Litigiu privind funcționarii publici statutari. Decizia 43/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--07.01.2008
DECIZIA CIVILĂ NR. 43
Ședința publică din 23 ianuarie 2008
PREȘEDINTE: Barbă Ionel
JUDECĂTOR 2: Olaru Rodica
JUDECĂTOR 3: Pătru Răzvan
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâtele Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, în nume propriu și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 2398/23.10.2007, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat și pârâții intimați Agenția Națională de Administrare Fiscală B și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsă părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin cererea de recurs s-a cerut judecarea cauzei și în lipsă.
Se constată că s-a depus al dosar, prin registratura instanței, întâmpinare din partea reclamntului intimat, în un exemplar.
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad sub nr- la data de 07 septembrie 2007 și precizată prin cererea din data de 9 octombrie 2007, reclamantul a chemat în judecată, pe calea contenciosului administrativ, pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor B și Direcția Regională Pentru Accize și Operațiuni Vamale T și, pentru o opozabilitate Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea lor la plata despăgubirilor reprezentând primele pentru concediile de odihnă aferente anilor 2001 - 2006, actualizate la zi cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în perioada 2001 până la data de 31 decembrie 2006, avut calitatea de controlor vamal III superior în cadrul Biroului Vamal din cadrul fostei Direcții Regionale Vamale A care, în urma reorganizării, a fost preluată de către Direcția Regională Vamală T. Calitatea de funcționar public i-a fost conferită de dispozițiile OG nr.16/1992, cu modificările și completările ulterioare și OG nr. 10/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În conformitate cu art. 34 alin.2 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, deși avea dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat, arată că, în perioada respectivă, nu s-au bucurat de acesta, întrucât prin acte normative succesive, au fost suspendate efectele sale. Suspendarea este contrară principiilor art. 53 din Constituție art.18 din vechiul Cod al muncii și al art. 38 și 281-284 din noul Cod al muncii.
Prin întâmpinare, pârâtele Direcția Regională Pentru Accize și Operațiuni Vamale T în nume propriu și în reprezentarea Autoritatea Națională a Vămilor au invocat excepțiile necompetentei materiale a Tribunalului Arad în soluționarea cauzei și în consecință declinarea ei în favoarea Curții de APEL TIMIȘOARA, cu motivarea că Autoritatea Națională a Vămilor B este organ de specialitate al Administrației Publice Locale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerul Finanțelor Publice, excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a neîndeplinirii de către reclamant a procedurii prealabile, prev. de art. 7 din legea 554/2004, și cea a prescripției dreptului de a cere plata primelor de vacanță pentru perioada 2001 - 2003,cu motivarea că s-a depășit termenul de 3 ani de la data care drepturile solicitate erau datorate.
Pe fond, pârâtele au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, cu motivarea că aplicarea prevederilor legale cu privire la acordarea primelor solicitate, au fost suspendate succesiv, prin diferite acte normative până la data de 31 decembrie 2005.
Prin întâmpinare, Direcția Generală a Finanțelor Publice A, în reprezentarea pârâților Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Economiei și Finanțelor, a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală cu motivarea că drepturile funcționarilor publici la primele de concediu, au fost suspendate, prin legile bugetului, până la data de 31.12.2006.
Instanța de fond a respins excepția necompetentei materiale a Tribunalului Arad în soluționarea cauzei, având în vedere că potrivit dispozițiilor art.2 alin. 1 lit. din Cod procedură civilă raportat la art. 284 alin. 3 din Codul muncii 10 alin. 3 și art. 901din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, competența materială soluționării cauzei revine Tribunalului Arad, chiar dacă Autoritatea Națională a Vămilor B este organ de specialitate al administrației publice centrale și excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, cu motivarea că procedura prealabilă prev. de art. 7 din legea 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu este obligatorie în speță având în vedere că reclamantul nu solicită revocarea sau anularea vreunui act administrativ, ci doar plata unor drepturi salariale restante.
Prin sentința civilă nr. 2398/23.10.2007 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada admis acțiunea reclamantului ; a obligat pârâtele Direcția Regională Pentru Accize și Operațiuni vamale T și Autoritatea Națională a Vămilor B să-i plătească reclamantului suma de 3.508 lei, reprezentând totalul primelor concediile de odihnă aferente anilor 2001 -2006, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data efectivă a plății; a respins acțiunea reclamantului față de pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Examinând acțiunea reclamantului și excepția prescripției dreptului la acțiune, în condițiile art.137 al.2 Cod procedură civilă, împreună cu fondul având în vedere stricta legătură dintre ea și nașterea dreptului dedus judecății, instanța de fond a reținut următoarele:
Conform art. 33 alin.2 din Statutul funcționarilor publici, s- stabilit că funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
După republicarea Legii nr. 188/1999 în Monitorul Oficial nr. 251 din 22.03.2004, art. 33 devenit art. 34, fiind în vigoare, în aceeași formă, și la această dată.
Cu toate acestea, îndată după intrare în vigoare a Statutului funcționarilor publici, prin art. III din OUG nr.33/2001, privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcționarilor publici, s-a dispus suspendarea până la data de 01.01.2002, a dispozițiilor art. 33 al.2 din Legea nr.188/1999, referitoare la acordarea primei cu ocazia plecării în concediul de odihnă.
Prin art.32 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2002, nr. 744/2001 și art.12 din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001 s- prevăzut că termenele reglementate de art. III din OUG nr. 33 /200 se prelungesc până la data de 30 decembrie 2002.
Prin art.10 al.3 din Legea bugetului de stat pe anul 2003, nr.631/2002, s-a prevăzut o dispoziție similară, în sensul prelungirii până la data de 31 decembrie 2003 suspendării.
Și prin art.9 din Legea bugetului de stat pe anul 2004, nr. 507/2003, s-a dispus că aplicarea prevederilor din actele normative referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă prevăzute de Statutul funcționarilor publici, se suspendă până la data de 31 decembrie 2004.
Art.8 alin.7 din Legea bugetului de stat pe anul 2005, nr. 511/2004 a reiterat aceeași dispoziție de suspendare pentru un nou termen, data de 31.12.2005.
În sfârșit, ultima lege, cea a bugetului de stat pe anul 2006, nr.379/2005, dispune în art. 5 al.5 că prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele de concediu ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă se suspendă până la data de 31 decembrie 2006.
Potrivit art. 1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit la art.3 din același decret, care este de 3 ani.
Art.7 al.3, din același decret prevede că dacă dreptul este sub un termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când a expirat termenul.
Cum termenul de suspendare succesivă a expirat doar la 31 decembrie 2006, dreptul la acțiune al reclamanților pentru primele de concediu aferente perioadei 2001-2006, s-a născut doar la această dată, astfel că nu este prescris.
Revenind la fondul acțiunii, este necesar să observăm dispozițiile art. 64 din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care prevăd că în cazuri speciale, aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ, cu obligativitatea de a se prevedea, data de la care se produce suspendarea precum și durata ei determinată.
2 al art. 64 prevede, imperativ, că la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare.
În consecință, la data expirării ultimei suspendări, dispoziția art. 34 al.2 din Statutul funcționarilor publici a reintrat în vigoare.
Dar, acest drept patrimonial reglementat de Statutul funcționarilor publici, lege organică, potrivit art. 73 lit.j din Constituția revizuită, fost suspendat prin legile ordinare menționate, în mod succesiv, de la intrarea sa în vigoare până la 31.12.2006, iar efectul a fost golirea de conținut însuși dreptului funcționarilor publici la plata anuală a primei de concediu, situație ce echivalează cu recunoașterea unui drept patrimonial, dar vidarea acestuia de însăși substanța sa, lipsindu-l practic de orice valoare. În acest mod, funcționarii publici, titulari ai dreptului reglementat în favoarea lor de statutul propriu, au fost obstaculați de a se bucura efectiv de acesta pe întreaga perioadă de suspendare succesivă.
Instanța de fond a constatat însă, că dreptul nu a fost afectat în însăși ființa lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i- fost înlăturată existența, de la instituire, până azi.
Astfel, deși dreptul există, exercițiul său a fost împiedicat, contravenindu-se astfel art.53 din Constituție revizuită (art.49din Constituția din 1991), împrejurare în care, instanța de fond a restabilit principiul constituțional încălcat prin legile de suspendare cât și principiul că un drept legal prevăzut are un conținut real, efectiv,neputând fi redus lanudum jus.
În argumentarea acestei soluții, instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile art. 18 din vechiul Cod al muncii și pe cele ale art. 38 din actualul Cod al muncii, în sensul că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege.
Dispozițiile constituționale și cele cuprinse în Statutul funcționarilor publici și Codul muncii, amintite, sunt într-un perfect acord cu reglementările date prin art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aplicabil și în dreptul nostru intern.
Pe lângă despăgubirea ce se va acorda reclamantului pentru neplata primelor de concediu pentru perioada 2001-2006, acestuia i se cuvine daune interese compensatorii, în scopul acoperirii prejudiciului suferit ca urmare a devalorizării monedei naționale pentru perioada respectivă, calculate potrivit coeficienților de inflație în condițiile prevăzute de art. 161 al.4 și art. 295 al.2 din Legea nr. 53/2002, aplicabile și funcționarilor publici, în virtutea dispozițiilor art.93 din Statutul funcționarilor publici. Potrivit acestora, Codul muncii se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, dacă acestea nu sunt complete și este compatibilă completarea lor cu dreptul comun, respectiv Codul muncii. Acesta prevede în art. 161 al.4, că întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului prin neexecutarea la termen a obligației.
La acțiune, reclamantul a anexat nota de calcul pentru primele de concediu, pentru perioada 2001 - 2006,care cumulate, însumează 3.508 lei, astfel cum au fost actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului; notă de calcul care nu a fost contestată.
Instanța de fond a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor B și Direcția Regională Pentru Accize și Operațiuni Vamale T, succesoarea în drepturi al fostei Direcții Regionale Vamale să- plătească reclamantului primele de concediu cuvenite pentru perioada 2001-2006, în sumă totală de 3.508 lei, astfel cum a fost actualizată cu rata inflației de la data nașterii dreptului care urmează a fi actualizată că indicele de inflație până la data efectivă a plății.
Având în vedere că între reclamant și pârâții ANAF ȘI Ministerul Finanțelor Publice nu există raporturi de serviciu, instanța a respins acțiunea față de aceștia.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, în nume propriu și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând, în principal, admiterea recursului, admiterea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Arad, casarea sentinței atacate, declinarea cauzei în favoarea Curții de APEL TIMIȘOARA, iar, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii ca urmare a lipsei procedurii prealabile, admiterea excepției prescripției dreptului de a mai cere restituirea primei de concediu aferentă anilor 2001-2003, iar pe fond respingerea acțiuni ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, pârâtele recurente arată că în mod eronat Tribunalul Arada respins excepția necompetenței materiale a instanței, întrucât plata primei de concediu se solicită în baza raportului de serviciu al reclamantului intimat cu Autoritatea Națională a Vămilor, deci în baza Legii nr. 188/1999, astfel că nu sunt aplicabile în speță dispozițiile Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, deoarece există prevederi speciale în Legea nr. 188/1999.
În temeiul art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 532/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale a Vămilor, această instituție se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, iar potrivit art. 3 al.1 Cod procedură civilă, curțile de apel judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale.
Mai arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii prin respingerea excepției inadmisibilității acțiunii ca urmare a lipsei procedurii prealabile, pentru că reclamantul intimat nu a efectuat procedura prealabilă prevăzută de art.2 al.2 și art. 7 al.1 din Legea nr. 554/2004. de asemenea în mod eronat instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului de a mai cerere plata drepturilor salariale reprezentând primele de vacanță aferente perioadei 2001-2003, acest drept fiind prescris în conformitate cu dispozițiile art. 166 al.1 din Codul muncii.
Pe fondul cauzei, pârâtele recurente solicită respingerea acțiuni ca nefondată, deoarece aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost suspendate, în mod succesiv, prin lege, în concordanță cu prevederile constituționale.
Arată că nu a existat temei legal pentru a acorda primele de concediu în anii 2004,2005 și 2006, deoarece în acești ani a fost suspendată prin lege aplicarea prevederilor art. 34 al.2 din Legea nr. 188/1999, iar conform art. 64 al.2 din Legea 24/2000 republicată, această suspendare înseamnă că dispoziția suspendată nu a fost în vigoare și deci în acești ani nu a fost prevăzută de lege dreptul al prima de concediu. De asemenea nu există temei legal pentru a acorda în prezent primele de concediu pentru anii 2004, 2005 și 2006, deoarece la data de 1 ianuarie 2007 expirat perioada de suspendare și au reintrat în vigoare de drept prevederile art. 34 al.2 din Legea nr. 188/1999, dar ele nu pot fi aplicate retroactiv pentru anii 2004, 2005 și 2006, ci numai pentru viitor, conform art. 15 al.2 din Constituția României. La data expirării suspendării, norma suspendată reintră de drept în vigoare, dar este evident că nu se aplică retroactiv, pe perioada cât a fost suspendată.
În drept recurentele invocă art. 299, art. 3041, 304 pct.3 și 9, art. 159 Cod procedură civilă, art. 7 al.1 din Legea nr. 554/2004, art. 166 al.1 din Codul muncii, art. 9 pct.7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 al.7 din Legea nr. 319/2005, Legea nr. 386/2001 de aprobare a OUG nr. 33/2001, art. 12 din Legea nr. 743/2001.
Reclamantul intimat a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.
În motivarea întâmpinării reclamantul intimat arată că din coroborarea prevederilor art. 284 al.1 din Codul muncii, cu cele ale art. 2 pct. 1 lit. c Cod procedură civilă, rezultă că tribunalul este instanța de drept comun, competentă din punct de vedere material să soluționeze conflictele de muncă.
Prin cererea înregistrată la pârâta recurentă sub nr. 14750/24.05.2007, reclamantul intimat a încercat rezolvarea pe cale amiabilă a conflictului, îndeplinind astfel procedura prealabilă.
Dreptul al prima de concediu este reglementata de Legea nr. 188/1999, fiind un drept subiectiv absolut ce conferă titularului acestuia dreptul de a solicita plata sumei de bani ce reprezintă prima de concediu, iar potrivit art. 38 Codul muncii, salariați nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
Prevederile art. 7 al.3 din decretul nr. 167/1958 prevede că în cazul în care dreptul la acțiune având un drept patrimonial este sub un termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când a expi9rat acest termen, iar având în vedere că termenul de suspendare succesivă a expirat la 31.12.2006, reclamantul intimat consideră că acest drept nu este prescris.
Analizând actele dosarului, criticile recurentului - prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă - și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
În privința excepției necompetenței materiale a Tribunalului Arad, Curtea reține că recurentele au invoca această excepție pe considerentul că reclamații au un raport de serviciu au Autoritatea Națională a Vămilor, care este autoritate centrală, iar potrivit art. 3 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, Curtea de Apel judecă în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale;
Curtea reține că, potrivit art. 3 punctul 1 Cod de Procedură Civilă, curțile de apel judecă "în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale".
În privința acestei excepții, Curtea observă că solicitarea reclamantului se referă la acordarea unor drepturi salariale, iar nu la anularea unui act administrativ individual emis de către o autoritate publică. Așadar, nu este în litigiu un act emis de Autoritatea Națională a Vămilor, pentru a fi incidente dispozițiile art. 3 punctul 1 Cod de Procedură Civilă, astfel încât această excepție nu este întemeiată.
În privința excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 2001-2003, Curtea observă că reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata primelor de concediu aferente anilor 2001-2006, în contextul în care acest drept cu caracter salarial a fost suspendat succesiv prin mai multe acte normative.
Or, potrivit art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958, privitor la prescripția extinctivă, republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960, "dacă dreptul este sub condiție suspensivăsau cu termen suspensiv,prescripția începe să curgă de la data cînds-a împlinit condiția saua expirat termenul."
În raport cu această reglementare, dreptul la acțiune al reclamantului la plata primelor de concediu nu s-a născut decât după încetarea suspendării exercițiului acestui drept, astfel încât excepția prescripției, invocată de pârâtul recurent, nu este fondată.
Cu privire la excepția neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea observă că, potrivit art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
În privința acestei excepții, Curtea observă că solicitarea reclamantului se referă la acordarea unor drepturi salariale, iar nu la anularea unui act administrativ individual emis de către o autoritate publică. În consecință, Curtea apreciază că nu sunt îndeplinire condițiile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 pentru a fi aplicabil acest text de lege.
Curtea reține că, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.
Din această reglementare rezultă că legea atribuie instanțelor de contencios administrativ competența soluționării litigiilor care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, implicit cauzele care au ca obiect drepturile salariale solicitate de funcționarul public în temeiul și ca urmare a exercitării funcției sale.
Însă atribuirea competenței de soluționare a acestor litigii în favoarea instanțelor de contencios administrativ nu presupune că acestor litigii le sunt aplicabile integral dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci doar că asemenea litigii sunt de competența instanțelor specializate de contencios administrativ.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea apreciază că în prezentul litigiu nu se impunea efectuarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin.1 din Legea nr. 554/2004, astfel încât nici această excepție nu este întemeiată.
Examinând fondul pricinii, în raport cu motivele de recurs, Curtea reține că litigiul are de obiect dreptul reclamantului - funcționar public - la primele de concediu aferente anilor 2001-2006, în contextul în care acest drept cu caracter salarial a fost suspendat succesiv prin mai multe acte normative.
În opinia Curții, soluționarea acestei cereri este influențată de stabilirea efectelor unor dispoziții legale care au fost suspendate ulterior printr-un alt act normativ de aceeași forță juridică.
În rezolvarea acestei chestiuni, Curtea observă că prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unor dispoziții legale referitoare la dreptul la prima de concediu pentru polițiști, stabilind, în dispozitiv, că "în aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare,-prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004 - 2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată."
În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție"pentru a se asigura"- potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă -"interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României". Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza a doua Cod de Procedură Civilă, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".
În consecință, în prezenta cauză Curtea va da eficiență acestor dispoziții legale și va respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în măsura în care interpretarea din aceste decizii este incidentă în prezentul litigiu.
Având în vedere principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituția României, precum și principiul nediscriminării, instanța constată că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție este incidentă, pentru identitate de rațiune, și în prezenta cauză.
În consecință, Curtea, reiterând interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost exprimată în Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, reține că suspendarea exercițiului unui drept - cum este dreptul la prima de concediu, în prezent a cauză - nu echivalează cu "însăși înlăturarea lui".
După cum s-a arătat în continuare în motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție,"prin art. 38 din Codul muncii se prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
De aceea, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative menționate."
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, întrucât actele normative care au determinat suspendarea dreptului reclamanților la prima de concediu nu se referă la " eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestui drept ori la prelungirea termenului de punere în aplicare,- suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege."
De asemenea, Curtea reține și că printr-o altă decizie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, respectiv prin decizia nr. 77/5.11.2007, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit:
"Dispozițiile art. 34 alin. (2) (devenit art. 35 alin. 2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că:
Prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal."
Deși decizia nr. 77/5.11.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost publicată în Monitorul Oficial până la data pronunțării prezentei hotărâri, instanța reține că dispozitivul acesteia a fost adus la cunoștință publică prin publicarea sa pe site-ul Internet al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, Curtea reține că după pronunțarea hotărârii recurate, a intrat în vigoare Ordonanța de Urgență nr. 146 din 19 decembrie 2007, pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 877 din 20 decembrie 2007.
Conform art. 2 alin. 1 din această Ordonanță de Urgență, "personalul din sectorul bugetar căruia până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență nu i s-au acordat primele de concediu de odihnă pentru perioada 2001 - 2006 urmează să primească aceste drepturi în anul 2008, în mod eșalonat, în 3 tranșe, după cum urmează:
a) în luna martie - pentru anii 2001 și 2002;
b) în luna iunie - pentru anii 2003 și 2004;
c) în luna octombrie - pentru anii 2005 și 2006."
Având în vedere acest normativ, care confirmă interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul existenței dreptului funcționarilor publici la plata primelor de concediu eferente anilor 2001-2006 - ținând seama de interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la efectele actelor normative de suspendare a unor dispoziții legale care prevedeau acordarea primei de concediu pentru funcționarii publici - Curtea apreciază ca fiind întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtelor la plata primelor de concediu.
În consecință, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Arad este temeinică și legală, urmând ca, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă, să se respingă ca nefondat recursul formulat de pârâtele Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, în nume propriu și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 2398/23.10.2007, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâtele Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, în nume propriu și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 2398/23.10.2007, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23 ianuarie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. /21.02.2008
Tehnored. /26.02.2008/ 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul Arad
Judecători: G,
Președinte:Barbă IonelJudecători:Barbă Ionel, Olaru Rodica, Pătru Răzvan
