Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 869/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ,DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV SI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIE CIVILĂ NR.869/2008
Ședința publică din 07 aprilie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Gheorghe Cotuțiu G -
JUDECĂTOR 2: Augusta Chichișan
JUDECĂTOR 3: Mihaela Sărăcuț
GREFIER: - -
S-a luat în examinarea recursurile declarate de pârâții TRIBUNALUL SĂLAJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 2604 din 21.12.2007 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj, în contradictoriu cu intimații, I, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea nr. 188/1999).
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se reține că, recurenții TRIBUNALUL SĂLAJ, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice S, prin memoriile de recurs, au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 din proc. civ.
Curtea, în urma deliberării constatând că, prezenta cauză este în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și o reține în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2604 din 21 decembrie 2007 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălajs -a admis acțiunea reclamanților, I, împotriva pârâților MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, TRIBUNALUL SĂLAJ, CURTEA DE APEL CLUJ obligând pârâții să achite reclamanților drepturile salariale reprezentând diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție B și cel prevăzut pentru funcționarii publici din instanțe judecătorești pentru perioada 1 noiembrie 2004-1 noiembrie 2007 actualizate în raport cu rata inflației, la data plății efective pentru reclamanții jos arătați, perioada fiind următoarea: I- 1 noiembrie 2004-28 februarie 2007, 15 iunie 2007-1 noiembrie 2007, 15 iunie 2007-1 noiembrie 2007, 1 martie 2007-1 noiembrie 2007, astfel: - 10.750 lei; -5.340 lei; -11.328 lei; - 126 lei; -3615 lei și -4.064 lei.
Pârâții au fost obligați să acorde în continuare reclamanților aceleași drepturi prevăzute în lege pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiare și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție, până la elaborarea unui sistem de salarizare nediscriminatoriu.
Pârâta Curtea de APEL CLUJa fost obligată la emiterea deciziei cu privire la drepturi salariale și înscrierea lor în carnetul de muncă.
Pârâții au fost obligați să prevadă în buget sumele datorate reclamanților.
S-a luat act de renunțarea la judecată față de reclamanta.
S-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității, invocate de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele:
Analizând acțiunea reclamanților și cererea de intervenție în nume propriu, întâmpinările pârâților și actele depuse în probațiune, tribunalul a constatat că reclamanții sunt funcționari publici în cadrul departamentului economico- financiar și administrativ al Tribunalului Sălaj.
Salarizarea acestora s-a făcut conform anexei nr. 3 din nr.OUG 82/2004 (începând cu 1 noiembrie 2004), apoi în baza anexei nr. 3 din nr.OUG 32/2005 (pentru anul 2005) și a unor anexe similare emise la nr. 2/2006 și nr.OUG 6/2007, (pentru anii 2006 și 2007).
Pe de altă parte, funcționarii publici din departamentul similar al au realizat venituri salariale superioare, în baza altor anexe din legislația de specific, deși au aceleași atribuții și îndeplinesc aceleași sarcini de serviciu, după cum cu claritate rezultă din art. 127 și art. 130 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Se constată că legiuitorul a prevăzut condiții de recrutare identice în cadrul instanțelor de grad diferit pentru acești funcționari, conform art. 125 la 128 din aceeași lege.
Instanța a reținut că diferențierea privind salarizarea funcționarilor publici din departamentul tribunalului și omologii lor din departamentul este inechitabilă și discriminatorie.
Este evident că prin acest mod de salarizare s-au încălcat dispozițiile art. 6 al. 2 din Codul muncii, deoarece nu s-a acordat retribuție egală tuturor funcționarilor care au pregătire profesională egală și desfășoară muncă identică.
Textul legal garantează dreptul la salariu egal în prezența condițiilor de mai sus, ori statul este obligat să asigure respectarea acestui drept printr-o legislație adecvată, nediscriminatorie.
Obligarea instituțiilor administrative angajatoare să respecte principii consacrate constituțional ori prin acte normative inferioare constituției, cum sunt cele ale legalității sau ale nediscriminării, nu constituie o modalitate prin care instanța își arogă atributul legiferării, așa cum susțin pârâții. Dată fiind importanța drepturilor ocrotite (drepturi fundamentale recunoscute ca atare de legislația internațională), instanța este îndreptățită să facă aprecieri, respectiv să judece și să dispună asupra cererilor formulate în temeiul ansamblului reglementărilor interne și internaționale recunoscute de statul român, fiind neavenită pretenția de a se analiza speța în limitele conturate de anexele ordonanțelor în cauză, chiar dacă aceste ordonanțe nu au fost supuse controlului constituțional al instanței specializate.
Punctul numărul trei al art. 4 din Carta Socială Europeană Revizuită, adoptată la Strasburg la 1 mai 1906 (ratificate de România prin Legea nr. 74/1999) obligă statul român" să recunoască dreptul lucrătorilor și lucrătoarelor la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală", art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului ( ratificată de România în 1955) prevede că "toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală", iar art. 7 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice Sociale și Culturale (ratificat de România în 1974), impune statului român să recunoască dreptul fiecărei persoane la un salariu echitabil și o remunerație egală pentru o muncă în valoare egală, fără nici o distinctie. "
Ratificarea de către statul român a actelor cu caracter internațional de mai sus, ca și dispoziția din art. 20 al Constituției României, impun statului, prin organele legislative și ale administrației, nu numai legiferarea concordantă cu principiile anterior menționate, dar conferă puterii judecătorești autoritatea de a obliga angajatorii, respectiv ordonatorii de credite în cazul de speță (indiferent de nivelul la care se situează în sistemul administrației) să respecte aceste principii. Mijloacele prin care pot fi pârâții obligați să respecte drepturile fundamentale sunt cele existente în sfera atribuțiunilor pe care aceste instituții le au potrivit legii: plata drepturilor salariale neacordate și dispoziția de a fi acordate pe viitor, înscrierea drepturilor salariale în carnetele de muncă, obligarea de a include în proiectele de buget sau de rectificare a bugetelor a sumelor datorate, etc.
Hotărârea instanței nu înfrânge voința legiuitorului și nu încalcă principiul separațiilor în stat pentru că - în fapt - reglementările internaționale menționate fac parte integrantă din legislația internă și sunt pe deplin aplicabile, orice susțineri contrare fiind în afara cadrului constituțional prevăzut de art. 20 din Constituția României.
Este real că nr.OG 137/2000 nu reglementează o acțiune în despăgubiri și nici modul concret de stabilire prin lege a unor drepturi salariale, dar acest act normativ are în vedere modalități de anulare a discriminării, a înlăturării situațiilor discriminatorii, ori - dacă acesta este scopul legii - el trebuie realizat prin orice mijloc legal, chiar dacă ordonanta în cauză nu prevede o anume cale procedurală.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, TRIBUNALUL SĂLAJ, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MINISTERUL JUSTIȚIEI, reprezentat prin ministrul justiției, solicitând admiterea acestuia.
Tribunalul și-a motivat soluția reținând prin raportare la dispozițiile art.20 din Constituție că diferențierea dintre salarizarea funcționarilor publici din cadrul departamentelor economica-financiare și administrative ale instanțelor judecătorești este inechitabilă și discriminatorie, fiind încălcate dispozițiile Cartei Sociale Europene, ale Declarației Internaționale a Dreptului Omului, ale Pactului Internațional cu privire la Drepturile Economice și Culturale care impun statelor semnatare obligația de a asigura tuturor salariaților o retribuție egală pentru muncă și pregătire profesională egale.
În primul rând, este de observat că prin hotărârea pronunțată Tribunalul a dispus obligarea ordonatorilor de credite la plata în favoarea reclamanților a unor drepturi salariale în alt cuantum decât cel stabilit de actul normativ incident în materia salarizării funcționarilor publici, respectiv nr.OG 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă functionarilor publici în anul 2007.
Mai mult, nici Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant În jurisprudența sa că "potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională nu poate modifica sau completa prevederile legale supuse controlului de constituționalitate. Astfel, Curtea Constituțională nu este legislator pozitiv și nici nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea în textul legii în vigoare a unei alte dispoziții decât cele existente în cuprinsul acesteia" (Decizia nr. 171 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 316 din 7 aprilie 2006).
În considerarea principiului separației puterilor în stat și în raport de prevederile art. 124 alin. 3 din Constituția României, conform cărora "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii", soluția primei instanțe de a dispune obligarea ordonatorilor de credite la plata în favoarea reclamanților, în contra dispozițiilor legale în vigoare ale nr.OG6/2007 a altor drepturi salariale decât cele consacrate de ordonanță, inclusiv pentru viitor, în absența unei decizii a instanței de contencios constituțional care să constate neconstituționalitatea unor dispoziții legale reclamate, reprezintă un caz vădit de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.
Practic, prin sentința pronunțată Tribunalul a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică.
De altfel, art. 4 din nr.OG6/2007 stabilește criteriile pentru salarizarea funcționarilor publici după cum urmează "Salariul de bază se stabilește în funcție de categorie, de clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice, și, după caz, de gradul profesional al funcției publice, precum și în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central sau local, potrivit anexelor nr. 1 - 6."
Este de observat că o diferențiere în ceea ce privește felul muncii prestate în raport de caracterul local sau central al autorității publice rezultă și din dispozițiile art. 90 alin.5 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată ce prevăd că "Transferul la cerere se face într-o funcție publică de aceeași categorie, clasă și grad profesional sau într-o funcție publică de nivel inferior, în urma aprobării cererii de transfer a funcționarului public de către conducătorul autorității sau instituției publice la care se solicită transferul. In acest caz, transferul poate avea loc numai între autorități sau instituții publice din administrația publică centrală, între autorități administrative autonome ori, după caz, între autorități sau instituții publice din administratia publică locală".
În concluzie, situațiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului În ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității, ce nu semnifică uniformitate - Deciziile Cu ii Constituționale nr.168/1998, nr.294/2001.
Susținerile recurentului Ministerul Justiției, prin care se arată că instanța de judecată și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești și că și-ar fi arogat atribuții de legiferare nu sunt temeinice, deoarece atunci când instanța de judecată constată că o lege încalcă dispozițiile constituționale și prevederile reglementărilor internaționale, are obligația de a restabili supremația legii,egalitatea cetățenilor în fața legii și să impună autorităților publice respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor ocrotite de legislația internă și internatională.
În ceea ce privește motivul II de recurs al Ministerului Justiției, solicită constatarea că atât timp cât condițiile de recrutare precum și conținutul muncii sunt aceleași, diferențele de salarizare nu au un argument legal rezonabil.
Faptul că președintele instanței supreme este ordonator principal de credite iar președinții curților de apel sau tribunalelor sunt ordonatori secundari/terțiari de credite nu influențează conținutul muncii funcționarilor publici de la compartimentele economico-administrative, cărora le revine sarcina întocmirii și gestionării bugetelor instanțelor, indiferent de persoana sau instituția competentă a aproba bugetul.
Mai mult, față de conținutul concret al muncii, putem spune că, în timp ce compartimentul aferent Înaltei Curți de Casație și Justiție, gestionează doar activitatea unei singure instanțe, compartimentele de la curțile de apel și tribunale administrează și activitatea judecătoriilor, ceea ce presupune un număr mai mare de personal angajat, investitii, administratori de imobile, etc.
De asemenea, trimiterea la administrația publică centrală și locală este irelevantă, atât timp cât instanțele judecătorești pe lângă care funcționăm nu fac parte din "administrația publică" - titulatură caracteristică, de altfel, puterii executive.
Analizând recursul promovat prin prisma motivelor de recurs invocate a prevederilor art 3041pr civ și a dispozițiilor art 20 din Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 ontenciosului administrativ, Curtea reține următoarele:
Reclamanții, I, prin acțiunea formulată împotriva pârâților MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, TRIBUNALUL SĂLAJ, CURTEA DE APEL CLUJ au solicitat obligarea pârâților să achite reclamanților drepturile salariale reprezentând diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție B și cel prevăzut pentru funcționarii publici din instanțe judecătorești pentru perioada 1 noiembrie 2004-1 noiembrie 2007 actualizate în raport cu rata inflației, la data plății efective pentru reclamanții jos arătați, perioada fiind următoarea: I- 1 noiembrie 2004-28 februarie 2007, 15 iunie 2007-1 noiembrie 2007, 15 iunie 2007-1 noiembrie 2007, 1 martie 2007-1 noiembrie 2007, astfel: - 10.750 lei; -5.340 lei; -11.328 lei; - 126 lei; -3615 lei și -4.064 lei, cu obligarea pârâților la acordarea în continuare reclamanților aceleași drepturi prevăzute în lege pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiare și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție, până la elaborarea unui sistem de salarizare nediscriminatoriu.
Pârâta Curtea de APEL CLUJa fost obligată la emiterea deciziei cu privire la drepturi salariale și înscrierea lor în carnetul de muncă iar pârâții au fost obligați să prevadă în buget sumele datorate reclamanților.
S-a luat act de renunțarea la judecată față de reclamanta.
S-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității, invocate de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Salarizarea reclamanților a fost reglementată succesiv în temeiul dispozițiilor
nr.82/2004, apoi în baza nr.32/2005 și ulterior nr.2/2006 și
nr.6/2007.
Salariul de baza se stabilește în funcție de categorie, de clasa care reflecta nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice și, după caz, cu gradul profesional al funcției publice, precum și în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central sau local, potrivit anexelor nr. I-V pentru luna ianuarie, nr. Ia-Va pentru perioada februarie-august 2006 și, respectiv, anexelor nr. Ib-Vb pentru perioada septembrie-decembrie 2006 potrivit art 4 din Ordonanta nr. 2 din 12 ianuarie 2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006
Anexa 1 se referă la funcționarii Aparatul Administrației Prezidențiale, Parlamentului, Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție,Parchetului de pe lângă Inalta C de Casație și Justiție, Consiliului Legislativ, Consiliului Concurentei, Curții de Conturi, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și Consiliului Național al Audiovizualului.
Anexa 3 cuprinde dispoziții referitoare la paratul propriu al prefecturilor, al instituțiilor subordonate autorităților sau instituțiilor publice centrale, ale serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale altor organe ale administrației publice centrale de specialitate din unitățile administrativ-teritoriale, al inspectoratelor teritoriale de munca, al caselor de asigurări de sănătate județene și a municipiului B, al Casei de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești, al Casei de Asigurări de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, al caselor județene de pensii și a municipiului B, al agențiilor județene pentru ocuparea forței de munca și a municipiului B, precum și din aparatul propriu al consiliilor județene.
Curtea Europeană relevă că pe baza articolului 14 din Convenție o distincție este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (a se vedea în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33).
Existența inegalității de tratament este evident o condiție a discriminării dat fiind că este imposibil să se discute despre discriminare atunci când o persoană nu este pusă într-o situație dezavantajoasă față de altul.
Diferența de tratament constituie discriminare doar dacă este lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă care vizează un scop legitim și este proporțională cu scopul vizat.
caracterului proporțional este importantă și în contextul în care intervine măsura în discuție, iar aplicarea unui tratament diferențiat în materia analizată poate fi realizată doar în raport de dispozițiile legale speciale.
În cadrul relațiilor de munca funcționează principiul egalității de tratament fata de toți salariații și angajatorii și orice discriminare directa sau indirecta fata de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasa, culoare, etnie, religie, opțiune politica, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenența ori activitate sindicala, este interzisă.
Constituie discriminare directa actele și faptele de excludere, deosebire, restrictie sau preferinta, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile enunțate anterior, care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrangerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislația muncii.
Constituie discriminare indirecta actele și faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute, dar care produc efectele unei discriminări directe.
Orice salariat care prestează o munca beneficiază de condiții de munca adecvate activității desfășurate, de protecție socială, de securitate și sănătate în munca, precum și de respectarea demnității și a conștiinței sale, fără nici o discriminare.
Interpretarea dispozițiilor art 6 din Codul muncii, invocat în justificarea demersului judiciar de către reclamanți în sensul că în baza acestui text legal trebuie asigurată o retribuție egală pentru muncă și pregătire egală nu se poate realiza fără coroborarea cu dispozițiile legilor speciale.
Nu se poate susține cu temei că nu există nici o justificare în baza căreia prin dispozițiile legale enunțate s-au stabilit criterii distincte pentru salarizare întrucât în chiar cuprinsul titlului este menționat un prim criteriu, respectiv cel al structurii teritoriale ori centrale.
O altă distincție, care nu se bazează pe criterii subiective ci pe unele obiective este cea calității de ordonatori principali, secundari ori terțiari de credite a persoanei căreia îi este subordonat potrivit prevederilor art 125 din Legea nr 304/2004 privind organizarea judiciară, managerul economic în calitatea sa de conducător al departamentului economico-financiar și administrativ.
Criteriile de selecție și condițiile referitoare la studii și vechime identice nu presupun ulterior un conținut identic al raporturilor de serviciu.
Dispozițiile art 125 și următoarele din Legea privind organizarea judiciară nu pot fi interpretate în sensul determinării unor raporturi de serviciu identice pentru personalul departamentului economico-financiar și administrativ fără nici o distincție după gradul instanței în chiar cuprinsul dispoziției legale fiind menționată o altă distincție în raport cu angajatorul.
Prima instanță a interpretata greșit dispozițiile art 125 și 127 din Legea nr 304/2004 apreciind că în raport de acestea diferențierea existentă este inechitabilă și discriminatorie, întrucât în chiar conținutul acestora se află temeiul pentru stabilirea unor indemnizații diferite în consonanță cu conținutul raportului de serviciu.
Este de necontestat că respectarea actelor și pactelor internaționale ratificate constituie un deziderat prioritar însă aplicarea și interpretarea acestora trebuie realizată în sensul pentru care au fost edictate și pentru asigurarea egalității și echității în limitele acestora.
Potrivit dispozițiilor art 305 pr civ în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor, astfel că înscrisurile înregistrate după epuizarea acestui moment procesual nu pot fi considerate probe și analizate din această perspectivă.
Curtea a apreciat că prima instanță a realizat o greșită interpretare a dispozițiilor legale incidente apreciind că există o discriminare fără justificare ori așa cum s-a relevat diferența de tratament nu poate fi apreciată ca nefundamentată întrucât are la bază conținutul raportului de serviciu determinat de factorii enumerați anterior și care justifică reglementarea distinctă incriminată astfel că se apreciază că este prezent motivul de recurs prevăzut de art 304 pct 9 pr civ și în consecință în baza dis part 312 pr civ coroborat cu art 20 din Legea nr 554/2004 va admite recursul declarat de TRIBUNALUL SĂLAJ, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr.2598 din data de 21 decembrie 2007, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj pe care o casează și rejudecând pe fond cauza respinge acțiunea reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de TRIBUNALUL SĂLAJ, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 2604 din 21.12.2007 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Sălaj pe care o casează și rejudecând cauze, respinge acțiunea reclamanților.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 07.04.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
G - - - - - - -
Red./
3 ex./10.04.2008
Jud.fond.-
Președinte:Gheorghe CotuțiuJudecători:Gheorghe Cotuțiu, Augusta Chichișan, Mihaela Sărăcuț
