Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 419/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 419
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE - 2010
COMPLETUL DIN:
PREȘEDINTE: Carmen Ilie
JUDECĂTOR 2: Lavinia Barbu
JUDECĂTOR 3: Gabriel Viziru
GREFIER -- -
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanta, împotriva sentinței numărul 2911 din data de 02.12.2009, pronunțată de Tribunalul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurentul reclamant și intimații pârâți Agenția Națională de Administrare Fiscală, i, Ministerul Economiei Și Finanțelor.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că recursul este motivat și declarat în termenul legal;
Apreciindu-se îndeplinite dispozițiile art. 150 Codul d e procedură civilă, instanța reține cauza spre soluționare.
Deliberând,
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr. 2911 din data de 02.12.2009, Tribunalul Mehedinția respins acțiunea formulată de reclamantul.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
S-a respinge excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut, analizând excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, că reclamanta se află în raporturi de serviciu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice i, însă Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală are calitatea de ordonator secundar de credite, iar potrivit nr.HG 1171/2007, are obligația de a dispune măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății stabilite prin titluri executorii.
Referitor la excepția necompetenței materiale a instanței, s-a constat că este neîntemeiată, deoarece, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe. În ceea ce privește instanța de contencios administrativ competentă din punct de vedere material, în sensul art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, s-a constat că reclamanta este în raporturi de serviciu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice i, instituție cu personalitate juridică subordonată Agenției Naționale de Administrare Fiscală, căreia, în calitate de angajator, îi revine obligația plății drepturilor salariale.
Faptul că pe lângă Direcția Generală a Finanțelor Publice i care are calitate de parte în raportul de serviciu a fost chemat în judecată și Agenția Națională de Administrare Fiscală, nu produce efecte asupra competenței instanței, hotărâtor fiind criteriul rangului instituției publice angajatoare.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că, reclamanta are calitatea de funcționar public în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice i din data de 01.08.2000 și nu a primit până în prezent suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Potrivit art. 31 din Legea nr.188/1999 republicată pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici.
Deci, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat "Drepturi și îndatoriri " din Legea nr. 188/1999, dar potrivit art. 31 alin. (3), salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Întrucât nu a fost adoptată o lege de salarizare a funcționarilor publici, anual, prin Ordonanțe ale Guvernului, au fost reglementate drepturile salariale și alte drepturi ale acestei categorii profesionale.
Astfel, pentru anul 2005, fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.92/2004, pentru anul 2006, Ordonanța de Guvern nr. 2/2006, pentru anul 2007, Ordonanța de Guvern nr. 6/2007, iar pentru anul 2008, Ordonanța de Guvern nr. 9 din 30 ianuarie 2008, aprobată prin Legea nr. 238 din 31 octombrie 2008.
S-a constatat însă că, niciunul dintre aceste acte normative subsecvente Legii nr.188/1999, republicată, care au fost emise în considerarea dispozițiilor art. 31 alin.3 nu a indicat elementele pe baza cărora cele două suplimente salariale să fie determinate sau, cel puțin, determinabile.
Pentru a fi posibilă cuantificarea celor două suplimente, ca părți componente ale salariului, era necesară adoptarea unor dispoziții date în aplicarea (executarea) art. 31 alin.(3) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine, fie Parlamentului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, prin delegare legislativă sau prin adoptarea unei hotărâri date în executarea prevederilor mai sus indicate.
În condițiile în care nu este reglementată modalitatea de stabilire a suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, acordarea acestor drepturi presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat iar, pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanță, în raport cu diverse criterii, aplicându-se prin analogie procentele stabilite de legiuitor pentru alte sporuri salariale, echivalează cu o substituire în atribuțiile legiuitorului ori ale executivului, contrar celor stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 820 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008.
Pe de altă parte, s-a apreciat că prin neacordarea acestor sporuri nu se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale care obligă statele părți să adopte măsuri pentru a asigura garantarea dreptului de proprietate, nefiind în prezența unui,bun",noțiune cu semnificație autonomă, în sensul Convenției, care fără a se limita numai la proprietatea unor bunuri corporale, include orice interes economic cu valoare patrimonială (CEDO, - GmbH c/a Olanda, Hotărâre din 23 februarie 1995, par.53).
Necesitatea schimbării jurisprudenței s-a impus ca urmare a jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009) cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Reclamanta a arătat în motivele de recurs formulate că instanța de fond a interpretat eronat actul dedus judecății și a pronunțată o sentință cu aplicarea greșită a legii.
A susținut recurenta că drepturile solicitate au fost prevăzute expres în art.31 din Legea 188/1999, au fost suspendate prin diferite legi bugetare anuale, dar nu înlăturate.
A invocat totodată și prevederile art.37 alin.3 din OG nr.6/2007, menținute și prin OG 9/2008 privind unele măsuri pentru reglementarea drepturilor salariale ale funcționarilor publici, precum și Decizia nr.185/2009 a Curții Constituționale.
Recurenta a arătat că a avut loc o încălcare prevederilor art.1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Examinând recursul formulat, Curtea îl găsește nefondat, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamanta are calitatea de funcționar public, fiind salarizată în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamantă în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanta este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantei privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamantă nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanta nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
De altminteri, prin decizia nr. 20/2009 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. "c" și "d" din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe calea judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va respinge recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta, împotriva sentinței numărul 2911 din data de 02.12.2009, pronunțată de Tribunalul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 17 Februarie 2010
Președinte, | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.Jud.
. 04 Martie 2010/2 ex.
Jud.fond
Președinte:Carmen IlieJudecători:Carmen Ilie, Lavinia Barbu, Gabriel Viziru
