Litigiu privind funcționarii publici statutari. Decizia 41/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--07.01.2008
DECIZIA CIVILĂ NR. 41
Ședința publică din 23 ianuarie 2008
PREȘEDINTE: Barbă Ionel
JUDECĂTOR 2: Olaru Rodica
JUDECĂTOR 3: Pătru Răzvan
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr. 2393/23.10.2007, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantele intimate și, pârâții intimați Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul județean al Poliției de Frontieră A, având ca obiect litigiu privind funcționarii public.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsă părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată:
Prin cererea înregistrată la această Tribunalul Arad sub nr- la 14.06.2007, reclamanții și au chemat în judecată pârâții Ministerul Administrației și Internelor B și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră A solicitând să fie obligați la plata primelor de concediu către reclamantul pentru perioada anilor 2004, 2005 și 2006 și către reclamanta a sumei reprezentând prima de concediu aferentă anului 2006 actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului și până la data plății efective conform notei de calcul depuse.
În motivarea cererii s-a arătat că sunt funcționari publici în cadrul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră A și că beneficiază de dreptul la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, impozitată separat, în temeiul art. 34, alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, dar că acest drept a fost suspendat succesiv până la 31 decembrie 2006, când dreptul la prima de concediu nefiind înlăturat a reintrat în vigoare.
Prin întâmpinare, Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră A solicitat respingerea acțiunii invocând pe cale de excepție prescrierea dreptului la acțiune al reclamanților invocând prevederile art. 13 din Decretul 167/1958 modificat de faptul că în cauză nu s-a făcut dovada că au intervenit acte de întrerupere a prescripției.
A apreciat ca fiind neîntemeiate pretențiile reclamanților referitoare la plata drepturilor salariale cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
Ministerul Internelor și Reformei Administrative prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii na neîntemeiată. Arată că exercițiul dreptului prevăzut de art. 6 din OG 38/2003 a fost suspendat în anul 2005 astfel că nu poate fi obligată la plata sumelor solicitate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.
Pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor invocând dispozițiile art. 19 din legea 500/2002.
Reclamanții au depus la dosarul cauzei înscrisuri prin care au făcut dovada că au calitatea de funcționari publici, deținând diferite funcții de execuție, precum și un tabel din care rezultă calculul primelor de concediu în sume nete cuvenite reclamanților pentru perioada 2004 - 2006 actualizate cu indicele de inflație până la 30 decembrie 2006.
Prin Sentința Civilă nr. 2393/23.10.2007 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul C a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor B și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră A; a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor; a obligat pârâții să plătească reclamanților despăgubiri bănești reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2004, 2005 și 2006, în sumă netă actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective după cum urmează: către reclamantul pentru perioada anilor 2004, 2005 și 2006 în cuantum de 2.570 lei și către reclamanta a sumei reprezentând prima de concediu aferentă anului 2006 în cuantum de 455 lei actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului și până la data plății efective conform notei de calcul depuse; a obligat pârâtul să plătească reclamantului despăgubiri bănești reprezentând sporul de fidelitate, sumă netă de 2.207 lei aferent anului 2005, actualizată conform indicelui de inflație, până la data plății efective; a obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele solicitate de reclamanți cu reactualizările dispuse; a obligat pârâții să plătească reclamanților câte 200 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâta Direcția Județeană de Statistică A instanța de fond a constatat că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Pentru realizarea opozabilității hotărârii având în vedere prevederile art. 47 alin. 4 din Legea 500/2002 care prevăd că elaborarea bugetelor se realizează de către Guvern prin Ministerul Finanțelor conform propunerilor detaliate ale ordonatorilor de credite ținând cont și de prevederile art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice instanța reține că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor anuale ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, respectiv în vederea cuprinderii sumelor solicitate de reclamanți în capitolele de cheltuieli bugetare.
Fiind întrunite cerințele art. 60 și următoarele Cod procedură civilă s-a impus admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice în vederea alocării sumelor necesare plății primelor de concediu către reclamanți.
Examinând excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților s-a unit cu fondul în condițiile prevăzute de art. 137 alin. 2 Cod procedură civilă și s-au analizat împreună cu fondul cauzei fiind strâns legată de dreptul dedus judecății.
Reclamanții sunt funcționari publici la Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră A și potrivit art. 33 alin. 2 din Legea 188/1999 în vigoare, începând cu data de 8 decembrie 1999 și potrivit art. 34 alin. 2 din Legea 188/1999 republicată, în vigoare începând cu data de 25.03.2004, au dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu care se impozitează separat.
Aplicarea prevederilor acestui text de lege a fost suspendată succesiv ca efect al adoptării legilor bugetului național după cum urmează: art. 10 alin. 3 din Legea 631/2002 suspendă până la data de 31.12.2003; art. 9 pct 7 din legea 507/2003 suspendă până la data de 31.12.2004; art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004 suspendă până la data de 31.12.2005; art. 5 alin. 5 din Legea nr. 379/2005 suspendă până la 31.12.2006.
Analizând toate dispozițiile legale menționate, a rezultat că suspendarea plății primei de concediu a avut un caracter temporar, legiuitorul folosind sintagma " se suspendă până la 31 decembrie 2004, respectiv 31 decembrie 2005 și 31 decembrie 2006 cât are aplicabilitate legea bugetului respectiv".
Cum termenul de suspendare succesivă a expirat doar la 31 decembrie 2006, dreptul la acțiune al reclamanților pentru primele de concediu aferente perioadei 2004 - 2006, s-a născut doar de la această dată, astfel că nu este prescris.
Revenind la fondul acțiunii, instanța de fond a constatat că Legea nr. 486/2006 a bugetului de stat pe anul 2007 nu mai prevede o nouă suspendare a primei de vacanță așa cum stipula art. 34 alin. 2 din Legea 188/1999 rezultând fără putință de tăgadă faptul că la data expirării ultimei suspendări, dispoziția art. 34 alin. 2 din Statutul funcționarilor publici a reintrat în vigoare.
Suspendarea plății primei de concediu având un caracter temporar limitat, odată cu încetarea suspendării temporare a plății, se naște dreptul patrimonial al funcționarilor publici reglementat de Statutul funcționarilor publici, lege organică, potrivit art. 73 lit.j din Constituția revizuită la plata anuală a primei de concediu conferit prin art. 34 alin. 2 din legea 188/1999.
Atâta timp cât printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă iar ulterior exercițiul acestui drept a fost suspendat cu consecința amânării plății instanța de fond a constatat că dreptul există și că nu a fost afectat în însăși ființa lui cât timp prin nici dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența, de la instituire, până azi.
În argumentarea acestei soluții, instanța de fond are în vedere și prevederile art. 64 din legea 24/2000 privind tehnica legislativă care în alin. 2 prevede imperativ că, la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare și care se află în deplină consonanță cu art. 1 alin. 5 din Constituție care garantează realizarea principiului constituțional al supremației legii și cel al caracterului excepțional al limitării unor drepturi, principii pe care autoritățile și instituțiile publice sunt chemate să le respecte. Aceste dispoziții constituționale se află de asemenea într-un perfect acord cu reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale aplicabil și în dreptul nostru intern.
Critica vizând greșita solicitare a reclamanților, obligarea la plata sumelor nete actualizate cu indicele de inflație, instanța o găsește neîntemeiată.
În considerarea dispozițiilor art. 1084 cod civil potrivit cărora daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit și raportat la prevederile art. 161 alin. 4 din Codul Muncii potrivit cărora întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea la plata de daune interese pentru repararea pagubei produs salariatului prin neexecutarea la termen a obligației.
Prin neplata sumelor reprezentând contravaloarea primelor de concediu s-a creat reclamanților un prejudiciu determinat de valorizarea monedei naționale astfel că pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți se impune obligarea pârâtei în condițiile prev. de art. 161 alin. 4 și art. 295 alin. 2 din Legea 531/2002 aplicabile și funcționarilor publici la plata sumelor actualizate cu indicele de inflație la momentul plății, cu indicele adecvat.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata către reclamantul a despăgubirilor reprezentând sporul de fidelitate aferent anului 2005, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, instanța constată că prevederile art. 6 din OG nr. 38/2003 aprobate prin legea 353/2003, nu a fost abrogat printr-un act normativ ulterior.
Aplicarea dispozițiilor art. 6 din OG 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificările și completările prin legea nr. 353/2003 a fost suspendată conform art. 2 alin. 1 din OUG 118/2004 aprobată cu modificările prin legea 28/2005. Acest text de lege prevede suspendarea temporară până la finele anului 2005, plății sporului de fidelitate.
Prin urmare și suspendarea plății sporului de fidelitate a avut un caracter temporar, astfel că în considerarea acelorași dispoziții legale referitoare la caracterul suspendării instanța de fond a apreciat că cererea reclamantului este întemeiată, obligativitatea plății după încetarea suspendării rezultând și din principiul general constituțional prev. în art. 1 alin. 5 din Constituția României, potrivit căruia în România respectarea constituției, a supremației legilor și a legilor este obligatorie.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor de mai sus și ținând cont de adresele din care rezultă că A confirmă certitudinea și corectitudinea sumelor calculate conform notei de calcul anexate de reclamanți, acțiunea reclamanților a fosta admisă obligând Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră A la plata despăgubirilor bănești la care aceștia sunt îndreptățiți.
În temeiul art. 247 Cod procedură civilă instanța de fond a admis cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata a câte 200 lei cheltuieli de judecată conform chitanțelor 351 și 352/ 21.09.2007 depuse la dosarul cauzei.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingeri cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerul Administrației și Reformei Administrative, ca inadmisibilă, admiterea excepției prescripției dreptului la prima de concediu pentru anul 2004, iar pe fond respingerea acțiuni ca fiind neîntemeiată.
În motivarea recursului se invocă excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, pe motiv că potrivit art.60-63 Cod procedură civilă, instituția chemării în garanție reprezintă acea formă de participare a terților la activitatea judiciară care conferă unei dintre părți posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar avea obligație de garanție sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul, această instituție întemeindu-se pe existența unei obligații de garanție sau de despăgubire care nu există în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor.
Mai arată că între Ministerul Administrației și Reformei Administrative și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există nici o obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite al MIRA nu a corectat indemnizațiile reclamanților intimați, nu conferă acestora nici un drept legal de a fi despăgubiți de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Arată că potrivit art. 47 al.4 din Legea nr. 500/2002 privind finanțelor publice: " creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite".
De asemenea solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea cererii reclamantului intimat de acordare a primei de concediu pentru anul 2004, invocând dispozițiile art. 3 din decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, potrivit căreia, termenul prescripției este de 3 ani, dacă nu există alte prevederi legale derogatorii.
În subsidiar, solicită respingerea acțiuni reclamanților ca neîntemeiată. pentru următoarele motive:
Referitor la primele de concediu aferente anilor 2004, 2005 și 2006, după caz, acțiunea reclamanților intimați este neîntemeiată.
Prima de concediu pentru polițiști a fost prevăzută de art. 37 al.2 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor. Plata acestor prime a fost suspendată pentru anul 2004 prin art. 9 al.7 din Legea nr. 507/2003 a bugetului de stat pe anul 2004, pentru anul 2005 prin art. 8 al.7 din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005 și pentru anul 2006 prin art. 5 al.5 din Legea nr. 379/2005 privind bugetul de stat pe anul 2006.
Atâta timp cât acordarea dreptului la prima de concediu a fost suspendată pentru anii 2004-2006 prin legi bugetare anuale, dreptul reclamanților intimați nu este actual, aceștia neputând solicita acordarea unui drept care a fost suspendat.
Cu privire al sporul de fidelitate aferent anului 2005, solicitat de reclamantul că sporul de fidelitate pentru polițiști este reglementat de art. 6 din OUG nr. 38/2003, iar plata acestui spor a fost suspendată pentru anul 2005 prin art. 2 al.1 din OUG nr. 118/2004.
Cu privire la capătul de cerere referitor la actualizarea cu indicele de inflație a sumelor solicitate, recurentul arată că această solicitare este vădit nelegală, pentru că măsura suspendării acordării dreptului a fost dispusă prin lege bugetară, astfel că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se află în culpă pentru a fi obligat la plata sumelor solicitate cu titlul de primă de concediu sau spor de fidelitate actualizate.
În drept recurentul invocă prevederile art. 304 pct. 9, art. 3041, art. 137, art. 158, art. 60-63 Cod procedură civilă, art. 1082 Cod Civil, art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 47 al.4 din Legea nr. 500/2002, art. 6 art. 37 al.2 din OG nr. 38/2003, art. 2 alin. 1 din OUG nr. 118/2004, art. 9 al. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 al.7 din Legea nr. 511/2004 și art. 5 al.5 din Legea nr. 379/2005, art. 56 și 64 din Legea nr. 24/2000.
Reclamanții intimați și au depus la dosar întâmpinare și au solicitat respingerea recursului chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, păstrarea în tot a sentinței atacate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea întâmpinării reclamanții intimați arată că excepția lipsei calității procesuale pasive Ministerului Economiei și Finanțelor este nefondată, acesta fiind chemată în garanție, pentru că obligația de garanței rezultă din lege, din dispozițiile art. 3 al.1 lit. A pct. 2, 10 și 14 din Hotărârea Guvernului nr. 386/2007, deoarece chemarea în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor este făcută cui scopul de a asigura o eventuală rectificare bugetară, care este sarcina exclusivă a recurentului.
Reclamanții intimați mai arată că suspendarea plății primei de concediu ca efect temporar al adoptării legilor bugetului național pe anii 2004,2005,2006 a avut caracter temporar, iar suspendarea dreptului nu echivalează cu înlăturarea lui, câtă vreme prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru perioada precizată. Dreptul la prima de concediu face parte din categoria dreptului la muncă și protecție socială, fiind un drept garantat prin Constituția României - art. 41.
În drept reclamanții intimați invocă prevederile art. 115,137,308,312 Cod procedură civilă, art. 6,37 din OG nr. 38/2003, art. 911din Legea nr. 188/1999, art. 1, 41 din Constituția României.
Analizând actele dosarului, criticile recurentului prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă, Curtea de Apel constată că recursul promovat de Ministerul Economiei și Finanțelor nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.
Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Curtea constată că, într-adevăr, nu există un raport de subordonare financiară între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Pe de altă parte, Curtea nu poate face abstracție de faptul că resursele financiare ale unei instituții publice sunt strict delimitate prin lege și că o astfel de instituție nu are dreptul să facă plăți decât în condițiile în care are alocate în buget sumele necesare pentru efectuarea acelor plăți și dacă are un temei legal în acest sens. Acesta este motivul pentru care simpla obligare la plata unei sume de bani a unui ordonator de credite bugetare ar risca să devină o dispoziție insuficientă pentru asigurarea executării hotărârii judecătorești respective, în absența avizării rectificării bugetare de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
În acest sens, Curtea remarcă rolul important al Ministerului Economiei și Finanțelor în evaluarea și redactarea actelor normative cu implicații financiare, conform art. 19 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, stfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 și prin Legea nr. 96/2006. Potrivit acestui text legal,în domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: - j)avizează, în fază de proiect, acordurile, memorandumurile, protocoalele sau alte asemenea înțelegeri încheiate cu partenerii externi, precum șiproiectele de acte normative, care conțin implicații financiare;
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. 1 lit. l) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelorblochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite.
Date fiind acest dispoziții legale, Ministerul Economiei și Finanțelor are posibilitatea de a bloca orice alocare a unor sume propuse prin bugetul altor ordonatori de credite, inclusiv a sumelor ce ar trebui alocate Ministerului Internelor și Reformei Administrative pentru plata drepturilor solicitate de reclamant în prezenta cauză.
De aceea, obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la plata sumelor respective are rolul de a da eficiență hotărârii judecătorești prin care sunt obligați la plată alți ordonatori de credite bugetare și de a evita un refuz ulterior din partea Ministerului Economiei și Finanțelor de a aviza asigurarea mijloacele financiare necesare executării hotărârii judecătorești respective.
În contextul în care România a ratificat Convenția europeană a drepturilor omului, autoritățile române, inclusiv instanțele judecătorești, sunt ținute de obligația asigurării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Potrivit art. 6, paragraf 1, teza I din Convenția europeană a drepturilor omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
În concepția Curții Europene a Drepturilor Omului - a cărei jurisprudență este obligatorie pentru Statul Român, deci pentru toate autoritățile române, conform art. 46 din Convenția europeană a drepturilor omului - între garanțiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, este inclus și dreptul părții de a obține executarea unei hotărâri judecătorești.
În acest sens, instanța amintește că prin mai multe hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului ca urmare a neexecutării culpabile de către autoritățile publice a unor hotărâri judecătorești.
Astfel în hotărârea dată în cauza Ruianu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1139 din 2 decembrie 2004, Curtea europeană a drepturilor omului a precizat, în paragraful nr. 65 al hotărârii, cădreptul la justiție garantat de articolul 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părți.
În același sens, în hotărârea dată în cauza Croitoriu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 422 din 16 mai 2006, Curtea europeană a drepturilor omului a subliniat, în paragraful nr. 27, că, în conformitate cu jurisprudența sa, executarea unei hotărâri pronunțate de orice instanță trebuie privită ca o parte integrantă a "procesului", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la instanță ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al statului contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și irevocabilă să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Totodată, Curtea europeană a subliniat în hotărârea dată în cauza Ghibuși împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 700 din 16 august 2006, (paragraf 40), căeste responsabilitatea fiecărui Stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin, inclusiv a obligației de a asigura executarea hotărârilor judecătorești.
Curtea europeană a drepturilor omului a reiterat aceste considerații și în celelalte hotărâri prin care a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului pentru motivul neexecutării unei hotărâri judecătorești, respectiv în hotărârile date în cauzele împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770 din 24 august 2005 (paragraf 64-66), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1048 din 25 noiembrie 2005 (paragraf 23-24), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2006 (paragraf 25, 27), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006 (paragraf 51), Ghibuși împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 700 din 16 august 2006, (paragraf 37-40), și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 574 din 22 august 2007(paragraf 24, 26), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 251 din 16 aprilie 2007(paragraf 31, 33), și în Cauza Abăluță împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 514 din 31 iulie 2007 (paragraf 32, 33).
Date fiind acest considerente, Curtea apreciază ca fiind admisibilă și întemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerului Internelor și Reformei Administrative, precum și solicitarea de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor datorate reclamanților de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative în vederea asigurării executării hotărârii judecătorești.
Examinând fondul pricinii, în raport cu motivele de recurs, cu privire la acordarea primelor de concediu, Curtea reține că litigiul are de obiect dreptul reclamanților - funcționari publici - la primele de concediu aferente anilor 2004-2006, în contextul în care acest drept cu caracter salarial a fost suspendat succesiv prin mai multe acte normative.
În opinia Curții, soluționarea acestei cereri este influențată de stabilirea efectelor unor dispoziții legale care au fost suspendate ulterior printr-un alt act normativ de aceeași forță juridică.
În rezolvarea acestei chestiuni, Curtea observă că prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unor dispoziții legale referitoare la dreptul la prima de concediu pentru polițiști, stabilind, în dispozitiv, că "în aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare, -prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004 - 2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată."
În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție"pentru a se asigura"- potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă -"interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României". Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza a doua Cod de Procedură Civilă, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".
În consecință, în prezenta cauză Curtea va da eficiență acestor dispoziții legale și va respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în măsura în care interpretarea din aceste decizii este incidentă în prezentul litigiu.
Având în vedere principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituția României, precum și principiul nediscriminării, instanța constată că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție este incidentă, pentru identitate de rațiune, și în prezenta cauză.
În consecință, Curtea, reiterând interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost exprimată în Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, reține că suspendarea exercițiului unui drept - cum este dreptul la prima de concediu, în prezent a cauză - nu echivalează cu "însăși înlăturarea lui".
După cum s-a arătat în continuare în motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție,"prin art. 38 din Codul muncii se prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
De aceea, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative menționate."
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, întrucât actele normative care au determinat suspendarea dreptului reclamanților la prima de concediu nu se referă la "eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestui drept ori la prelungirea termenului de punere în aplicare,-suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege."
De asemenea, Curtea reține și că printr-o altă decizie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, respectiv prin decizia nr. 77/5.11.2007, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit:
"Dispozițiile art. 34 alin. (2) (devenit art. 35 alin. 2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că:
Prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal."
Deși decizia nr. 77/5.11.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost publicată în Monitorul Oficial până la data pronunțării prezentei hotărâri, instanța reține că dispozitivul acesteia a fost adus la cunoștință publică prin publicarea sa pe site-ul Internet al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, Curtea reține că după pronunțarea hotărârii recurate, a intrat în vigoare Ordonanța de Urgență nr. 146 din 19 decembrie 2007, pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 877 din 20 decembrie 2007.
Conform art. 2 alin. 1 din această Ordonanță de Urgență, "personalul din sectorul bugetar căruia până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență nu i s-au acordat primele de concediu de odihnă pentru perioada 2001 - 2006 urmează să primească aceste drepturi în anul 2008, în mod eșalonat, în 3 tranșe, după cum urmează:
a) în luna martie - pentru anii 2001 și 2002;
b) în luna iunie - pentru anii 2003 și 2004;
c) în luna octombrie - pentru anii 2005 și 2006."
Având în vedere acest normativ, care confirmă interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul existenței dreptului funcționarilor publici la plata primelor de concediu eferente anilor 2001-2006 - ținând seama de interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la efectele actelor normative de suspendare a unor dispoziții legale care prevedeau acordarea primei de concediu pentru funcționarii publici - Curtea apreciază ca fiind întemeiată cererea reclamanților de obligare a pârâtului Ministerul Internelor și Reformei Administrative la plata primelor de concediu.
Examinând fondul pricinii, în raport cu motivele de recurs, cu privire la acordarea sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru perioada 1.01.2005-31.12.2005, Curtea reține că, potrivit art. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, "pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului de interne."
De asemenea, Curtea constatată că, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 118/2004, în anul 2005 se suspendă aplicarea dispozițiilor art. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003.
Instanța reține, așadar, că sporul de fidelitate prevăzut de art. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 38/2003 este un drept salarial care a cărui acordare a fost suspendată pentru anul 2005 printr-un alt act normativ.
Sub acest aspect, Curtea observă că refuzul pârâtului și al chematului în garanție de a acorda acest drept este justificat de aceleași considerente care au fost invocate cu privire la refuzul plății prime de concediu.
În consecință, și în privința sporului de fidelitate prevăzut de art. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 38/2003, Curtea va da eficiență interpretării obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție și expusă anterior, având în vedere principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituția României, precum și principiul nediscriminării.
Astfel, Curtea reamintește că în interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost exprimată în Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, suspendarea exercițiului unui drept - cum este dreptul la sporul de fidelitate - nu echivalează cu "însăși înlăturarea lui".
această interpretare obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la efectele unui act normativ suspendat, Curtea apreciază că suspendarea exercițiului dreptului la sporul de fidelitate nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Având în vedere aceste considerente, instanța consideră întemeiată cererea de obligare a Ministerului Internelor și Reformei Administrative și la plata către reclamanți a sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru perioada 1.01.2005-31.12.2005.
În consecință, în raport cu cele arătate mai sus, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Arad este temeinică și legală, recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă.
Având în vedere dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, conform cărora "partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", ținând seama că s-a constatat caracterul nefondat al recursului, Curtea va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare efectuate de intimați, respectiv la plata sumelor de 200 lei către reclamanta și 200 lei către reclamant, cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr. 2393/23.10.2007, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Obligă recurentul la plata sumelor de 200 lei către reclamanta și 200 lei către reclamant, cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. /21.02.2008
Tehnored. /28.02.2008/2 ex.
Primă instanță: Tribunalul Arad
Judecători: G,
Președinte:Barbă IonelJudecători:Barbă Ionel, Olaru Rodica, Pătru Răzvan
