Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 4853/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 4853
Ședința publică de la 18 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Carmen Ilie
JUDECĂTOR 2: Costinel Moțîrlichie
JUDECĂTOR 3: Gabriel Viziru
Grefier - -
xxxxxxxxx
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI, ORAȘUL și PRIMARUL ORAȘULUI împotriva sentinței nr.1719 din 23 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul reclamant.
La apelul nominal făcut în ședința publică s-a prezentat consilier juridic pentru recurenții pârâți ORAȘUL și PRIMARUL ORAȘULUI, avocat pentru recurentul pârât CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI și intimatul reclamant.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursurile au fost declarate în termenul legal și sunt scutite de taxa de timbru.
Curtea constatând cauza în stare de soluționare a acordat cuvântul asupra recursurilor.
Avocat pentru recurentul pârât CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI pune concluzii de admiterea recursurilor așa cum au fost formulate și pe fond respingerea acțiunii, fără cheltuieli de judecată.
Consilier juridic pentru recurenții pârâți ORAȘUL și PRIMARUL ORAȘULUI la rândul său pune concluzii de admiterea recursurilor așa cum au fost formulate și pe fond respingerea acțiunii reclamantului.
Intimatul reclamant solicită respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală. Motivele invocate de recurenți sunt nejustificate, netemeinice și în neconcordanță cu realitate.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin sentința nr. 1719 din 23 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- au fost respinse excepțiile invocate de pârâții Consiliul Local și Orașul.
S-a admis acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local, Orașul și Primarul Orașului -.
Au fost obligați pârâții la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și la plata suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% începând cu data de 01.06.2006 și până la data de 01.03.2009, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.
Pentru pronunțarea hotărârii tribunalul a reținut că reclamantul este funcționar public și drepturile solicitate au fost inițial reglementate prin Legea nr. 188/1999 în art. 29 al.1 lit. c și d, cu 1 ianuarie 2007 în temeiul art. I pct. 30 și art. XIII din Legea nr. 251/2006. art. 29 lit. d devenind "suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
În forma actuală, republicată a Legii nr. 188/1999, art. 29 devenit art. 31, pentru activitatea desfășurată salariații publici având dreptul la un salariu care se compune din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul gradului, fără ca cele din lit. c și d să fie cuantificate.
Conform art. 44 din OUG 92/2004, aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 188 R, cu modificările ulterioare a fost suspendată și în baza art. 48 din OG 2/2006, începând cu 23 ianuarie 2006, s-a suspendat aplicarea acelorași dispoziții până la 31 dec. 2006.
Având în vedere prevederile textului enunțat - art. 29 al. 1 lit. c și d (în prezent art.31) din Legea nr. 188/1999 funcționarii publici au dreptul să primească prin efectul legii suplimentul postului și cel al gradului, chiar dacă prin ordonanțe de urgențe acordarea dreptului a fost suspendată temporar. Dreptul subzistă deci și după încetarea suspendării devine actual, partea fiind repusă în dreptul respectiv cu efect retroactiv.
Obligativitatea plății, după încetarea suspendării rezultă și din principul general constituțional prevăzut în art. 1 al. 5 din Constituție conform căruia în România respectarea Constituției, a supremației legilor este obligatorie întrucât în ipoteza contrarie drepturile bănești ar rămâne o simplă ficțiune și aceasta ar echivala înlăturării lor, ori în speță drepturile fac parte din categoria celor reglementate în privința muncii și protecției sociale, conform art. 41 din Constituție, ele fiind suspendate și nu înlăturate.
Pe de altă parte, drepturile prev. în art. 29 din Legea nr. 188/1999 trebuie să fie acordate reclamanților întrucât legea produce efecte de la data publicării ei în Monitorul Oficial și până la abrogare, printr-un act normativ cu putere identică.
Conform art. 64 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, suspendarea are durată determinată, iar la expirarea duratei de suspendare dispoziția afectată reintră de drept în vigoare.
Continuând expunerea s-a reținut că prin OG 6 din 24 ianuarie 2007 s-au reglementat drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar al Legii de salarizare și altor drepturi ale funcționarilor publici, suplimentul postului și cel corespunzător treptei de salarizare făcând parte din noțiunea de sporuri (art. 31 al.1 din Legea nr. 188/1999, )
Dispozițiile acestui act normativ (OG 6/2007) nu a abrogat Legea nr. 188/1999, făcându-se mențiune în cuprinsul art. 48 că ordonanța se completează cu Legea nr. 188/1999
Cu motivarea expusă, s-a concluzionat că drepturile solicitate de reclamanți, respectiv suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare sunt componente ale salariului de bază al funcționarului public și refuzul plății acestora încalcă disp. art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, suspendarea succesivă a plății lor privându-i pe funcționarii publici de drepturile licite și legitime dobândite prin efectul legii.
În ceea ce privește stabilirea procentului instanța a avut în vedere faptul că legiuitorul a stabilit aceste două suplimente ca fiind cuvenite conform dispozițiilor Legii nr. 161/2003 care a modificat art. 31 din Legea nr. 188/1999, astfel că s-a creat o speranță legitimă reclamantului privind dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporuri pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare și nu se pune în discuție încălcarea sau crearea unor norme cu putere de lege, ci se pune în discuție faptul că nici până în prezent, legiuitorul nu a făcut posibilă cuantificarea acestor două suplimente ca părți componente ale salariului reclamantului, ceea ce ar determina încălcarea dreptului de acces la justiție raportat la faptul că orice persoană a dreptul de accede la o instanță, drept care include și obținerea unei hotărâri judecătorești ce poate fi pusă în executare întrucât ultima etapă și cea mai importantă a unui proces îl reprezintă executarea hotărârii judecătorești.
Faptul că reclamantul nu a putut beneficia de drepturile prevăzute de legiuitor, acest aspect relevă că unica bază de reținut este acordarea acestor suplimente în procentul solicitat în cererea de chemare în judecată, pentru acordarea unei satisfacții echitabile.
Nu se poate reține motivarea pârâților în sensul că modalitatea de calculare a celor două suplimente nu este reglementată de lege și ca atare necuantificarea lor determină neacordarea lor.
O astfel de interpretare ar încălca dreptul reclamantului la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât drepturile prevăzute prin art.31 din legea nr.118/1999 sunt drepturi patrimoniale, reclamantul având o speranță legitimă, întărită și de dispozițiile art.31 alin.4 din aceeași lege în care este menționat că salariul funcționarilor publice se face conform dispozițiilor legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare al acestora, iar după cinci ani nu a fost elaborată o astfel de lege (rămânând doar la nivel de proiect ce nu a fost promovat), care ar fi determinat punerea în aplicare cu o claritate și o coerență rezonabile, pentru a se evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea subiectelor de drept, în cazul de față al funcționarilor publici.
Prevederile art.3 din codul civil arată că judecătorul care va refuza să judece pentru că legea nu prevedea sau că este neîndestulătore este susceptibil de denegare de dreptate, așa încât judecătorul nu va putea respinge acțiunea pe motivă dreptul consacrat într-o lege nu a căpătat o reglementare suficient de clară, respectiv cuantificarea acestora în procent sau sumă fixă.
Neprevederea în continuare a modalității de calcul a acestor drepturi recunoscute și garantate nu poate înlătura existența lui pentru că s-ar contraveni disp.art.53 din Constituție privind cazurile când se poate restrânge exercițiu unui drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu există, pentru care exercițiului lui fie a fost suspendat, fie nu a fost cuantificat, iar nu înlăturat.
a contrario, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularul drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculat de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege, conform principiului securității juridice.
Așadar, funcționarii publici beneficiază de cele două suplimente, iar dreptul la acțiune a celor interesați s-a născut începând cu data de 01.01.2007, data încetării oricărei cauze de suspendare, pe perioada suspendării exercițiului dreptului, fiind suspendată și curgerea prescripției, cu referire la dispozițiile art.501din legea nr.164/2004.
În perioada 2004-2006, prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prin OUG nr.92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin legea nr.76/2005 și prin OG nr.2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin legea nr.417/2006.
Referitor la sporul de confidențialitate, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul are calitatea de funcționar public, astfel că dreptul comun în materie îl reprezintă Legea 188/1999 și nu Codul Muncii, întrucât funcționarul public are raporturi de serviciu conform instituției de drept public și nu are raporturi de muncă conform instituției de dreptul muncii, ce se stabilesc ca urmare a încheierii unui contract individual de muncă între salariat și angajator.
De altfel, conform art. 45 din Legea 188/1999, s-a stabilit că funcționarii publici au obligația să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției publice, în condițiile legii, cu excepția informațiilor de interes public, fără a se preciza că pentru această obligație urmează să i se acorde sporul de confidențialitate prevăzut de art.26 din Codul Muncii.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 31 din aceeași lege, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu care se compune din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare, prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.
În ceea ce privește adaosul salarial corespunzător sporului de confidențialitate, reglementarea din art. 26 din Codul Muncii, acestea nu sunt datorate de către pârâți în măsura în care actul normativ care reglementează drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici nu a prevăzut acordarea acestui spor, cu atât mai mult cu cât în art. 117 din Legea 188/1999 se menționează că prevederile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii în măsura în care dispozițiile respective nu contravin legislației specifice funcției.
Întrucât funcționarii publici nu își desfășoară activitatea în temeiul unui contract de muncă, aceștia nu au posibilitatea negocierii sporurilor și altor drepturi cu angajatorul, ei aflându-se în raport de serviciu rezultat dintr-un act administrativ de numire în funcție, legiuitorul substituind sistemul de salarizare și acordare atât a sporurilor, cât și a altor drepturi ce se cuvin acestora.
Neexistând o reglementare specială în ceea ce privește acordarea acestui spor, se constată că există o lipsă a dreptului vătămat și nu se poate invoca încălcarea principiului egalității de șanse întrucât funcționarul public este o instituție a dreptului public, iar salariatul este o instituție a dreptului muncii, și pe cale de consecință, celui dintâi i se aplică normele speciale cuprinse în Constituție, în Legea 188/1999, în alte reglementări de drept administrativ, și doar în completare normele de drept al muncii, numai în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.
În titlul II din Codul Muncii se definește contractul individual de muncă care este contractul în temeiul căruia o persoană fizică denumită salariat se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator care poate fi persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu, acest contract, conform art.16, încheindu-se în baza consimțământului părților, prin negociere, astfel că în afara clauzelor esențiale prevăzute la art. 17 între părți pot fi negociate și cuprinse în contractul individual de muncă și alte clauze specifice.
În art. 2 alin 2 din Legea 188/1999 se stabilește faptul că funcționarul public este persoană numită în condițiile legii într-o funcție publică, prezenta lege reglementând raporturile juridice dintre funcționarii publici și stat, stabilindu-se în art. 31 faptul că pentru activitatea desfășurată au dreptul la un salariu, beneficiind de prime și alte drepturi, în condițiile legii, precizându-se că salarizarea acestora se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici. Astfel că, instanța de judecată nu se poate substitui legiuitorului în cazul salarizării funcționarului public sau părților în cazul negocierii în condițiile Codului Muncii, întrucât s-ar încălca principiile constituționale ce reglementează separația puterilor în stat cât și drepturile fundamentale ale omului în general și dreptul la muncă în special.
Ca atare, funcționarii publici nu își desfășoară activitatea în temeiul unui contract de muncă,ei aflându-se în raporturi de serviciu rezultate din actul administrativ de numire în funcție, astfel încât nu au calitatea de salariați în sensul dreptului muncii și ceea ce particularizează raportul de serviciu al funcției publice este faptul că funcționarii publici sunt purtători ai puterii publice.
Raporturile de serviciu ale funcționarilor publici se în urma încheierii unui contract de drept public, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este în mare parte suplinită de către legiuitor, și nu a unui contract individual de muncă, în accepțiunea Codului Muncii.
Atribuțiile și responsabilitățile funcționarilor publici nu pot fi negociate în mod individual, deoarece ele sunt stabilite de lege sau regulamente aprobate, salariile fiind fixate de lege și se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare, pre grade și trepte profesionale, în raport cu funcția deținută, nivelul studiilor, vechimea în specialitate, la care se adaugă indemnizațiile, majorările, sporurile și premiile prevăzute de legislația specifică funcției publice.
Statutul juridic al fiecărei categorii de personal este configurat de normele legale referitoare la încheierea, executarea, suspendarea și încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie, astfel că nerespectarea acestora ar atrage nulitatea absolută a tuturor clauzelor raportului juridic de muncă care nu sunt stabilite cu respectarea legislației specifice fiecărei categorii de personal.
Existența fondurilor salariale necesare acordării acestui spor nu este suficientă, deoarece sporul de confidențialitate se acordă în condițiile stabilite prin contractele colective de muncă, în urma negocierii dintre angajatori și organizațiile sindicale, astfel că pârâții nu au poziția angajatorului care are capacitatea financiară de a suporta costurile și acordarea lor nu este lăsată la aprecierea sa, cu atât mai mult cu cât nu are competența de a solicita alocarea și virarea fondurilor bugetare necesare in acest scop.
Legea nr.188/1999 constituie dreptul comun pentru toate categoriile de funcționari public, iar Codul Muncii este aplicabil prioritar raporturilor juridice de muncă întemeiate pe un contract individual de muncă.
Deși similar cu regimul salariaților, regimul juridic de drept comun aplicabil funcționarilor publice prezintă numeroase particularități, cea mai importantă derivând din actul de investire într-o anumită funcție publică.
Din această perspectivă, deși în cazul funcționarului public există un acord de voințe întrucât numirea unei persoane în calitatea de funcționar public se realizează numai cu consimțământul său, nu ne aflăm în prezența unui contract individual de muncă, în accepțiunea Codului Muncii, ci a unui contract de drept public sau de drept administrativ, astfel cum a fost defini în doctrină, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este în cea mai mare parte, așa cum s-a menționat mai sus, suplinită de legiuitor, nefiind posibilă negocierea individuală și liberul arbitru al pârâtei, în acordarea sau neacordarea acestor sporuri.
Împotriva sentinței au declarat recurs pârâții CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI, ORAȘUL și PRIMARUL ORAȘULUI.
În motivarea recursului pârâții ORAȘUL și PRIMARUL ORAȘULUI au arătat că în mod corect a fost respinsă acțiunea reclamanților privind sporul de confidențialitate și în mod greșit a fost admisă acțiunea privind suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în acest sens soluția pronunțată de prima instanță fiind lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii
Prin admiterea acțiunii au fost încălcate dispozițiile legale ce privesc drepturile de natură salarială care pe perioada solicitată au fost reglementate de legi speciale legi care nu au prevăzut drepturile solicitate și cuantumul solicitat.
Recurentul pârât Consiliul Local a susținut că în mod greșit, printr-o interpretare eronată a disp.188/99 și a legilor care reglementează salarizarea funcționarilor publici - OG 92/2004 și OG 6/2007 - instanța de fond a reținut că dreptul reclamanților la acordarea sporurilor solicitate subzistă și că după încetarea suspendării el devine actual, motiv ce se încadrează în prevederile art.304 pct.9
Consideră că atâta timp cât legile speciale de salarizare, ce reglementează drepturile salariale ale funcționarilor publici, nu fac nicio referire la acordarea acestor sporuri precum și la cuantumul acestora, acordarea lor este nelegală.
S-a mai susținut că până în prezent nu a intrat în vigoare niciun act normativ care să reglementeze stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru funcționarii publici la care se face trimitere în 188/99 art.31 alin.3.
Un alt motiv de recurs privește cuantificare eronată de către instanța de fond a suplimentelor solicitate de reclamanți fiind stabilit procentul de 25% fără indicarea temeiului de drept.
A mai susținut vă determinarea de către instanță a întinderii celor două drepturi solicitate echivalează cu adăugări la lege ceea ce încalcă principiul separării puterilor în stat consacrat de art.1 alin.4 din constituția României.
A solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
Examinând recursurile formulat de pârâți, Curtea le găsește fondate, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamantul are calitatea de funcționari publici, fiind salarizat în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamanți în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamantul este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr. 820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art. 1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantului privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamant nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamantul nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va admite recursurile pârâților și va modifica sentința în sensul că va respinge acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI, ORAȘUL și PRIMARUL ORAȘULUI împotriva sentinței nr.1719 din 23 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-
Modifică sentința
Respinge acțiunea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 18 2009
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red jud.-
SI 2 ex./26.11.2009
Jud fond
Președinte:Carmen IlieJudecători:Carmen Ilie, Costinel Moțîrlichie, Gabriel Viziru
