Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 768/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--03.03.2009
DECIZIA CIVILĂ NR. 768
Ședința publică din 19 mai 2009
PREȘEDINTE: Claudia LIBER
JUDECĂTOR 2: Maria Cornelia Dascălu
JUDECĂTOR 3: Adina Pokker
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții recurenți Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă - Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinței civile nr. 89/26.- pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu reclamanții intimați, și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 12.05.2009, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la ribunalul Arad la data de 15.10.2007 reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, cu sediul în A, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat obligarea pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție B și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico - financiare și administrative al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, pentru perioada 1 noiembrie 2004 - 1 noiembrie 2007, actualizată în raport cu rata inflației la data plății efective a acestora, acordarea în continuare a acestor drepturi până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare, obligarea acestora la includerea în bugetul de stat la prima rectificare de buget a sumelor datorate reclamanților, precum și obligarea pârâților Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție și Parchetului Curții de APEL TIMIȘOARA și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad la operarea și efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă al fiecărui reclamant.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt funcționari publici în cadrul departamentului economico financiar și administrativ al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, potrivit art. 125 alin.1 din Legea nr. 304/2004.
Reclamanții au arătat că, începând cu data de 01.11.2004, salarizarea funcționarilor publici din cadrul departamentului economico - financiar și administrativ al Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost stabilită conform Anexei nr. 1 din OUG nr. 82/2004 și a fost menținută și pentru anii 2005- 2007, iar activitatea desfășurată de funcționarii publici în cadrul instanțelor judecătorești este salarizată conform Anexei 3.
Reclamanții au precizat că, aceeași situație discriminatorie prin înscrierea unei categorii în Anexa 1 și a celeilalte în Anexa 3 s-a perpetuat conform nr.OUG 92/2004, a nr.OUG 2/2006 și a nr.OUG 6/2007 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici.
Reclamanți au considerat că, deși au fost recrutați și au aceleași atribuții ca și personalul analog al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, beneficiază de un salariu evident mai scăzut astfel că, potrivit art. 21 din nr.OG 137/2000, în calitate de persoane discriminate, au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. S-a mai arătat că în același sens sunt și dispozițiile art. 1 alin.2 și art. 295 Codul muncii care interzic discriminările în raporturile de muncă, principiu instituit și prin art. 31 alin.3 din Legea nr. 188/1999 republicată.
Reclamanții au mai menționat că discriminarea a fost constatată prin hotărârea nr. 262 / 21 06 2007 Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Prin întâmpinarea depusă la data de 16 noiembrie 2007, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării invocat excepția lipsei calității procesuale pasive susținând că nu poate fi chemat în instanță în calitate de pârât deoarece conform art. 16-20 din nr.OG 137/2000, republicată, Consiliul este instituția abilitată și investită prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate și sancționeze contravențiile prevăzute de nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare având competența materială de a se pronunța cu privire la săvârșirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă și în orice domeniu de activitate.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a arătat că în această situație nu poate fi citat în calitate de pârât ci în calitate de expert în domeniul nediscriminării pentru a-și prezenta poziția cu privire la o posibilă încălcare în materie de nediscriminare.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată invocând excepția necompetenței materiale a instanței deoarece conform art. 27 din nr.OG 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare potrivit dreptului comun, astfel că soluționarea cererilor având acest temei de drept revin în competența judecătoriilor.
Pârâtul a menționat că acțiunea reclamanților fiind o acțiune în pretenții se impune a fi timbrată la valoare potrivit Legii nr. 146/1997 și a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în raport de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 109 alin.2 Cod procedură civilă, deoarece reclamanții nu au realizat procedura prealabilă dând dovadă de rea credință prin adresarea către instanță, înainte de a solicita angajatorului să rezolve cererea.
Pârâtul arată că reclamanții au formulat acțiunea în disprețul normelor legale conținute în nr.OG 6/2007 care la art. 4 prevede că salariul de bază se stabilește în funcție de categorie, de clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării funcțiilor publice și după caz, de gradul profesional al funcției publice precum și în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central sau local, potrivit anexelor nr.1-6.
Pârâtul a considerat că și practica CEDO este constantă în a aprecia că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare, respectiv, dacă doar o parte din funcționarii publici din cadrul parchetelor de pe lângă tribunale ar beneficia de unele sporuri iar alții nu, ceea ce nu este cazul.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat și cerere de chemare în garanție Ministerului Finanțelor Publice pentru ca în cazul în care se va admite cererea reclamanților să se dispună prin hotărâre ca chematul în garanție să fie obligat la adoptarea unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților. Motivează că instanțele judecătorești sunt instituții publice finanțate integral de la bugetul de stat iar art.19 din Legea nr. 500/2002 prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului anual de execuție.
Prin întâmpinarea depusă, Direcția Generală a Finanțelor Publice A în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor, a invocat excepția necompetentei materiale a Tribunalului Arad și excepția lipsei calității procesuale pasive deoarece în conformitate cu prevederile art. 137 și 158 Cod procedură civilă, coroborate cu art. 36 din nr.OUG27/2006, competența soluționării cererilor magistraților și personalului auxiliar de specialitate privind plata drepturilor salariale - revine Curții de Apel București și între reclamanți și acel minister nu există nici un raport de muncă și prin urmare, nici o obligație de despăgubire de natură salarială.
Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA prin întâmpinarea depusă a solicitat a se constata pe cale de excepție inadmisibilitatea acțiunii reclamanților și pentru fond, respingerea ca neîntemeiată, motivând că reclamanții aveau posibilitatea realizării dreptului solicitat pe calea procedurii administrative, dar nu au îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art.7 din Legea nr. 554/2004 iar potrivit art. 4 din nr.OG 6/2007, salariul de bază se stabilește în funcție de categorie, de clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării funcțiilor publice și după caz, de gradul profesional al funcției publice precum și în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central sau local, potrivit anexelor nr.1- 6.
Prin sentința civilă nr.89/26.-, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții, și în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul Departamentului economico - financiar și administrativ al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico - financiare și administrative ale celorlalte instanțe judecătorești pentru perioada 1.11.2004 - 1.11.2007, actualizate cu rata inflației până la data plății efective; a obligat pârâții să plătească drepturile salariale și pe viitor până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare a funcționarilor publici din sistemul judiciar; a obligat pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor să includă în bugetul de stat și al Ministerului Public, să asigure fondurile necesare efectuării plății sumelor cuvenite reclamanților; a obligat pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA să procedeze la emiterea unor noi decizii de încadrare în muncă pentru reclamanți, corespunzător anexei nr. 1 din OUG nr. 82/2004, anexei 1 din nr.OUG 92/2004, Anexei 1 din nr.OG 2/2006 și anexei 1 din nr.OG 6/2007, iar Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad la efectuarea modificărilor cuvenite în carnetul de muncă al fiecărui reclamant și a respins acțiunea față de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că Tribunalul Arad este competent material în soluționarea acțiunii, deoarece reclamanții au calitatea de funcționari publici, iar litigiile ce au ca obiect drepturile lor salariale stabilite conform OUG nr. 82/2007, OG nr. 6/2007, OUG nr. 27/2006 intră în competenta de soluționare a Tribunalului Arad - Secția contencios administrativ și fiscal, competență rezultată și din prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța de fond a constatat că acesta este obligat să asigure Ministerului Justiției fonduri necesare plății drepturilor cuvenite cu caracter de drepturi salariale și, deși între reclamanți și acest pârât nu există raporturi juridice, este de remarcat că Ministerul Economiei și Finanțelor, conform art. 19 lit.j din Legea nr. 500/2002, avizează în fază de proiect acordurile, memorandurile, protocoalele și alte asemenea înțelegeri încheiate cu partenerii externi precum și proiectele de acte normative care conțin implicații financiare, iar conform literei l, blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite.
Date fiind aceste dispoziții legale, Ministerul Economiei și Finanțelor are posibilitatea de a bloca orice alocare unor sume propuse prin bugetul altor ordonatori de credite, inclusiv a sumelor ce ar trebui alocate din fondurile Ministerului Justiției pentru plata drepturilor solicitate de reclamanți.
Obligația acestui pârât constă în avizarea proiectului de act normativ de alocare către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație a sumelor necesare pentru efectuarea plății sumelor datorate reclamanților.
În această situație, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă și în consecință excepția invocată a fost respinsă și pe cale de consecință, potrivit art. 60 Cod procedură civilă instanța de fond a admis și cererea de chemare în garanție urmând ca acest pârât să fie obligat să asigure fondurile necesare efectuării plății sumelor cuvenite reclamanților. Asupra excepției inadmisibilității cererii, instanța de fond a constatat că potrivit art.109 din Legea nr. 188/1999 funcționarii publici se pot adresa instanței competente de contencios administrativ fără îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art.7 din Legea nr. 554/2004 în privința cauzelor care au ca obiect raporturi de serviciu, astfel că excepția a fost respinsă. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, instanța de fond a constatat că, potrivit art. 27 din nr.OG137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, judecata având loc cu citarea obligatorie a consiliului. Rezultă astfel că cererea nu se formulează în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării deoarece scopul către care se tinde nu urmează a fi adus la îndeplinire de către acesta și între reclamanți și acest pârât nu există raporturi de muncă astfel că cererea a fost respinsă față de acest pârât.
Instanța de fond a reținut că reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul Departamentului economico-financiar și administrativ al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad și începând cu 1.11.2004 au beneficiat de salarizare conform Anexei 3 din OUG nr. 82/2004 în timp ce salarizarea funcționarilor publici din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a făcut conform Anexei 1 din același act normativ, între cele două moduri de salarizare existând diferențe mari, funcționarii Parchetului Înaltei Curții de Casație și Justiție fiind beneficiarii unor salarii mult mai mari. Această situație s-a perpetuat conform OUG nr.82/2004, OUG nr.92/2004, OG nr.2/2006 și OG nr.6/2007. Atribuțiile și recrutarea managerului economic și a celorlalți funcționari publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al instanțelor, indiferent de gradul acestora, sunt reglementate unitar de dispozițiile art. 126 -130 din Legea 304/2004, iar activitatea desfășurată are același conținut, situație în care nu se justifică măsurile adoptate de legiuitor privind instituirea unei salarizări diferite.
Având în vedere aceste împrejurări, Asociația Funcționarilor Publici " Justiția" a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării arătând că tratamentul diferențiat între categoriile profesionale care își desfășoară activitatea în sistemul judiciar în legătură cu stabilirea grilei de salarizare, pe anexe diferite, conform legii de salarizare a funcționarilor publici este discriminatoriu. Prin Hotărârea nr. 262/21.06.2007 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că faptele prezentate în petiția reclamanților reprezintă un tratament diferențiat și s-a recomandat aplicarea unui tratament asemănător categoriilor profesionale ce presupun condiții de recrutare și activitate asemănătoare.
Sistemul diferențiat aplicat reclamanților constituie faptă de discriminare potrivit art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/ 2000 și contravine prevederilor art. 7 alin. 1 lit.b din Decretul nr. 212/1974 pentru ratificarea Pactului Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactului cu privire la drepturile civile și politice, art. 4 pct.3 din legea nr. 74/1999 pentru ratificarea Cartei sociale europene revizuită și art. 1 alin. 2 lit.e din Legea nr. 103/2006 pentru ratificarea Protocolului nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Toate aceste normative au în vedere principiul excluderii discriminării în exercitarea dreptului la muncă și asigurarea remunerației egale pentru o muncă de valoare egală, fără nici o distincție și discriminare.
Curtea Constituțională a statuat că un tratament diferențial nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.
Ministerul Publica recunoscut existența unui sistem discriminatoriu de salarizarea funcționarilor publici din instituțiile judecătorești și s-a angajat la instituirea unui sistem unitar de salarizare a tuturor categoriilor de personal din sistemul organelor de justiție din România, în cadrul procesului de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană, angajament neîndeplinit.
Existența unei situații discriminatorii fiind dovedită, instanța de fond a dispus repararea prejudiciului creat, potrivit dispozițiilor art.2 alin. 11 din OG nr. 137/2000, motiv pentru care acțiunea reclamanților a fost admisă astfel cum a fost formulată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții recurenți Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă - Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad.
Prin recursul formulat pârâtul recurent Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Aas olicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii fată de Ministerul Finanțelor Publice formulate de către reclamanții - intimați pe calea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.
În motivarea recursului, recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Aaa rătat că apreciază că instanța competenta sa soluționeze prezentul recurs este Înalta Curte de Casație si Justiție, având în vedere dispozițiile art. I și II din nr.OUG 75/2008 și faptul că reclamanții-intimați sunt angajați ai Ministerului Justiției.
De asemenea pârâtul recurent a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, întrucât acesta nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat. Rolul Ministerului Finanțelor Publice fiind de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată de art. 19-47 din Legea nr. 500/2002. Ministerul Finanțelor Publice este ordonator principal de credite așa cum este și Ministerul Public și Ministerul Justiției, iar pârâtul recurent nu poate fi obligat la plata pentru salariații altor instituții, mai ales că între pârâtul recurent și reclamanții-intimați nu există nici un raport de muncă și prin urmare nicio obligație de despăgubire de natură salarială. Pârâtul recurent nu poate aloca sume de bani care nu sunt legate de activitatea instituției sale, pentru că s-ar încălca prevederile art. 21 alin. 1 și art. 22 din Legea nr. -.
Se mai arată că potrivit art. 17 din Legea nr. 500.2002: "(I) Parlamentul adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare, elaborate de Guvern în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta", astfel că Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea de către ordonatorii principali de credite a sumelor de la bugetul de stat. adoptată de Parlament, iar art. 138 din Constituția României revizuită prevede cu claritate faptul că bugetul național este elaborat de Guvernul României, pe baza proiectelor de buget primite de la fiecare ordonator de credite.
Se mai arată că Ministerul Justiției și Ministerul Public își întocmesc propriile proiecte de buget pentru un an fiscal și îl transmit Guvernului României, în vederea elaborării proiectului bugetului de stat, iar Legea nr. 388/2007 privind bugetul de stat pe anul 2008 la cap. VI. art. 10. prevede că: "Guvernul poate aproba prin hotărâre modificări în structura și între ordonatorii principali de credite, cu încadrarea în nivelul total al cheltuielilor din credite externe prevăzute în anexa nr. 2. în funcție de derularea programelor de împrumut extern, aprobate potrivit legii", de unde rezultă că o modificare în structura bugetelor ordonatorilor principali de credite se poate face doar prin hotărâre de Guvern.
Art. 2 din Legea nr. 388/2007 privind bugetul de stat pe anul 2008 prevede imperativ că: "(5) Se interzic reținerea și utilizarea de către ordonatorii de credite finanțați integral din bugetul de stat a oricăror venituri proprii care nu sunt prevăzute în anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite."
Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea ordonatorilor principali de credite sume de la bugetul de stat conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală, opinie împărtășită și de Înalta Curte de Casație și Justiție și în acest sens au fost pronunțate Deciziile nr. 1789/08.03.2005 (dosar nr.4817/2002) și nr. 1820/08.03.2005 (dosar nr. 11449/2004).
Se mai arată că admiterea de către instanță a unei astfel de cereri prin care ar obliga Ministerul Finanțelor Publice să aloce anumite fonduri care nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală are ca și consecință, prin punerea în executare a hotărârii judecătorești, presupune încălcarea dispozițiilor art.4 alin.4 din Legea nr.500/2002 și a dispozițiilor art.25 din OUG nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar.
Pârâtul recurent Ministerul Economiei și Finanțelor pin Direcția Generală a Finanțelor Publice A invocă în drept: - art. 304 pct. 9 și art. 3041. art. 137 și art. 158 din pr.civ.; art. 42 din nr.OUG 177/2002. privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților; nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției: art. 138 din Constituția României revizuită; art. 3 alin. 1 din nr.OUG 33/2001. art. 32 din Legea nr. 744/2001. art. 12 din Legea nr. 743/2001. art. 10 alin. 3 din Legea nr. 631/2002. art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004; art. 17. 21. 22. 34 și 47 din Legea nr. 500/2002; art. 2. 5 și 19 din Legea nr. 486/2006; art. 69 din Legea nr. 168/1999; art. 36 din nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției; art. 56 și 64 din Legea nr. 24/2000; art. 1 și art. 40 alin. 2 din Codul Muncii; art.25 din OUG nr.37/2008.
Prin recursul formulat pârâtul recurent Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat instanței admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și pct. 9 din Codul d e procedură civilă cu aplicarea art. 304 ind.1 Cod procedură civilă, casarea sentinței civile nr. 89 din 26 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Litigii de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, iar pe fondul cauzei solicităm respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivarea recursului, pârâtul recurent Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție arată că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este condus de procurorul general ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și justiție, ajutat de un prim-adjunct și un adjunct și că, în activitatea sa, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este ajutat de 3 consilieri. De asemenea arată că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este ordonator principal de credite".
Totodată, se arată că atribuțiile sale dovedesc și calitatea procesuală în prezenta cauză.
Se mai arată că prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în Of nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și dispozițiile art.27 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 sunt neconstituționale, reținându-se că deși actul normativ criticat în ansamblul său nu instituie privilegii sau discriminări între cetățeni și nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor - totuși s-a constatat că unele dispoziții ale acestei ordonanțe și anume prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia în cauzele în care au fost ridicate excepții sau în cauze similare, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
De asemenea, s-a reținut că prevederile art. 2 alin. 3 din aceeași ordonanță caracterizează ca fiind discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de altele, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor dispoziții, ceea ce poate fi înțeles în sensul că se referă și la acte normative cu putere de lege cum sunt cele adoptate de Parlament sau ordonanțele Guvernului, iar dispozițiile art. 27 din acest act normativ instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței judecătorești restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, ceea ce poate fi interpretat de către instanțe (așa cum de altfel s-a și întâmplat) în sensul că acestea au competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept și să instituie ea o normă nediscriminatorie.
Recurentul menționează că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competenta de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată si completată prin Legea nr. 429/2003 ca și prevederile art. 61 alin. 1 potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tării.
Dispozițiile art. 2 și ale art. 11 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, justificând transformarea instanțelor de judecată în autoritate legiuitoare prin eludarea textelor constituționale la care s-a făcut referire anterior și solicită instanței să facă aplicarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, potrivit cărora "Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".
Se mai arată că instanța de fond a respins în mod greșit excepția lipsei plângerii prealabile - invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin întâmpinare, reținând în mod netemeinic și nelegal că nu este necesară îndeplinirea procedurii prealabile în cauzele care au ca obiect raporturi de serviciu, însă, având în vedere calitatea de funcționari publici a reclamanților și față de dispozițiile Legii nr. 188/1999 - privind statutul funcționarilor publici, în conformitate cu prevederile art. 137 din Codul d e procedură civilă reiterează această excepție în raport de dispozițiile art. 7 alin1 din Legea nr. 554/2004 - a contenciosului administrativ și art. 109 alin. 2 din Codul d e procedură civilă
Instanța de fond a reținut că nu este necesară îndeplinirea procedurii prealabile în cauzele ce au ca obiect un fapt material, "per a contrario" în toate celelalte cazuri este, or, în speță s-a solicitat revocarea unor acte administrative, chiar instanța de fond dispunând obligarea pârâților la emiterea unor noi decizii de încadrare în muncă, acordarea drepturilor solicitate nu se poate face decât prin anularea ordinelor și deciziilor de încadrare individuale.
În speță reclamanții nu au realizat această procedură prealabilă. Astfel, prin cererea formulată aceștia au solicitat drepturile prevăzute, ignorând faptul că sunt funcționari publici și că astfel de litigii sunt guvernate de Legea nr. 188/1999 - privind Statutul funcționarilor publici.
Potrivit art. 92 din Legea nr. 188/1999 cauzele având ca obiect litigii de muncă în care una dintre părți are calitatea de funcționar public, aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a statutului funcționarilor publici, au continuat să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanței, per a contrario, toate litigiile care au fost inițiate după intrarea în vigoare a acestui act normativ urmează a fi judecate de către instanța de contencios administrativ.
Pârâtul consideră că reclamanții au dat dovadă de rea-credință adresându-se instanței înainte de a solicita angajatorului să le rezolve cererea și solicită admiterea excepției invocate și respingerea acțiunii ca prematur formulată.
Pârâtul recurent mai arată că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a funcționarilor publici, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi. Instanțele judecătorești nefiind abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive - reprezentate de Guvern.
Acordarea acestor drepturi salariale reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului, procedându-se astfel, instanța de fond a cenzurat soluția aleasă de legiuitor și a acordat drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați decât reclamanții, creându-se astfel pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele celor instituite prin acte normative, astfel că capătul de cerere privind plata drepturilor salariale solicitate este inadmisibil.
Pârâtul recurent apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative ale celorlalte parchete, aceasta însemnând că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege prin schimbarea sistemului de salarizare al funcționarilor publici - atribut exclusiv al legiuitorului, acțiunea reclamanților fiind nefondată.
Se arată că reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad și au solicitat acordarea aceluiași nivel de salarizare cu cel al funcționarilor publici care își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând o presupusă discriminare, acțiunea reclamanților fiind admisă de către instanța de fond în disprețul normelor legale conținute în art. 4 din Ordonanța de Guvern nr. 6/2007 - privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007.
Salarizarea funcționarilor publici din cadrul Aparatului Administrației Prezidențiale, Parlamentului, Guvernului, înaltei Curți de Casație și Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliului Legislativ, Consiliului Concurenței, Curții de Conturi, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și Consiliului Național al Audiovizualului este reglementată în cadrul anexei nr. 1 Ordonanței de Guvern nr.6/2007, iar salarizarea funcționarilor publici din cadrul aparatului propriu al prefecturilor, al instituțiilor subordonate autorităților sau instituțiilor publice centrale, al serviciilor publice desconcentrate, al ministerelor și al altor organe ale administrației publice centrale de specialitate din unitățile administrativ-teritoriale, al inspectoratelor teritoriale de muncă, al caselor de asigurări de sănătate județene și a municipiului B, al Casei de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești, al Casei de Asigurări de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, al caselor județene de pensii și a municipiului B, al agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă și a municipiului B, precum și din aparatul propriu al consiliilor județene este reglementată în cadrul anexei nr. 3 la acest act normativ.
Diferențierea făcută de legiuitor în cadrul legislației privind salarizarea funcționarilor publici este mai mult decât firească, având în vedere că la nivel central activitatea desfășurată presupune atât atribuțiile specifice instituției, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și supravegherea și coordonarea activității tuturor parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunale și judecătorii, în timp ce activitatea funcționarilor publici din cadrul parchetelor de pe lângă curți de apel și tribunale, presupune doar supravegherea operațiunilor care privesc activitatea unităților de parchet din cadrul circumscripției curții de apel respective.
Pârâtul recurent arată că în ciuda aspectelor reținute de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, apreciem că este nelegal și împotriva oricăror norme de drept - inclusiv a celor prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului - a se considera discriminatorie orice diferență ce poate exista în ceea ce privește salarizarea dintre diferitele niveluri la care își desfășoară activitatea funcționarii publici, astfel s-ar putea ajunge la concluzia absurdă că este discriminatorie și diferențierea care se face între Economic și referentul debutant din cadrul diferitelor compartimente ale instituțiilor și autorităților publice și că toți funcționarii publici ar trebui să aibă fără nici o diferențiere același nivel de salarizare, astfel dispoziția instanței de fond - în sensul că reclamanții sunt discriminați față de funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - este netemeinică și nelegală.
Raportat la dispozițiile art. 16 din Constituția României, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 429/2003, Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa că prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate, astfel s-a statuat că principiul egalității în fața legii nu înseamnă uniformitate, astfel încât - dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal - la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit. Discriminarea presupune tratament inegal pentru persoanele aflate în aceeași situație, în baza unora din criteriile enumerate de art. 2 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, respectiv rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alte criterii, care au ca scop restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în a aprecia că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare, ar exista discriminare dacă doar o parte din funcționarii publici din cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel și tribunale ar beneficia de aceste sporuri, iar alții nu, ceea ce nu este cazul în speță.
Prin sentința pronunțată în cauză, instanța de fond a ignorat criteriul nivelului local sau central la care se prestează activitatea stabilit de legiuitor pentru salarizarea funcționarilor publici, acest lucru nefiind posibil deoarece instanța investită cu un litigiu nu poate decât să interpreteze legea și să o aplice și în nici un caz să adauge la lege.
Acordarea unei salarizări unitare, nediferențiate pentru toți funcționarii publici și indiferent de nivelul la care prestează activitatea, este de competenta exclusivă a puterii legislative, fiind evidentă voința legiuitorului de a ține cont de criteriul amintit în ceea ce privește salarizarea funcționarilor publici, iar emiterea unui alt act normativ prin care să se extindă acordarea acestui drept nu se poate realiza decât de către acesta, astfel că solicită respingerea ca nefondat a capătului de cerere privind obligarea pârâților la emiterea unor noi decizii de încadrare în muncă, recurentul apreciind că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 388 din 31 decembrie 2007, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială". În conformitate cu prevederile art. 29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate " la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, din aceste dispoziții reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, iar întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariate sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, astfel că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului, iar în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației, nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege. Actualizarea conform indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată, pârâții neputând fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică, astfel că dispoziția instanței de fond privind plata către reclamanți a drepturilor pretinse, actualizate cu indicele de inflație, este neîntemeiată și nu se justifică.
Cu privire la cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetele de muncă, pârâtul recurent solicită respingerea acesteia ca nefondată în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 - privind carnetul de muncă. Singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta, sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă, astfel că solicită respingerea cererii privind transcrierea în carnetele de muncă a drepturilor salariale acordate de instanța de fond.
Pârâtul recurent mai arată că instanța de fond nu a luat în considerare, la pronunțarea prezentei sentințe, cererea de chemare în garanție formulată și depusă în termen legal de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în situația în care a admis acțiunea reclamanților, înlăturând în mod nelegal un mijloc de apărare al pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanța de fond a ignorat cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu dispozițiile art. 60-63 din Codul d e procedură civilă.
Mai mult, art.19 din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice -prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor Ministerului este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, astfel că Ministerul Public, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Pârâtul recurent Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în calitatea sa de ordonator principal de credite - va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2009, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză, astfel că cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală.
Pârâtul recurent Parchetul de pe lângă - Curtea de APEL TIMIȘOARA prin recursul formulat a solicitat admiterea recursului ca fiind întemeiat,casarea sentinței recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, iar pe cale de excepție, solicită respingerea acțiunii ca inadmisibila, pe fond cauzei solicitam, respingerea acțiunii ca nelegala,
În motivarea recursului Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARAa invocat în esență aceleași motive ca cele prezentate în cererea de recurs a Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă - Curtea de APEL TIMIȘOARA - Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad.
Reclamanții intimați, ș au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.
În motivarea întâmpinării, reclamanții intimați, au reiterat aceleași motive ca cele prezentate în cererea de chemare în judecată.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate de către recurenți, cât și în conformitate cu dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că acestea sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Analizând cu prioritate, potrivit art. 137 Cod procedură civilă, excepția necompetenței materiale a Curții de APEL TIMIȘOARA în soluționarea recursurile, Curtea o apreciază ca neîntemeiată, respingând-o ca atare, întrucât OUG nr. 75/2008 care prevedea competența Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost constatată neconstituțională, astfel că această instanță este competentă a soluționa recursurile promovate.
De asemenea, analizând cu prioritate, potrivit art. 137 Cod procedură civilă, excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de intimatul Ministerul Economiei și Finanțelor B, Curtea apreciază că aceasta este neîntemeiată, în mod temeinic și legal fiind respinsă de către prima instanță, având în vedere ansamblul normelor instituite prin Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, din care rezultă atribuția Ministerului Economiei și Finanțelor de autorizare bugetară, potrivit art. 2 alin.1 pct.5 din actul normativ menționat.
Legat de acest aspect, Curtea subscrie la argumentația primei instanțe potrivit căreia, deși între reclamanți și acest pârât nu există raporturi juridice, Ministerul Economiei și Finanțelor, conform art. 19 lit.j din Legea nr. 500/2002, avizează proiectele de acte normative care conțin implicații financiare, iar conform literei l, blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite.
Prin urmare, chiar dacă intimatul nu are calitate de ordonator principal de credite, atribuțiile pe care la are în baza dispozițiilor Legii nr. 500/2002 nu îl exonerează de obligația legală de avizare a proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și de alocare către bugetul pârâților, a sumelor pretinse, aspect ce justifică și necesitatea ca hotărârea judecătorească să îi fie opozabilă.
Tot astfel, C apreciază că în mod corect a soluționat prima instanță excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere că, potrivit art.109 din Legea nr.188/1999, funcționarii publici se pot adresa instanței competente de contencios administrativ fără îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art.7 din Legea nr. 554/2004 în privința cauzelor care au ca obiect raporturi de serviciu.
Pe fondul raportului juridic, Curtea reține că reclamanții au calitatea de funcționari publici in cadrul departamentului economico-financiar si administrativ al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad.
Salarizarea funcționarilor din departamentele economico-financiare ale parchetelor de pe lângă tribunale și curți de apel se face conform nr.OUG82/2004 și este diferită de cea a funcționarilor publici din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceștia din urmă sunt salarizați conform anexei 1 nr.OUG 82/2004 în timp ce funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar si administrativ al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad sunt salarizați la un nivel inferior, potrivit anexei nr. 3 la actul normativ menționat. Aceasta situație s-a perpetuat prin nr.OUG 92/2004 pentru anul 2005, nr.OG 2/2006 si nr.OG 6/2007.
Curtea constată că diferențierea privind salarizarea funcționarilor publici din departamentul economico-financiar si administrativ al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad este inechitabilă si discriminatorie, și aceasta întrucât din economia dispozițiilor art.125-128 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, organizarea si funcționarea departamentelor economico-financiare si administrative este uniformă pentru parchetele de pe lângă tribunale, curți de apel si Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție. Or, dacă membrii personalului acestor instituții au aceleași atribuții, este evident nedreaptă salarizarea diferențiată, fundamentată doar pe ierarhia instituțiilor din care funcționarii fac parte.
Această diferențiere contravine atât principiului instituit de dispozițiilor art.6 al.2 din Codul Muncii (raportat la art.1 al.2), potrivit cărora pentru toți salariații se garantează retribuție egală pentru muncă și pregătire profesională egală, cât și principiilor instituite de art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea reține astfel că, potrivit dispozițiilor art 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, toți cetățenii au dreptul, fără nici o discriminare la salariu egal pentru muncă de valoare egală. Or, aceste dispoziții au prioritate față de reglementările interne, așa cum stipulează dispozițiile art 20 alin 1 și 2 din Constituția României, care fac trimitere la chiar Declarația Universală a Drepturilor Omului și care stipulează că, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Relevantă în speța de față și obligatorie pentru instanța de judecată națională (art.46 din ) este de asemenea și practica în materie.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de art.14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art.14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații similare și compatibile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. (, 18 februarie 1991, Fredin c/, parag.60, 23 iunie 1993, Hoffman c/, parag.31,28 septembrie 1995 Scalambrino c/Italie, 22 octombrie 1996 autres c/, parag.75).
Faptele de discriminare sunt combătute si interzise și de către art. 7 alin 1 lit. b din Decretul nr.212/1974 pentru ratificarea Pactului Internațional cu privire la drepturile civile si politice.
Toate actele normative menționate ocrotesc dreptul la munca si la asigurarea unei remunerații egale, pentru munca de valoare egală, excluzând discriminarea, astfel că in baza art. 20 din Constituția României trebuie avute in vedere cu precădere aceste dispoziții internaționale.
În același sens, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr.69 din 16 martie 1994, stabilit că: "un tratament diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și autorităților publice". De asemenea, prin decizia nr.135 din 5 noiembrie 1996 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.345 din 17 decembrie 1996, Curtea Constituțională a reținut că "principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite". Aceste considerente ale Curții Constituționale se constituie în importante principii de drept care nu pot fi ignorate de o instanță de judecată în soluționarea cauzelor cu care este învestită, chiar dacă deciziile menționate se referă la alte acte normative, neaplicabile în speță.
Prin urmare, Curtea dă eficiență deplină reglementărilor internaționale privind drepturile omului, apreciind că drepturile salariale ale funcționarilor publici din departamentul economico-financiar si administrativ al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se cuvin și funcționarilor publici din departamentul economico-financiar si administrativ al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad.
Cât privește apărările formulate de către recurenți în cadrul recursurilor, Curtea nu le reține din aceleași considerente pentru care consideră întemeiate pretențiile reclamanților. În plus, prin admitere pretențiilor reclamanților nu se poate considera că instanța acordă drepturi ex lege, temeinicia acțiunii rezultând tocmai din ansamblul actelor normative internaționale aplicabile în mod direct și cu prioritate speței de față, în deplină concordanță cu principiile instituite de art.20 Constituția României.
Nu ar putea fi reținută nici măcar o eventuală atribuție de supraveghere și coordonarea a activității acelorași departamente ce funcționează la nivelul parchetelor de pe lângă tribunale ori curți de apel, întrucât o astfel de atribuție revine Ministerului Public iar nu departamentului economico-financiar din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, neexistând nici o prevedere legală care să aroge o astfel de atribuție, cu atât mai mult cu cât calitatea de ordonator principal de credite revine Procurorului General, potrivit dispozițiilor art.70 alin 4 din Legea nr.304/2004. De altfel, supravegherea și coordonarea la care fac referire recurenții vizează activitatea specifică procurorilor.
Nu trebuie omis nici faptul că tratamentul diferențiat între categoriile profesionale care își desfășoară activitatea în sistemul judiciar în legătură cu stabilirea grilei de salarizare, pe anexe diferite, s-a constatat a fi discriminatoriu prin Hotărârea nr.262/21.06.2007 a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin această decizie, (pronunțată potrivit art.16 din Legea nr.137/2000 de către o autoritate de stat aflată sub controlul parlamentar), recomandându-se aplicarea unui tratament asemănător categoriilor profesionale ce presupun condiții de recrutare și activitate asemănătoare.
Nu are relevanță de asemenea nici constatarea neconstituționalității OG nr.137/2000, întrucât Curtea nu își fundamentează decizia pe acest act normativ, aplicând în mod direct, așa cum o impune însăși Constituția României, actele internaționale privind drepturile omului.
Cât privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public, Curtea apreciază că, deși dispozitivul sentinței civile atacate nu conține o dispoziție formală în acest sens, față de obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor Publice la alocarea fondurilor și față de considerentele sentinței menționate, care folosesc sintagma "admite cererea de chemare în garanție," (pag. 4 Sentinței Civile nr. 89/26.-) nu pot fi reținute ca justificate motivele de recurs cu privire la pretinsa nesoluționare a acestei cereri.
Constatând așadar neîntemeiate recursurile pârâților, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, urmează a-l respinge, cu consecința menținerii sentinței civile atacate, luând totodată act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de recurenții Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă - Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinței civile nr. 89/26.01.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații, și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- LIBER - - -
Cu opinie separată în sensul admiterii recursului și respingerii acțiunii.
JUDECĂTOR
- -
GREFIER
- -
Opinie separată
Apreciez că în prezenta cauză se impune admiterea recursurilor cu consecința respingerii acțiunii reclamanților.
Astfel, în privința pârâtului recurent Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A se observă că prima instanță a respins excepția lipsei calității procesual pasive invocate pe considerentul că această instituție a vizează proiectele de acte normative ce conțin implicați financiare conform art. 19 din Legea nr. 500/2002 și totodată, blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite.
Fără a nega interpretarea dată de prima instanță dispozițiile impuse de Legea nr. 500/2002 apreciez că acestea nu pot justifica instituirea în sarcina pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor a obligației de a include în bugetul de stat și în bugetul Ministerului Publica fondurilor necesare plăților sumelor cuvenite reclamanților.
Aceasta deoarece bugetul național este elaborat de Guvernul Românei pe baza proiectelor de buget primite de l fiecare ordonator principal de credite (art. 138.). Rolul Ministerul Finanțelor Publice B este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, iar Ministerul Public își întocmește propriul proiect de buget pentru un an fiscal, în care vor fi introduse la capitolul cheltuielilor și sumele necesare plăților salariale cuvenite reclamanților în condițiile în care ar fi stabilite prin titluri executorii.
Astfel cerința de obligare a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la includerea sumelor în buget apare ca fiind motivată contradictoriu, întrucât pe de o parte în proiectul de buget sumele sunt incluse de ordonatorul principal de credite, iar aprobarea bugetului conform proiectului, cu consecința alocării sumelor necesare efectuării acestor plăți nu reprezintă competența Ministerul Finanțelor Publice B, de vreme ce aprobarea bugetului ține de competența puterii legiuitoare (art. 17 din Legea nr. 500/202), iar alocarea sumelor se realizează după aprobarea bugetului, aspect care presupune cu necesitate și existența fondurilor necesare plăților cuprinse în proiectul de buget. În consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate aloca sume de bani către un alt ordonator principal de credite, căruia i se alocă fondurile prin aprobarea legilor bugetare și nici nu poate fi obligat a aloca asemenea fonduri ce nu sunt legate de activitatea acestei instituții, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție (decizia civilă nr. 1334/28.03.2008).
Pentru aceste considerente apreciez că se impunea soluția admiterii recursurilor declarate de Ministerul Economiei și Finanțelor cu consecința respingerii acțiuni față de acest pârât.
Referitor la recursurile declarate de pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad apreciez de asemenea că se impunea admiterea acestora și respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiate.
Astfel, reclamanții au solicitat în esență acordarea diferențelor salariale dintre salariile prevăzute în anexele 1 la OUG nr. 82/2004, OUG nr. 92/2004, OG nr. 2/2006 și OG nr. 6/2007 și cele prevăzute în anexa 3 ale acelorași acte normative pe considerentul că îndeplinesc aceleași atribuții în cadrul departamentului economico-financiar al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, ca și funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și deci prin alte dispoziții legale s-a instituit un tratament discriminatoriu nejustificat.
În acest scop reclamanții au depus practică judiciară.
Cauza acțiunii o reprezintă astfel discriminarea intervenită între funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar al unor instanțe de grad diferit. Este adevărat că, așa cum rezultă din probatoriul administrat în fața primei instanțe, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a statuat prin Hotărârea nr. 262/21.06.2007 că salarizarea diferențiată a funcționarilor publici din cadrul departamentului economic financiar și administrativ din cadrul instanțelor de judecată reprezintă un tratament diferențiat dar tot astfel trebuie ținut cont de faptul că prin decizia Curții Constituționale nr. 821/2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 537/16.07.2008 s-a reținut că dispozițiile art. 2 al.1 precum și art. 27 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în competența instanțelor de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.
Prin urmare, instanța nu poate interpreta dispozițiile cuprinse în OG nr. 137/2000 cu referire la dispozițiile din anexele 1 și 3 din legile de salarizare ale funcționarilor publici, în sensul dorit de reclamanți, mai precis de a înlocui grila de salarizare a reclamanților cuprinsă în anexa 3 cu grila de salarizare a funcționarilor publici din departamentul economic financiar al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cuprinsă în anexa 1 pentru că tocmai în asemenea situație a fost combătută prin decizia Curții Constituționale anterior menționată, iar potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
Admiterea acțiunii reclamanții astfel cum a fost formulată presupune înlocuirea grilei de salarizare cuprinse în anexa 3 cu cea cuprinsă în anexa 1 și echivalează cu schimbarea sistemului de salarizare al funcționarilor publici angajați în departamentul economic financiar al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, aspect care ține de competența autorității legiuitoare, iar aceasta prin dispozițiile cuprinse în OG nr. 6/2007, art. 4 stabilește că salariul de bază se stabilește în funcție de categorie, de clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice, de gradul profesional al funcției publice precum și în raport cu nivelul la care se prestează activitatea respectiv la nivel central sau local.
Legiuitorul a introdus astfel un criteriu obiectiv pentru diferența de salarizare între funcționarii publici cum sunt reclamanții și cei care-și desfășoară activitatea la nivelul aceluiași departament din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Diferențierea este una firească dacă se are în vedere că atribuțiile specifice, deși au acelei date de identificare, sunt exercitate de pe poziții diferite câtă vreme la nivel central activității desfășurate presupune atât atribuții specifice instituției respectiv dar și supravegherea și coordonarea activității acelorași departamente ce funcționează la nivelul parchetelor de pe lângă Curțile de Apel și Tribunale.
Prin aceasta nu s-a încălcat principiul egalității în fața legii, pentru că aceasta presupune aplicarea unui tratament egal în situați egale și în speță este vorba despre situați distincte cu tratament diferențiat chiar dacă singurul criteriu de diferențiere îl reprezintă poziția în instituției angajatoare fie la nivel central, fie la nivel local.
Este adevărat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului legat de interpretarea art. 14 privind interzicerea discriminării s-a apreciat că diferența de tratament devine discriminare dar aceasta atunci când este indusă de către autorități și o distincție între instituții analoage și comparative, iar această distincție nu are o justificare rezonabilă și obiectivă. Ca atare, existența unei justificări rezonabile și obiective în diferența de tratament instituit face diferența între "a discrimina" și "a distinge".
Nu poate fi reținut nici argumentul reclamanților legat de practica judiciară constantă în sensul admiterii acțiunilor de această natură, întrucât prin acesta nu au făcut dovada unei practici unitare constate la nivelul întregii țări sau dovada practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție în această chestiune.
Drepturile invocate de reclamanți sunt drepturi de creanță și pentru a fi asimilate noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului este necesar ca reclamanții să fi beneficiat de o "speranță legitimă" în recunoașterea aceste drepturi, speranță ce poate rezulta și dintr-o practică unitară constantă în acest sens. Existența unor soluții diferite în aceeași chestiune poate interveni în cazul unui sistem judiciar cum este cel actual, unde se emit hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la nivel teritorial de C de apel, aspect reținut de altfel și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar esențial în cauză era ca reclamanți să dovedească că poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în interpretarea problemelor deduse judecății este în sensul indicat de aceștia.
Mai este de observat faptul că în fața primei instanțe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice B, cerere asupra căreia Tribunalul Arad nu s-a pronunțat prin sentința recurată deși în considerentele hotărârii pronunțate argumente în sensul admiterii acesteia, impunându-se astfel admiterea recursului pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și sub acest aspect procedural.
JUDECĂTOR
- -
Red. /05.06.2009
Tehnored. /12.06.2009/ 2 ex.
Președinte:ClaudiaJudecători:Claudia, Maria Cornelia Dascălu, Adina Pokker
