Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 912/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
Decizie nr. 912/
Ședința publică din 30 Octombrie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de pârâtul Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței nr.848/20.04.2008 pronunțată de Tribunalul Harghita.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că susținerile părților și dezbaterile au fost consemnate în încheierea de ședință din 23 octombrie 2008, când s-a amânat pronunțarea pentru azi 30 octombrie 2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA,
Prin sentința nr.848/20.04.2008 pronunțată de Tribunalul Harghitas -a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI Șl FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI H, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților privind drepturile bănești solicitate pentru perioada 01.02.2005-02.03.2005, excepție invocată de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, s-a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanții,., și s-a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, TRIBUNALUL HARGHITA, CURTEA APEL TÂRGU -M, MINISTERUL ECONOMIEI Șl FINANȚELOR, reprezentat ir p. DIRECȚIA GENERALĂ FINANȚELOR PUBLICE H, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII și în consecință au fost obligați pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, TRIBUNALUL HARGHITA și CURTEA DE APEL TÂRGU -M, în solidar, să calculeze și să plătească pe seama reclamanților drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% din salariul de bază al fiecărui reclamant, începând cu data de 03.03.2005 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a prezentei hotărâri, precum și în continuare pentru viitor, sume actualizate cu indicele de inflație, calculate până la data plătii efective, au fost obligați pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, TRIBUNALUL HARGHITA și CURTEA DE APEL TÂRGU -M, în solidar, să calculeze și să plătească pe seama intervenientului drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% din salariul de bază al acestuia, începând cu data de 01.07.2007 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a prezentei hotărâri, precum și în continuare pentru viitor, sume actualizate cu indicele de inflație, calculate până la data plății efective, a fost obligat pârâtul TRIBUNALUL HARGHITA să efectueze mențiunile cuvenite în carnetele de muncă ale reclamanților și al intervenientului, s-a respins capătul de cerere al reclamanților privind acordarea sporului de confidențialitate pentru perioada 01.02.2005-02.03.2005 ca fiind prescris, s-a respins acțiunea formulată de reclamanți și intervenient în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI Șl FINANȚELOR, reprezentat DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE H, ca fiind intentată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanții și intervenientul sunt actuali sau foști angajați ai Tribunalului Harghita în calitate de funcționari publici, și solicită acordarea unui spor de confidențialitate de 15%.
Soluționând în prealabil, în conformitate cu prevederile art.137 alin.1 Cod de procedură civilă, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MINISTERUL ECONOMIEI Șl FINANȚELOR, instanța de fond a constatat următoarele:
Obligația de plată a drepturilor bănești salariale revine instituției cu care reclamanții și intervenientul au raporturi juridice de muncă.
În conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, în acest domeniu MINISTERUL ECONOMIEI Șl FINANȚELOR are atribuția de a coordona acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Potrivit dispozițiilor art.34 din Legea nr.500/2002, ordonatorii principali de credite au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la MINISTERUL ECONOMIEI Șl FINANȚELOR propunerile pentru proiectul de buget pentru anul bugetar următor, care urmează a fi aprobat de Parlamentul României.
Ca urmare, se constată că nici o dispoziție legală nu conferă MINISTERULUI ECONOMIEI Șl FINANȚELOR obligația directă de a aloca fondurile necesare plății drepturilor salariale către reclamanți, motiv pentru care excepția invocată va fi admisă, urmând ca acțiunea să se respingă față de acest pârât, ca fiind intentată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În ceea ce privește prescripției dreptului la acțiune al reclamanților privind drepturile bănești solicitate pentru perioada 01.02.2005-02.03.2005, excepție invocată de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, tribunalul este de părere că raportat la prevederile art.1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, precum și la prevederile art. 283 lit.c din Codul muncii, excepția este întemeiată și o va admite ca atare. Ca urmare, tribunalul apreciază că reclamanții sunt îndreptățiți la solicitarea acestor drepturi pe o perioadă de 3 ani retroactiv de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv de la data de 03.03.2005, calculat de la data intentării acțiunii, 03.03.2008.
În consecință, tribunalul a admis această excepție și a respins capătul de cerere al reclamanților privind acordarea sporului de confidențialitate pentru perioada 01.02.2005-02.03.2005 ca fiind prescris.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul Tribunalului Harghita, Departamentul economic.
Potrivit fișei postului, fiecare reclamant are instituită obligația de a "Asigura protecția și realizarea securității datelor accesului monitorizat la datele care nu sunt de interes public, garantează distribuirea informațiilor clasificate exclusiv persoanelor îndreptățite să le cunoască, conform Legii nr.182/2002 și Legii nr.7/2008".
Aceeași obligație este prev. și de art.37(1) din Legea nr.182/2002 "Autoritățile publice, precum și celelalte persoane juridice care dețin sau cărora le-au fost încredințate informații secrete de stat sau informații secrete de serviciu vor asigura fondurile necesare în vederea îndeplinirii obligațiilor ce le revin precum și luării măsurilor necesare privitoare la protecția acestor informații".
Deci, domeniul specific de activitate al reclamanților implică îndeplinirea unei obligații de confidențialitate asupra informațiilor la care au acces și, din moment ce legiuitorul și pârâtul - Tribunalul Harghita, prin fișa postului, au instituit obligația specială de confidențialitate, această obligație reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației salariale pretinse de reclamanți cu titlu de spor de confidențialitate.
Pe de altă parte, dacă nu ar exista o contraprestație bănească a obligației de confidențialitate, această din urmă obligația ar fi lipsită de cauză juridică și ar fi lovită de nulitate absolută.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salariată), în caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată, potrivit art. 16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, iar în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
În consecință, tribunalul a admis această excepție și a respins capătul de cerere al reclamanților privind acordarea sporului de confidențialitate pentru perioada 01.02.2005-02.03.2005 ca fiind prescris.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul Tribunalului Harghita, Departamentul economic.
Potrivit fișei postului, fiecare reclamant are instituită obligația de a "Asigura protecția și realizarea securității datelor accesului monitorizat la datele care nu sunt de interes public, garantează distribuirea infdrmațiilor clasificate exclusiv persoanelor îndreptățite să le cunoască, conform Legii nr.182/2002 și Legii nr.7/2008".
Aceeași obligație este prev. și de art.37(1) din Legea nr.182/2002 "Autoritățile publice, precum și celelalte persoane juridice care dețin sau cărora le-au fost încredințate informații secrete de stat sau informații secrete de serviciu vor asigura fondurile necesare în vederea îndeplinirii obligațiilor ce le revin precum și luării măsurilor necesare privitoare la protecția acestor informații".
Deci, domeniul specific de activitate al reclamanților implică îndeplinirea unei obligații de confidențialitate asupra informațiilor la care au acces și, din moment ce legiuitorul și pârâtul - Tribunalul Harghita, prin fișa postului, au instituit obligația specială de confidențialitate, această obligație reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației salariale pretinse de reclamanți cu titlu de spor de confidențialitate.
Pe de altă parte, dacă nu ar exista o contraprestatie bănească a obligației de confidențialitate, această din urmă obligația ar fi lipsită de cauză juridică și ar fi lovită de nulitate absolută.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestatie salarială), în caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată, potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 dinGnr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din 0(jq nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/20of art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 eh G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fo -recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporu de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligație sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de munca guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect ai acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională sau funcția deținută, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța reține că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie și nu facultativă.
Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică cu personalul din unitățile bugetare, fiind parte a unui raport de muncă și îndeplinind, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor, salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii. Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament, potrivit art.154 din Codul muncii și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Astfel, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial, respectiv sporul de confidențialitate.
Nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii acestei categorii de angajați, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege, respectiv dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate, cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestuia.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar această diferențiere se poate reflecta numai în salariul de bază, nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții și intervenientul sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Deci, reclamanții și intervenientul sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât Ie-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existenta discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală drepturilor de natură salarială).
În consecință, pentru considerentele expuse, tribunalul a admis acțiunea conform dispozițiilor sus menționate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției solicitând în principal modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamanților, iar în subsidiar în situația în care instanța de control găsește fondate pretențiile reclamanților respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul MEF reprezentat prin DGFP H și obligarea acestuia să aloce fondurile necesare plății drepturilor stabilite prin hotărâre.
În motivarea cererii de recurs se arată că prin hotărârea pronunțată prima instanță a dispus obligarea ordonatorilor de credite la plata în favoarea reclamanților a unor drepturi salariale care nu sunt prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării funcționarilor publici, depășind în mod flagrant limitele puterii judecătorești. Se susține că în acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională în mai multe decizii sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor cuprinse în art.1, 2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 stabilind că sunt neconstituționale aceste dispoziții în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Prin hotărârea recurată li s-a acordat reclamanților sporul de confidențialitate cu toate că nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru funcționarii publici ori pentru alte categorii profesionale din sistemul justiției. de serviciu îndeplinite de către reclamanți sunt specifice profesiei, îndatoriri cărora le corespunde obligația corelativă a angajatorului de plată a salariului. Categoriile de personal pentru care prin legi speciale se prevede acordarea sporului de confidențialitate au un statut diferit iar organele autorității judecătorești nu fac parte din categoria instituțiilor publice pentru care se reglementează acest spor de confidențialitate, respectiv cele de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
Prin notele de ședință depuse la data de 20.10.2008 se arată că prin nr.1833/C/2.07.2008 emis în baza OUG nr.100/2007 aprobată prin Legea nr.97/2008 s-a recunoscut acordarea acestui spor pentru personalul din cadrul instanțelor de judecată însă până la această dată nu există un temei legal pentru acordarea lui.
Examinând sentința primei instanțe în raport de motivele invocate și în limitele prev. de art.3041pr.civ. Curtea constată că recursul este fondat sub aspectul criticilor formulate pentru admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a MEF prin DGFP H, instanța de control reținând că în mod greșit prima instanță a constatat lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte întrucât potrivit disp.art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, MEF coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar cum ar fi pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, guvernul fiind obligat dă asigure resursele financiare necesare plății drepturilor salariale ale personalului din sistemul justiției.
Totodată potrivit disp.art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005 privind organizarea și funcționarea MEF și ANAF în realizarea funcției sale MEF are în principal atribuții de elaborare a proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite precum și a proiectului legi de rectificare a acestor bugete.
Calitatea procesuală a MEF se justifică și prin disp.art.1 din OUG nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.228/2002 potrivit cărora executarea obligațiilor de plată a instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sursele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectiv, bugetele acestor instituții publice fiind aprobate de aceeași instituție MEF.
Prin urmare excepția invocată, aceea a lipsei calității procesuale pasive apare ca fiind nefondată și se apreciază că în mod netemeinic și nelegal prima instanță a admis această excepție, instanța de control urmând să modifice hotărârea primei instanțe în sensul respingerii excepției și obligarea acestei pârâte să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale solicitate și acordate prin hotărâre.
În ceea ce privește criticile pe fond aduse hotărârii primei instanțe Curtea le constată ca fiind nefondate, prin hotărârea recurată s-a urmărit înlăturarea discriminării create între reclamanți și alte categorii de funcționari publici care beneficiază de acest spor, spor care le-a fost refuzat nu datorită faptului că nu s-ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestuia ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat expres de lege ca fiind discriminatoriu.
S-a avut în vedere la pronunțarea acestei hotărâri disp.art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Aceste considerente reținute de către prima instanță sunt însușite de către instanța de control, în plus se reține că OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare cu modificările și aprobările ulterioare prevede în art.1 alin.2 lit.e pct.i: "principiul egalității între cetățeni al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: . lit. drepturile economice, sociale și culturale; dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare".
Codul muncii art.5 alin.1 și 2 prevede " în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii. Orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristice genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală este interzisă".
Curtea Europeană a Drepturilor Omului legat de art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării reține că diferența de tratament devine discriminare în sensul art.14 din Convenție atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Instanța europeană a decis în mod constant ca pentru o asemenea încălcare să se producă "trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă".
Verificând dacă în speță această diferențiere de salarizare între reclamanți și alte categorii de personal din sistemul bugetar are o justificare obiectivă, instanța de control reține că reclamanții sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, că prestează o muncă ca efect al acestor premise și că se supun obligației de confidențialitate indiferent de categoria socio-profesională sau funcția deținută conform art.26 raportat la art.21 și art.295 alin.2 din Codul muncii.
În raport de această obligație de confidențialitate prevăzută în mod expres de Codul muncii, tratamentul diferențiat aplicat reclamanților față de celelalte categorii de personal bugetar nu are justificare dar mai mult această diferențiere nu se justifică nici față de tratamentul aplicat unor categorii de personal din sistemul justiției și aici avem în vedere personalul din aparatul propriu al care sunt salarizați potrivit dispozițiilor legale aplicabile acelorași categorii de personal din aparatul parlamentului, personal care potrivit disp.art.122din Legea nr.53/1991 beneficiază de un spor de confidențialitate de 15 % calculat la salariul de bază.
Nici critica potrivit căreia prin hotărârea pronunțată instanța și-a depășit atributele judecătorești, nu poate fi primită. adevărului că stabilirea cadrului legal pentru acordarea drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale autorității legiuitoare dar cu condiția ca aceasta să nu instituie privilegii ori discriminări între persoanele care se încadrează în aceeași categorie și se află în situație identică.
Interpretarea conținutului unor norme juridice ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii aparține instanțelor judecătorești iar prin hotărârea pronunțată instanța nu a făcut altceva decât să dea o interpretare normelor legale care reglementează clauza de confidențialitate prevăzută în dreptul muncii, și a urmărit eliminarea inegalității ce s-a creat, obligând pârâții la respectarea unei salarizări unitare a tuturor persoanelor din sistemul justiției.
Considerentele mai sus reținute justifică așadar obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate până la eliminarea acestei discriminări, eliminare care a intervenit prin adoptarea OG nr.100/2007 aprobată prin Legea nr.97/2008 și a nr.1833/C/2.07.2008.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței nr.848/20.04.2008 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosar nr-.
Modifică în parte hotărârea recurată în sensul că respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta MEF prin DGFP H, cu sediul în M C,-, jud.H și o obligă pe aceasta să aloce fondurile necesare plății drepturilor stabilite prin hotărâre.
Menține celelalte dispoziții din hotărârea recurată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 30 Octombrie 2008.
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.
Tehn.
8.12.2008
2 exemplare
Jud.fond.
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
