Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 4/2008. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA NR. 4/CA
Ședința publică din 7 ianuarie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Iustinian Obreja Manolache
JUDECĂTOR 2: Aurelia Gheorghe
JUDECĂTOR 3: Leocadia
Grefier -
S-a luat în examinare recursul introdus de Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului I, împotriva sentinței civile nr. 2261/ca din 2 octombrie 2007 Tribunalului Iași, pronunțată în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, nemaifiind alte cereri, instanța constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA D APEL,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 22.06.2007, la nr-, reclamanții, -, -, -, și i-au chemat în judecată pe pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului I și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să îi oblige pe pârâți la plata către reclamanți, în conformitate cu art. 37 pct. 2 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, a drepturilor bănești cuvenite pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006, cu titlu de primă de concediu de odihnă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, actualizată la zi cu rata inflației la data efectuării plății.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în fapt, au calitatea de funcționar public în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului
Potrivit art. 34 alin. 2 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, "Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat"
Aplicarea prevederilor art. 34 alin. 2 din Legea nr.188/1999 a fost suspendată prin art. III din OUG nr.33/2001 până la data de 01.02.2002, termenul de suspendare a aplicării dispozițiilor art. 33 alin. 2 (anterior republicării) din Legea nr. 188/1999 a fost prelungit până la data de 31.12.2002. Plata primei de concediu a fost apoi suspendată până la data de 31.12.2006, după cum urmează:
- prin art. 10 alin. 3 din Legea nr.631/2002, până la data de 31.12.2003;
- prin art. 9 alin. 7 din Legea nr.507/2003, până la data de 31.12.2004;
- prin art. 8 alin. 7 din Legea nr.511/2004, până la data de 31.12.2005;
- prin art. 5 alin. 5 din Legea nr.379/2005, până la data de 31.12.2006.
Aceste dispoziții prevăd că "aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă, precum și a celor ale art.32 alin. (2) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare, se suspenda până la data de 31 decembrie." a anului pentru care are aplicabilitate legea bugetului din anul respectiv. Deci, dreptul de a cere prima de vacanță se naște, ținând cont de suspendările prevăzute de legile bugetului din fiecare an, după fiecare dată de 1 ianuarie a anului următor în care s-a efectuat concediul de odihnă și care deschide dreptul la acordarea indemnizației.
Potrivit art. 64 alin. 2 din Legea nr. 24/2000 republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, la expirare duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare. Dreptul la primă de concediu s-a născut din lege, nefiind decât suspendată succesiv dispoziția legală care reglementează acest drept (până la 31.12.2002), apoi plata sa (până la data de 31.12.2006). Ca atare, începând cu data de 01.01.2004 s-a născut dreptul de a cere plata primelor de concediu aferente anilor 2001, 2002 și 2003, începând cu data de 01.01.2005 s-a născut dreptul de a cere plata primei de concediu aferentă anului 2004 etc. Suspendările dispuse prin legile bugetului de stat și-au încetat aplicabilitatea la încheierea anului bugetar. Pe cale de consecință, dreptul la plat primei de concediu derivat dintr-un raport de funcție publică odată câștigat, nu poate fi inaplicabil ca efect al suspendării actului normativ sau a dispoziției care îl consacră, pentru perioada ulterioară expirării duratei de suspendare, urmând a fi calculată și plătită ca atare prima de vacanță.
În drept, reclamanții și-au întemeiat pretențiile și pe dispozițiile art. 41 alin. 2, respectiv art. 53 alin. 1 din Constituția României, republicată și art. 38 din Legea nr. 53/2003, dreptul comun în materia raporturilor juridice de muncă.
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iaf ormulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea poziției sale procesuale, pârâta a arătat că, în fapt, reclamanții au statut de funcționar public în cadrul acestei instituții și este adevărat că art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 prevedere că "Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat", fiind de notorietate faptul că nici un funcționar public din cadrul instituției nu a încasat contravaloarea acestei prime, însă instituției nu îi revine nici o culpă, întrucât au fost respectate prevederile legale care impuneau suspendarea plății acestor prime de vacantă.
Prin sentința nr. 2261/CA/02.10.2007, Tribunalul Iașia admis cererea formulată de către reclamanții, -, -, -, și,în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului și Ministerul Economiei și Finanțelor, pe care i-a obligat la plata către acești reclamanți a sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006, în condițiile art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, actualizată la zi cu indicele de inflație până la data efectuării plății.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții au fost angajați ai pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului I, având statut de funcționar public, pe întreaga perioadă a anilor 2001-2006 și nu au beneficiat de primă de vacanță, potrivit adeverințelor nr. 13207, 13207, 13208, 13209, 13210,13211 și 13213, emise de către pârâtă.
În cadrul raportului de serviciu existent între reclamanți și pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului I, pe perioada determinată 2001-2006, acestei pârâte îi incumbă obligația corelativă dreptului prevăzut de prevederile art. 33 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, devenit după republicare art. 34 alin. 2, care stabilește că funcționarul public are dreptul la "o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu", astfel încât în ipoteza cererii reclamanților de obligare la plata sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2001-2006, această instituție este principalul obligat.
Pe fondul acestei cereri, instanța a considerat că deși prin efectul legilor bugetului de stat ulterioare Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 33/2001 (prin art. 10 alin. 3 din Legea nr. 631/2002, până la data de 31.12.2003; prin art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003, până la data de 31.12.2004; prin art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004, până la data de 31.12.2005; prin art. 5 alin. 5 din Legea nr. 379/2005, până la data de 31.12.2006), exercițiul dreptului de a încasa prima de concediu, prevăzut de prevederile art. 33 (devenit 34) din Legea nr. 188/1999 republicată, a fost suspendat până la sfârșitul anului 2006, totuși această împrejurare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării prerogativelor sale în intervalul de timp pentru care s-a suspendat exercițiul dreptului.
Dreptul continuă să existe până la momentul adoptării unei dispoziții legale exprese contrare, deoarece, în materia dreptului muncii, este pe deplin aplicabil principiul derivând din "teoria a drepturilor câștigate", astfel încât nu poate fi acceptată ipoteza unei abrogări implicite a unei prevederi legale care a instituit un drept. Cum raportul de serviciu al funcționarului public este similar unui raport de muncă în ceea ce privește drepturile legale, acest principiu este pe deplin aplicabil și în situația funcționarilor publici.
Ca atare, orice restrângere adusă acestui drept, categorie în care intră și suspendarea, poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție (fostul art. 49 ). Or, niciuna dintre legile prin care s-a suspendat exercitarea dreptului la prima de vacanță nu întrunește cerințele impuse de textul legii fundamentale, nefiind adoptate pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor sau pentru desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Prevederile legale prin care s-a suspendat acordarea primei de concediu în perioada 2001-2006 au avut caracter temporar, iar în prezent nu mai sunt în vigoare, astfel încât nu mai pot forma obiectul controlului de neconstituționalitate, conform Legii nr. 47/1992, republicată.
Instanța a apreciat că, fiind contrare textelor constituționale și aducând atingere unui drept esențial, nu au produs nici un efect sub aspectul existenței dreptului la prima de concediu, și deci, nu au avut drept consecință suprimarea acestuia în materialitatea sa pentru perioada în care au fost în ființă. Această suspendare nu poate echivala cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.
Deși nu se poate nega dreptul legiuitorului de a suspenda aplicarea anumitor dispoziții legale, acest drept trebuie exercitat cu respectarea cerințelor impuse de art. 56 și 64 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune să se rețină că dreptul la primă pentru concediul de odihnă al funcționarilor publici în baza Legii nr. 188/1999, instituit prin art. 33 alin. 2, fost introdus în această lege încă de la adoptarea sa și și-a produs efectele începând din ianuarie 2000, continuând să existe și în prezent, fiind prevăzut de art. 34 din același act normativ, în urma renumerotării articolelor.
Așa fiind și cum, în raport cu principiul activității legii civile, ce decurge din art. 15 din Constituție și din art. 1 din Codul civil, dispozițiile art. 33 din Legea nr. 188/1999 fiind în vigoare în toată această perioadă, rezultă că dreptul la prima pentru concediul de odihnă acordat funcționarilor publici prin acest text a existat în perioada anilor 2000-2007, fiind în ființă în întreaga perioadă menționată și, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția anterioară [art. 41 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003], nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
Pe de altă parte, dispozițiile art. III alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2001, prin care s-a suspendat până la data de 31 decembrie 2003 aplicarea acestor prevederi, ca și cele ale art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001, prin care s-au prelungit până la 31 decembrie 2002 termenele prevăzute la art. III din ordonanța menționată, și cele prevăzute în legile bugetelor pe anii următori, neconținând vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăși existența lui.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2000-2006.
Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta a continuat să fie prevăzut și ulterior perioadei în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă lanudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 6 ani, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, nu pot fi limitate decât în situația în care nu mai este în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv, aspect statuat cu forță juridică obligatorie, de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 23/2005 dată în interesul legii, în privința interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la prima de concediu de odihnă pentru magistrați și personalul auxiliar, prin invocarea prevederilor legilor bugetului de stat pe anii 2003, 2004 și 2005 [art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 și art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004], ce confereau același drept categoriei magistraților judecători și procurori și personalului auxiliar de specialitate.
Ca urmare, ordonatorilor principali de credite și, după caz, ordonatorilor de credite de inferior le revine obligația să plătească funcționarilor publici, pentru anii 2001-2006, primele de concediu de odihnă cuvenite acestora în conformitate cu art. 34 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Instanța a apreciat că voința legiuitorului a fost exprimată în mod evident prin suspendarea exercițiului dreptului pe perioada în care bugetul de stat s-a aflat în dificultate, fără a recurge la instituția abrogării, după care, în Legea nr. 486 din 27 decembrie 2006 bugetului de stat pe anul 2007 nu s-a mai prelungit suspendarea exercitării acestui drept, astfel încât nu se poate aprecia că prin obligarea pârâtului la plata unor drepturi prevăzute de lege s-ar aduce atingere legilor bugetului de stat pentru acei ani, întrucât tocmai recunoașterea dreptului la sumele reprezentând prima de concediu pe cale judiciară creează obligația pârâților de a face demersurile necesare, în calitatea lor de ordonatori de credite, pentru obținerea sumelor necesare executării obligației.
În privința acestui capăt de cerere formulat de către reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor,instanța a reținut că acest pârât, în calitate de ordonator principal de credite, are atribuții în ceea ce privește propunerile de buget, în etapa premergătoare elaborării și adoptării de către Parlament, a legii bugetului, precum și de executare a bugetului, în etapa ulterioară aprobării.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, astfel cum a fost modificată, ordonatorul principal de credite "repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, in raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.", iar potrivit art. 34 alin. 1 din același act normativ, "Ordonatorii principali de credite au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Finanțelor Publice propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate."De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. 1 "Ministerul Finanțelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite si a bugetului propriu, întocmește proiectele legilor bugetare și proiectele bugetelor, pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an.", după care "se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părți, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum și alineate, după caz, și pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum și creditele de angajament pentru acțiuni multianuale." (art. 36 alin. 1). Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 47 și 49, ordonatorii de credite pot solicita aprobarea de credite bugetare pentru cheltuielile fiecărui exercițiu bugetar, care ar putea fi folosite pentru executare hotărârilor judecătorești.
În faza de execuție bugetară, reglementată de dispozițiile Secțiunii a 4-a, "repartizarea pe trimestre a veniturilor si cheltuielilor aprobate în bugetele prevăzute la alin. (1) se aprobă de către:
a) Ministerul Finanțelor Publice: pe capitole de cheltuieli si in cadrul acestora, pe titluri, la propunerea ordonatorilor principali de credite; pe capitole si subcapitole la venituri si pe capitole si in cadrul acestora, pe titluri de cheltuieli, pentru bugetul asigurărilor sociale de stat si bugetele fondurilor speciale, la propunerea ordonatorilor principali de credite; pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si pentru transferurile din bugetul de stat către bugetele locale, la propunerea ordonatorilor principali de credite ai bugetele locale, transmise de direcțiile generale ale finanțelor publice ale Ministerului Finanțelor Publice;
b) ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificației bugetare, pentru bugetele proprii și pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor terțiari de credite, după caz;
c) ordonatorii secundari de credite, pentru bugetele proprii si pentru bugetele ordonatorilor terțiari de credite bugetare."
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 52 "În procesul execuției bugetare cheltuielile bugetare parcurg următoarele faze: angajament, lichidare, ordonanțare, plata" (alin. 1), iar "operațiunile specifice angajării, lichidării și ordonanțării cheltuielilor sunt în competența ordonatorilor de credite și se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de specialitate ale instituției publice" (alin. 3), execuția bugetară bazându-se pe principiul separației atribuțiilor persoanelor care au calitatea de ordonator de credite de atribuțiile persoanelor care au calitatea de contabil (alin. 2).
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Pentru asigurarea acestei consecințe, se impune cu necesitate să se recunoască responsabilitatea tuturor instituțiilor implicate în gestionarea fondurilor din care urmează a se face plata acestor drepturi, și nu doar a instituției în cadrul căreia funcționarii publici își desfășoară efectiv activitatea, printr-o astfel de interpretare realizând, în fapt, o nouă îngrădire a drepturilor reclamanților, împiedicați în faza de executare, de facilitatea intrării în posesie asupra sumelor de care au fost privați.
Instanța a apreciat că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală, aspect de altfel necontestat de către acest pârât, în cererea reclamanților de a fi obligat la plata primei de concediu pentru anii 2001- 2006, în condițiile în care Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului I, ordonator secundar de credite aflat în subordinea Ministerul Economiei și Finanțelor, nu va putea executa obligația de plată fără asigurarea existenței sumelor necesare în proiectul de buget al ordonatorului principal de credite. A considera altfel ar însemna să se lipsească de substanță dreptul reclamantului, prin imposibilitatea realizării dreptului, ceea ce ar constitui o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că "orice dispoziție a Convenției sau a protocoalelor sale trebuie interpretata astfel încât sa garanteze drepturi concrete si efective, iar nu teoretice si iluzorii" (Hotărârea in Cauza Kaya împotriva României din 12.10.2006).
Potrivit considerentelor Hotărârii în Cauza Caracas împotriva României din 29.06.2006, pct. 32, "Cu certitudine, dreptul de acces la instanță nu este absolut. El poate permite limitări admise implicit, deoarece el cere prin însăși natura sa o reglementare de către stat. În elaborarea unei asemenea reglementari statele se bucură de o anumita marjă de apreciere. Totuși, limitările aduse nu trebuie să restrângă accesul la instanță acordat individului de o asemenea manieră încât dreptul să fie încălcat în însăși substanța sa. În plus, aceste limitări nu se conciliază cu art. 6 alin. 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (a se vedea, printre altele, împotriva Franței, Hotărârea din 30 octombrie 1998, de hotărâri si decizii 1998-VIII, p. 3349, paragraful 44 si și alții împotriva Greciei, nr. 41.727/98, paragraful 23, 2001-XII).", iar potrivit celor cuprinse în Hotărârea definitivă la 28 septembrie 2005, în cauza Virgil împotriva României, "Curtea amintește ca executarea unei sentințe sau hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție și că dreptul la instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridica internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă si obligatorie să română inoperantă în detrimentul unei părți (Cauza Immobiliare împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 22.774/1993, paragraful 63, CEDO 1999-V)."
De asemenea, instanța a reținut că acest pârât elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra acestor proiecte, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările necesare, potrivit art. 3 alin. 1 din HG nr. 208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, iar Legea finanțelor publice nr. 500/2002 conferă Ministerului Finanțelor Publice responsabilitatea elaborării proiectului bugetului de stat și acoperirii cheltuielilor privind despăgubirile acordate pe baza hotărârilor definitive ale instanțelor judecătorești, astfel încât a apreciat că această instituție are calitate procesuală pasivă de a vira fondurile necesare pentru plata sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2004, 2005 și 2006, către reclamanți, în condițiile în care aceste sume vor fi cuprinse în bugetul din care urmează a fi executate, față de calitatea sa de executant al bugetului de stat. De asemenea, după cum însuși acest pârât a susținut, dreptul la prima de concediu constituie un drept de remunerare a muncii, care face parte din conținutul complex al dreptului fundamental la muncă, iar acest drept nu este înlăturat, ci aplicarea lui a fost suspendată, succesiv, prin legile bugetului, limitarea acordării acestor drepturi realizându-se în mod întemeiat, pe considerente de natură bugetară, întrucât în buget nu au fost prevăzute fonduri pentru plata primelor, însă aceste împrejurări nu pot înlătura obligația pârâtului de a aloca fondurile necesare din bugetul în care ele vor fi prevăzute. Printre rațiunile pentru care instanța a apreciat cererea ca fiind pe deplin justificată se regăsește și prerogativa pârâtului de a elabora proiectul de buget și proiectele legilor bugetului și a legilor de rectificare a bugetului, mecanisme care îi sunt în mod exclusiv atribuite înaintea deciziei forului legislativ, Parlamentul. De altfel, în mecanismul elaborării bugetului și legii bugetului, Ministerului Finanțelor Publice îi revin toate prerogativele, Parlamentului revenindu-i doar dreptul de cenzură, în cadrul mecanismului adoptării actelor normative, după cum și ulterior, după adoptarea legii de către Parlament, cel care asigură executarea sa este același pârât.
Împotriva sentinței indicate mai sus a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor care a solicitat casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nelegală.
Recursul este fondat.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea constată că prin Decizia nr. 77/2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii promovat de procurorul general, au stabilit că dispozițiile art. 34 alin. 2 (devenit art. 35 alin. 2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvine acestei categorii de personal.
Recunoașterea dreptului la sumele reprezentând prima de concediu de odihnă pe cale judiciară creează obligația de plată a acestora doar în sarcina pârâtei Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului cu care reclamanții se află în raporturi de serviciu, nu și a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor care nu se află în astfel de raporturi cu reclamanții.
În situația în care în bugetul Direcției nu sunt prevăzute sume pentru plata primelor de concediu de odihnă aferente anilor 2001-2006 ori acestea sunt insuficiente, instituția debitoare are obligația ca, în conformitate cu dispozițiile art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, modificată și completată prin Legea nr. 110/2007, în termen de 6 luni de la data la care primește somația de plată, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. În realizarea acestui scop, ordonatorii principali de credite bugetare sunt obligați, potrivit prevederilor art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, modificată și completată prin Legea nr. 110/2007, să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile <LLNK 12002 500 10 202 47 30>art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
În speță, reclamanții se află în etapa judiciară ce are ca finalitate obținerea unui titlu executoriu. Dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 22/2002, modificată și completată prin Legea nr. 110/2007, nu sunt aplicabile în această fază. Ele sunt incidente, așa cum rezultă chiar din titlul actului normativ, în etapa executării obligațiilor stabilite în sarcina instituțiilor publice prin titluri executorii.
Așa fiind, instanța de recurs consideră că până la obținerea unui titlu executoriu nu se poate deroga de la prevederile art. 47 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora alocațiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite și, în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate și nu pot fi virate și utilizate la alte articole de cheltuieli.
Pe de altă parte, se constată că obligațiile prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, modificată și completată, sunt în sarcina instituțiilor publice debitoare și a ordonatorilor principali de credite, nu a Ministerului Finanțelor Publice.
În consecință, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru majorarea alocațiilor pentru cheltuielile de personal, instanța de recurs constată că în mod eronat s-a dispus obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor să plătească reclamanților primele de concediu de odihnă care au constituit obiectul cauzei de față.
Curtea consideră că este neîntemeiată susținerea referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, prin imposibilitatea realizării dreptului după obținerea unei hotărâri judecătorești definitive, în cazul în care nu se alocă în bugetele ordonatorilor de credite sumele necesare efectuării plății primelor de concediu de odihnă.
de executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile face parte integrantă din procesul la care se referă art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești face inutile celelalte garanții ale art. 6 în faza judiciară a procedurii, situație care este de natură să afecteze, în substanța sa, dreptul la un proces echitabil.
Pentru a se înlătura posibilitatea producerii unor astfel de încălcări ale dreptului la un proces echitabil, în înțelesul indicat mai sus, în cazul creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice, Ordonanța Guvernului nr. 22/2007 a fost modificată prin Legea nr. 110/2007, stabilindu-se la art. 3 că în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2 ( 6 luni de la data la care primește somația de plată ), creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului d e procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie. Or, procedura executării silite constituie o garanție pentru creditor că își va realiza efectiv dreptul stabilit în hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu.
Față de cele ce preced, Curtea, în temeiul art. 312 din Codul d e procedură civilă, va admite recursul promovat de Ministerul Economiei și Finanțelor și va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul introdus de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului I, împotriva sentinței nr. 2261/C/02.10.2007 a Tribunalului Iași, pe care o modifică în parte.
Respinge acțiunea reclamanților, -, -, -, și, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 07.01.2008.
Președinte judecător judecător
--- - - -
Grefier
și tehnoredactat:, 2 ex.
Jud. fond: -
Tribunalul Iași
Președinte:Iustinian Obreja ManolacheJudecători:Iustinian Obreja Manolache, Aurelia Gheorghe, Leocadia
