pentru anii 2005-2006 actualizate în raport cu indicele de inflație până la data plății efective.
Potrivit dispozițiilor art.35 alin.2 din Legea nr.188/1999 republicată (art.33 alin.2 în numerotarea din forma legii în vigoare în perioada 2001-2003), "funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu". Plata primelor de vacanță a fost suspendată succesiv prin mai multe acte normative, în principal prin legile bugetului de stat pentru anii 2001-2006, anume: OUG 33/2001, respectiv prin legile bugetului de stat din anii ulteriori: Legea nr.743/2001, Legea nr.631/2002, Legea nr.507/2003, Legea nr.511/2004, Legea nr.379/2005 și Legea nr.380/2005. Cu toate acestea, dreptul la prima de vacanță nu a fost desființat, textul de lege care a consacrat acest drept nefiind abrogat între timp, ci doar a fost suspendat exercițiul acestuia.
Prin ea însăși, suspendarea nu înlătură existența dreptului, ci amână pentru un timp exercițiul acestuia, determinând concluzia că acel drept ar naște o obligație lipsită de conținut. Această concluzie nu poate fi, însă, primită, deoarece un drept prevăzut de un act normativ cu putere de lege nu poate deveni o obligație lipsită de conținut. Existența acestui drept patrimonial este recunoscută, dreptul recunoscut neputând fi golit de substanța sa, întrucât ar fi anulat conținutul său, s-ar anula valoarea sa practică, de o manieră contrară literei și spiritului constituțional, în special contrar dispozițiilor art.41 alin2 din Constituția revizuită. Mai mult, prevederea legală care a consacrat, a recunoscut dreptul la prima de vacanță nu a fost abrogată, așadar dreptul la prima de concediu a existat și există în continuare.
Referitor la prescripția dreptului la acțiune al reclamanților, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat în spețe similare, prin Decizia nr. XXIII / 12.12.2005, Decizia nr. XII din 05.02.2007 și Decizia nr. LXXVII din 05 2007, că, fiind vorba despre un drept afectat de termene legale suspensive, pe perioada acestor termene legale suspensive prescripția extinctivă a dreptului la acțiune al beneficiarilor dreptului la prima de vacanță a fost întreruptă.
De altfel, prin Ordonanța de Urgență nr.146 din 19 decembrie 2007, Guvernul României a optat pentru plata din oficiu a primelor de concediu (numite și prime de vacanță), în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative de salarizare, în perioada 2001-2006, legiuitorul recunoscând astfel existența dreptului funcționarilor la primele de vacanță, respectiv legitimitatea și temeinicia categoriilor de cereri prin care se solicită plata acestor prime, precum și împrejurarea întreruperii cursului prescripției extinctive pe perioada suspendării acestor drepturi bănești. De asemenea, practica judecătorească în această materie a fost constantă în sensul de a se recunoaște funcționarilor publici dreptul de a li se plăti primele de vacanță pentru perioada anilor 2001-2006, evident că numai proporțional cu perioada în care în mod efectiv fiecare reclamant a fost angajat al pârâtei sau pârâtelor chemate în judecată.
În privința dispoziției instanței de fond, de plată către intimații reclamanți a sumelor actualizate cu rata inflației aferentă la scadență, Curtea reține următoarele: actualizarea cu indicele de inflație a sumelor datorate, corect acordată de prima instanță, reprezintă un mijloc de reparare a prejudiciului efectiv suferit, potrivit art.1081, art.1082 și art.1084 din Codul civil. cu indicele de inflație contribuie la păstrarea valorii reale a obligației bănești.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă raportat la prevederile art.304 pct.9 și 304 indice 1 Cod procedură civilă, urmează a respinge recursul declarat în cauză și a menține sentința atacată, cu completarea motivării din prezenta decizie.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul Inspectoratul TERITORIAL D E Muncă B cu sediul în B,-, județul B, împotriva sentinței civile nr. 130/CA/12 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 aprilie 2008.
Președinte Judecător Judecător
- - - - - - - -
Grefier
Red. /14.05.2008
Dact. /15.05.2008 / 2 ex.
Jud. Fond: /
Președinte:Maria IonicheJudecători:Maria Ioniche, Clara Elena Ciapă Silviu
