Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 278/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 278/CA
Ședința publică de la 04 mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Violeta Elena Pinte
JUDECĂTOR 2: Leocadia Roșculeț
Judecător: I - -
Grefier: a
Pe rol fiind judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind pe recurenții, -, a, -, -, -, -, I, -, -, G, -, -, A, I, în contradictoriu cu intimații
Consiliul Județean I, Președintele Consiliului Județean I, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului I, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999) - recurs împotriva sentinței civile nr. 76/CA din 29.01.2009 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 27 aprilie 2009, fiind cuprinse în încheierea din acea zi, parte integrantă din prezenta decizie, când, din lipsă de timp pentru deliberare și pentru a se da posibilitatea părților de a depune concluzii scrise, s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, 4 mai 2009.
După deliberare;
CURTEA DE APEL:
Asupra recursului civil de față.
Prin sentința civilă nr. 76/ca din 29.01.2009 Tribunalul Iașia respins excepția privind inadmisibilitatea acțiunii și autoritatea de lucru judecat; a respins acțiunea formulată de reclamanții în contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean I, Președintele Consiliului Județean I și Direcția de Asistență și Protecția Copilului
În motivarea sentinței reține instanța că excepția inadmisibilității va fi respinsă, motivat de faptul că reclamanții au dreptul de a solicita instanței despăgubiri decurgând din raporturile de muncă, aceasta în considerarea art. 6 din CEDO care garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță.
Acest drept este unul efectiv ale cărui limitări trebuie să urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului.
Practica CEDO a statuat în mod constant că puterile conferite autorităților nu pot fi nelimitate, iar accesul persoanelor la o instanță va trebui asigurat tocmai pentru a verifica dacă autoritățile s-au menținut în limitele puterii lor discreționare.
Va fi respinsă și excepția autorității de lucru judecat, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 1201 Cod civil, în sensul că obiectul cauzei de față este diferit, constând în despăgubiri reprezentând echivalentul indemnizației de dispozitiv, invocându-se totodată și un alt temei juridic față de chestiunile deduse judecății în dosarul nr- al Tribunalului Iași.
Pe fond, instanța reține că acțiunea reclamanților este neîntemeiată.
Astfel, reclamanții, funcționarii publici în cadrul pârâtei DGASPC I, în dosarul nr- al Tribunalului Iași nu au obținut prin hotărâre judecătorească sporul de dispozitiv de 25% calculat la salariul de bază, motivarea instanței fiind aceea că fac parte din aparatul propriu al unei autorități de administrație publică și nu din personalul civil la care face referire Ordinul MAI nr.496/2003 (sentința civilă 3736/ca/2007, nerecurată de reclamanți).
De altfel, acest ordin nu se poate aplica și altor persoane decât cele enumerate expres, în caz contrar, prin extinderea beneficiarilor ar însemna să se admită posibilitatea instituirii unor indemnizații prin acte normative cu putere inferioară legii și care să reglementeze cu caracter general sistemul de salarizare al tuturor funcționarilor publici,ceea ce nu este legal.
Atât timp cât sistemul actual de salarizare nu prevede acordarea sporului de dispozitiv și pentru funcționarii publici din categoria celor din care fac parte reclamanții s-a constatat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la acordarea sporului de dispozitiv.
În cauza de față instanța mai reține că este adevărat că alte categorii de funcționari publici, chiar din cadrul altor direcții generale de protecție socială, au câștigat în instanță indemnizația de dispozitiv, prin hotărâri definitive și irevocabile, după cum rezultă și din înscrisurile depuse la dosar de reclamanți, ivindu-se în mod evident o situație inegală sub aspectul salarizării.
Art. 14 din CEDO interzice tratamentul în mod diferit, fără justificare obiectivă și rezonabilă a persoanelor aflate în situații comparabile (cauza Hoffman contra Austriei par. 31).
Situația pretins discriminatorie rezultă însă din interpretarea neunitară a dispozițiilor Ordinului MAI 496/2003, respectiv a beneficiarilor indemnizației așa cum au fost expres enumerați la pct. 31.1.
Astfel, nu toate instanțele au recunoscut sporul de dispozitiv tuturor categoriilor de reclamanți, context în care, practica judiciară neunitară nu poate fi invocată pentru obținerea unor despăgubiri, în condițiile în care angajatorul reclamanților nu a avut nici o culpă.
De asemenea, nu există o situație inechitabilă nici în raport cu categoriile care conform pct. 31.1 din ordinul MAI 496/2003 beneficiază de indemnizația de dispozitiv, având în vedere că aceștia își desfășoară activitatea într-un dispozitiv militar, în care există reguli specifice de acces, de circulație în interiorul dispozitivului, de comunicare, și reclamanți, angajații unei instituții publice la care regulile menționate nu se aplică.
De asemenea, raportat și la apărările pârâților Consiliul Județean și Președintele Consiliului Județean, instanța reține că prin deciziile 818/2008, 819/2008, 821/2008 ale Curții Constituționale s-a considerat că instanțele judecătorești nu au competența de a desființa norme juridice pe care le consideră discriminatorii și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, nu pot să instituie normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport de care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Astfel, a fost admisă excepția de neconstituționalitate, constatându-se că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OG137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederile cuprinse în alte acte normative.
Aceste decizii sunt pe deplin aplicabile și în cauză, raportat la capetele de cerere referitoare la acordarea de despăgubiri și înlăturarea discriminării, pe viitor, prin acordarea indemnizației de dispozitiv, astfel încât, pentru motivele expuse nu se justifică admiterea acestor cereri.
Nefiind admise cererile menționate vor fi respinse și capetele de cerere accesorii.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții, care reluând argumentele din cererea principală, critică soluția instanței de fond în primul rând pe lipsa de imparțialitate a judecătorului, care și-a exprimat punctul de vedere în pricini similare. Arătă, în continuare reclamanții, că potrivit dispozițiilor art.9.2. din Ordinul nr. 496/2003: "indemnizația de dispozitiv se acordă și personalului civil ce-și desfășoară activitatea în domeniul administrației publice". Consideră că prevederile pct. 9.2. din Ordinul 496/2003 sunt destul de clare: "indemnizația de dispozitiv se acordă și personalului civil din administrația publică", la fel ca și cele de la pct. 31.1. care arată că "prin personal civil se înțelege funcționarii publici și personalul contractual din Ministerul Administrației și Internelor", nefolosindu-se sintagma: "din aparatul propriu al MAI". Deci actul normativ nu face distincție între personalul civil ce-și desfășoară activitatea în cadrul unor servicii ale internelor din administrația publică, din aparatul propriu al fostului Minister de Interne, și alte categorii de personal din administrația publică, în speță din cadrul aparatului propriu al primarilor. Iar unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem. Precizează reclamanții că în cauză nu sunt aplicabile deciziile nr. 818, 819 și 821 ale Curții Constituționale întrucât instanța a fost ch emată să aplice, să constate existența drepturilor solicitate de reclamanți.
Analizând actele și lucrările cauzei prin prisma criticilor formulate și în lumina dispozițiilor legale aplicabile, Curtea apreciază că recursul nu este fondat.
În ceea ce privește motivul de recurs privind imparțialitatea judecătorului, acesta este nefondat, în mod corect fiind respinse cererile de abținere și recuzare, pentru simplu motiv că soluționarea unor pricini similare nu poate fi apreciată ca o "exprimare a părerii cu privire la pricina ce se judecă" potrivit disp. art. 27 pct. 7 cod proc. civ. admite contrariul, ar însemna ca fiecare pricină cu același petit ( a se vedea litigiile privind funcționarii publici cu diverse revendicări de natură salarială, inclusiv de natura celui dedus judecății), să fie soluționată de către judecători diferiți, pentru înlăturarea stării de "imparțialitate", soluție ce se impune și la soluționarea cauzelor în recurs, situație în care toți judecătorii din țară nu ar fi suficienți pentru a soluționa astfel de litigii de pe rolul instanțelor ieșene. Menținerea argumentelor expuse și în alte cauze similare de către judecătorul fondului relevă tocmai constanța în interpretarea textelor legale incidente în cauză, inclusiv cu privire la deciziile Curții Constituționale, cu referire la care instanța fondului a justificat soluția pronunțată.
Pe fond, Curtea constată că reclamanții au solicitat acordarea indemnizației de dispozitiv prev. de art. 13 din Legea 138/1999 coroborat cu prevederile pct. 9.2, pct. 31.1 din Ordinul 498/2003, în cuantum de 25% din salariul de bază, funcționari publici ce-și desfășoară activitatea în cadrul unităților pârâte.
Potrivit art. 13 din Legea 138/1999 prin salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții, "cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract și salariații civili beneficiază de o indemnizație de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcție, solda de grad, solda de venit, indemnizația de comandă și gradații, respectiv din salariul de bază".
Prin OUG63/2003 s-au comasat Ministerul Administrației Publice și Ministerul d e Interne, luând ființă Ministerul Internelor și Reformei Administrative, în prezent Ministerul Administrației și Internelor.
Din interpretarea dispozițiilor legale ce reglementează plata acestei indemnizații și având în vedere însăși rațiunea legiuitorului în momentul creării normei, rezultă că de aceasta beneficiază doar personalul civil din cadrul instituțiilor prevăzute la art. 1 din Legea 138/1999, iar extinderea sferei de aplicare și altor categorii de salariați civili nu poate fi justificată doar de comasarea instituită prin OUG63/2003.
Indemnizația de dispozitiv a fost acordată în considerarea specificului activității categoriilor de personal prevăzut la art. 1 din Legea 138/1999 în timp ce activitatea reclamanților din prezenta cauză, funcționari publici, în cadrul aparatului Primăriei nu se subscrie acestui specific.
Nu în ultimul rând se impune a fi subliniat că Ordinul 496/28.07.2003 emis de, prin care s-a modificat Ordinul 275/2002, are caracterul unei norme metodologice de aplicare a Legii 138/1999, este un act ce a fost comunicat doar instituțiilor publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, nefiind publicat în Monitorul Oficial al României.
Acesta este un act clarificat individual, vizează salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice arătate mai sus.
Prin Ordinul 496/2003 s-a urmărit ca în rândul personalului ce beneficiază de indemnizația de dispozitiv să fie cuprins personalul civil ce își desfășoară activitatea în domeniul administrației publice, dar s-au avut în vedere acele categorii din cadrul unor servicii ale internelor din administrația publică, preluat în urma reorganizării, în scopul evitării unei discriminări între personalul rămas la interne și cel preluat de administrație.
Sistemul de salarizare aplicabil domeniului de activitate al reclamanților nu prevede acordarea sporului solicitat, iar extinderea sferei beneficiarilor ar echivala cu admiterea posibilității de acordare a unor indemnizații prin acte normative cu putere inferioară legii.
Astfel precum s-a mai arătat, trebuie avut în vedere rațiunea legiuitorului la momentul emiterii actului ce prevede acordarea sporului în discuție, acesta încadrându-se între sporurile pentru misiune permanentă, în sensul că persoana se află în regim comandat, în permanență la dispoziția unității, cu obligativitatea de a anunța, pe bază de raport, când părăsește localitatea, motivația părăsirii localității, întrucât conform raportului de serviciu, este obligat să intervină ori de câte ori este nevoie, la orice oră din zi și din noapte.
Ca atare, este de arătat că, având în vedere regimul special evidențiat, condițiile specifice, acordarea sporului de dispozitiv doar unor categorii de personal nu contravin prevederilor Constituției și CEDO, nu evidențiază o discriminare între diferite categorii de personal ce desfășoară același tip de activitate, iar faptul că el ar fi acordat personalului civil din ale instituții, centrale, prin dispoziții interne, nu conduce la altă interpretare a dispozițiilor legale în materie.
De asemenea, faptul că în cadrul altor instituții se acordă acest spor de 25%, fie în baza unor hotărâri judecătorești pronunțate cu privire la alte persoane decât reclamanții din prezenta cauză, fie prin ordine emise de conducerea instituției, nu constituie nici izvor de drept pentru instanță și nici vreo obligație pozitivă pentru aceasta, în sensul acordării sporului solicitat, câtă vreme așa cum am argumentat, reclamanții nu au vocație la acest spor, nici din perspectiva categoriei de personal prevăzută de lege, nici din perspectiva sferei de activitate avută în vedere de textele legale menționate, astfel cum nu constituie nici o discriminare din parte instanței.
În consecință, apreciind că sentința atacată este legală și temeinică, pronunțată ca urmare a unei corecte interpretări și aprecieri a legii, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Respinge recursul promovat de reclamanții, -, a, -, -, -, -, I, -, -, G, -, -, A, I, împotriva sentinței civile nr.76/ca din 29.01.2009 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.05.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 3: Iulia
- - - - - - I -
Grefier,
a
Red.
Tehnored./
Tribunalul Iași:
-
14.2009.-
2 ex.-
Președinte:Violeta Elena PinteJudecători:Violeta Elena Pinte, Leocadia Roșculeț, Iulia
