Obligația de a face. Decizia 5094/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 5094
Ședința publică de la 02 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gabriel Viziru
JUDECĂTOR 2: Carmen Ilie
JUDECĂTOR 3: Sanda Lungu
Grefier - -
XXXX
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul și pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice D în numele și pentru Administrația Finanțelor Publice C, împotriva sentinței numărul 1359 din data de 29 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul -.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurenta pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice D în numele și pentru Administrația Finanțelor Publice C și recurentul reclamant .
Procedura legal îndeplinită.
S-a prezentat referatul cauzei, arătându-se că recursul a fost declarat în termenul legal și este scutit de taxa de timbru.
S-a arătat că intimatul reclamant nu a depus întâmpinare.
Curtea, apreciind cauza în stare de soluționare, a trecut la deliberări;
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin Sentința nr. 1359 din data de 29 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, s-a admis acțiunea în parte formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE
Dispune restituirea sumei în cuantum de 3168,59 lei reprezentând taxă de primă înmatriculare auto de către C în favoarea reclamantului.
Respinge cererea privind anularea adresei nr. 26153 din data de 18.03.2009 emisă de
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamantul a achiziționat un autoturism folosit, marca FORD MONDEO, conform facturii fiscale depusă la dosar.
După introducerea autovehiculului în țară, în vederea înmatriculării acestuia și în aplicarea prevederile art. 2141Cod fiscal, reclamantul a achitat taxa de primă înmatriculare în sumă de 3168.59 de lei, achitată cu chitanța seria - nr. -/31.07.2007.
Ulterior, a solicitat Administrației Financiare C să i se restituie contravaloarea acestei taxe, apreciind ca în mod nelegal fost obligat la plata taxei, organul fiscal teritorial respingându-i cererea reclamantului, cu motivarea că taxa este prevăzută de Codul fiscal român.
Într-adevăr, taxa percepută de autoritatea fiscală este reglementată în cuprinsul art. 2141și următoarele Cod fiscal, act normativ modificat prin Legea 343/2006, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, după data aderării României la Tratatul Uniunii Europene.
Tratatul Uniunii Europene reglementează în art. 90 (86) obligația statelor membre de a nu stabili direct sau indirect pentru produsele altui stat membru impuneri interne de orice natură superioare celor stabilite direct sau indirect pentru produsele naționale similare și nu poate stabili impuneri interne de natură să protejeze indirect alte produse naționale.
Tribunalul apreciază că prin instituirea taxei de primă înmatriculare, conform art. 2141Cod fiscal, România, ca stat membru al Uniunii Europene, a stabilit indirect impuneri interne superioare celor stabilite pentru produsele naționale similare.
În acest sens, se impune observația că în cazul autoturismelor second hand, care sunt înmatriculate în România, nu se percepe, în cazul vânzării pe piața națională, o taxă de primă înmatriculare pe numele noului cumpărător.
Prin introducerea taxei de primă înmatriculare, statul român a creat premizele discriminării între produsele provenite din alte state membre ale comunității europene și produsele de pe piața internă, ceea ce este de natură a încălca principiul neutralității impozitării interne, în cazul competiției dintre produsele aflate pe piața națională și produsele importate, situație care se constituie în mod evident ca o încălcare a prevederilor art. 90 din Tratat, circumscriindu-se tocmai interdicțiilor impuse prin textul menționat.
În speța de față, suntem în situația unei discriminări indirecte, prin măsuri fiscale noi, față de cele existente până la data aderării, impuse produselor de origine străină, fără a se face distincție între proveniența acestora din spațiul Comunității europene și o altă piață care nu are legătură cu comunitatea.
Instanța apreciază că în speță se pune în discuție interdicția constând în impunere internă indirectă, printr-o măsură fiscală, deoarece, așa cum s-a mai arătat în precedent, pentru autoturismele second hand aflate pe piața românească, nu se percepe taxă de primă înmatriculare, în cazul schimbării proprietarului.
Tribunalul constată că în baza art. 148 din Constituția României prevederile Tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actelor de aderare.
În același timp, autoritatea judecătorească este investită de legiuitorul constituant prin aliniatul 4 al art. 148 din Constituția României să garanteze aducerea la îndeplinire la obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin. 2.
În continuarea raționamentului rezultat din Constituția României, Tribunalul va da eficiență prevederilor art. 90 din Tratatul Uniunii Europene, care are caracter obligatoriu între statele membre și va înlătura prevederile art. 2141Cod fiscal, deoarece acest ultim text încalcă dispozițiile actului de aderare.
Susținerea pârâtei potrivit căreia legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte, este lipsită de relevanță în speța de față. Este adevărat ca statele membre au libertatea de a alege formele și mijloacele pentru a se ajunge la un anume rezultat, adică au libertatea de a reglementa procedurile juridice, dar niciodată rezultatul nu poate să fie contrar Tratatului.
Ori, legislația națională, respectiv art. 2141Cod fiscal, nu reprezintă o formă și un mijloc pentru a se ajunge la un rezultat în sensul aplicării tratatului, ci o normă care înfrânge prevederile tratatului.
În ceea ce privește invocarea de către pârâtă a prevederilor art. 13 din Codul d e procedură fiscală, în sensul că interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului, așa cum este exprimată în lege, Tribunalul precizează că textul se referă la situația când nu se pune în discuție conformitatea legii cu Tratatul de aderare sau mai precis încălcarea de către lege a Tratatului de aderare.
Așa cum s-a precizat mai sus, în situația instituirii taxei de primă înmatriculare, legiuitorul român s- aflat în situația de a emite o normă legală, care este contrară Tratatului de aderare, motiv pentru care autoritatea judecătorească procedează, pe baza atribuțiilor constituționale pe care le are, la acordarea priorității reglementării din Tratat.
Împrejurarea că taxa ar fi având o componentă de mediu pentru a se evita importul în România a unor autoturisme cu grad ridicat de poluare este, deoarece textul art. 2141Cod fiscal nu conturează în nici un fel taxa respectivă ca fiind o taxă de mediu.
Chiar denumirea respectivei taxe conduce la ideea încălcării Tratatului, pentru că, dacă ar fi avut caracter de taxă de mediu, această taxă s-ar fi aplicat unitar tuturor vehiculelor, indiferent de țara de origine din care s-a efectuat vânzarea.
Instanța apreciază că regimul fiscal este discriminator între produsul second hand aflat pe piața românească și produsul second hand provenind dintr-o piață a Uniunii Europene și tocmai aceasta constituie încălcarea prevederilor art. 90 din Tratatul Uniunii Europene.
Nu poate fi împărtășită nici opinia potrivit căreia discriminarea ar fi înlăturată prin faptul că taxa de primă înmatriculare pentru mașinile second hand achiziționate din țară s-ar regăsi în prețul de cumpărare. In continuarea aceluiași raționament și taxa de primă înmatriculare pentru mașinile second hand achiziționate din afara țării, din spațiul european, ar trebui sa se regăsească în aceiași măsura în prețul de cumpărare, nefiind prin urmare necesara impunerea unei taxe suplimentare, împovărătoare.
Referitor la capătul de cerere privind anularea adresei nr. 26153/18.03.2009 emisă de ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE C, având în vedere că înscrisul în discuție, nefiind de natură să stabilească, să modifice ori să drepturi și obligații fiscale nu se circumscrie noțiunii de act administrativ fiscal astfel cum este enunțată de dispozițiile art. 41 din Codul d e procedură fiscală, instanța apreciază că cererea privind anularea acestei adrese nu este admisibilă, urmând să fie respinsă.
Împotriva sentinței Tribunalului Dolj au declarat recurs reclamantul și pârâta DGFP D, în numele și pentru
În motivele de recurs reclamantul a arătat că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cererii referitoare la actualizarea sumei respective cu indicele de inflație la data executării.
În motivele de recurs pârâta a arătat că instanța de fond a dat o soluție greșită excepțiilor invocate, întrucât adresele organului fiscal nu pot fi considerate mai mult decât corespondență cu solicitantul, iar prevederile art.214 din Codul Fiscal, referitor la taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, nu au avut regim imperativ, deci nu reprezintă o obligație în înțelesul dat de către instanța de fond, ci o condiție determinată de un fapt aleatoriu al cetățeanului.
Pe fondul cauzei, s-a precizat că suma a fost plătită conform dreptului intern, al legii fundamentale(art.56), fără a încălca dispozițiile comunitare, căci nu reprezintă o taxă cu efect echivalent și nu se aplică discriminator.
S-a mai arătat că dispozițiile comunitare sunt prioritare dreptului intern, dacă acesta conține reglementări vădit contrare și în măsura în care dreptul comunitar este direct aplicabil.
Ulterior, pentru a asigura compatibilitatea legii interne cu dreptul comunitar, în urma avizului favorabil al Comunității Europene, s-a emis OUG 50/2008 ce a modificat taxa de primă înmatriculare și stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei de poluare aplicabilă de la 01.07.2008.
După emiterea acestui act normativ, dacă există diferențe între suma achitată de contribuabil în perioada 01.01.2007 - 30.06.2008 și cuantumul rezultat prin aplicarea prevederilor OUG 50/2008, aceste sume se vor restitui potrivit art. 11 din acest act normativ.
S-a apreciat că acțiunea pentru restituirea taxei de primă înmatriculare nu poate fi decât parțial admisibilă, prin reducerea substanțială a cuantumului taxei, dar nu eliminarea integrală a acesteia.
Examinând motivele de recurs, precum și legislația aplicabilă în speță și situația de fapt dovedită cu probele administrate la instanța de fond, Curtea reține următoarele:
Reclamantul a importat un autoturism second - hand.
După introducerea autovehiculului în țară, în vederea înmatriculării acestuia și în aplicarea prevederile art. 2141Cod fiscal, reclamantul a achitat taxa de primă înmatriculare în sumă de 3168.59 de lei, cu chitanța seria - nr. -/ 31.07.2007.
Ulterior, a solicitat Administrației Financiare C să i se restituie contravaloarea acestei taxe, apreciind ca în mod nelegal fost obligat la plata taxei, organul fiscal teritorial respingându-i cererea reclamantului, cu motivarea că taxa este prevăzută de Codul fiscal român.
Într-adevăr, taxa percepută de autoritatea fiscală este reglementată în cuprinsul art. 2141și următoarele Cod fiscal, act normativ modificat prin Legea 343/2006, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, după data aderării României la Tratatul Uniunii Europene.
În ceea ce privește critica referitoare la necompetența materială a instanței de contencios administrativ, precum și cea referitoare la inadmisibilitatea acțiunii, motivat de faptul că adresele organului fiscal nu pot fi considerate acte administrative, Curtea arată următoarele:
Adresa prin care s-a răspuns reclamantului la solicitarea sa de restituire a taxei de primă înmatriculare este de natură a produce consecințe juridice și îmbracă forma refuzului de a soluționa cererea de restituire.
Procedura restituirii sumelor încasate fără temei legal la bugetul de stat era reglementată la data formulării cererii de restituire în cuprinsul art.113 Cod pr.fiscală, în prezent art.117 Cod pr.fiscală.
Astfel, conform textului menționat, sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale se restituie debitorului la cerere.
În consecință, cererea debitorului este cea care declanșează procedura restituirii sumelor apreciate ca fiind încasate nelegal la bugetul de stat.
Potrivit Codului d e procedură fiscală, organul fiscal trebuia să se pronunțe asupra cererii de restituire, în termen de 45 de zile.
În speță, organul fiscal s-a pronunțat asupra cererii de restituire prin respingerea acesteia.
De precizat este că reclamantul a depus toate actele prevăzute de Ordinul 1899/2004, însă s-a refuzat restituirea pe motiv că taxa a fost încasată legal.
Reclamantul a parcurs procedura prealabilă, aceea de a depune cerere de restituire a sumelor, iar organul fiscal a refuzat să restituie sumele respective.
Așa cum s-a arătat în literatura și practica de specialitate, în cazul refuzului de a emite un act, nu se mai impune să se formuleze o nouă cerere, pentru că autoritatea nu a emis un act administrativ pe care să-l poată eventual revoca.
Legiuitorul a asimilat, conform prevederilor art.2 alin.2 din Legea 554/2004, actelor administrative unilaterale și refuzul de a rezolva o cerere, referitoare la un drept sau un interes legitim.
Practic refuzul de a emite actul, de a soluționa cererea, se circumscrie sferei controlului instanței de contencios administrativ, iar asimilarea a avut ca scop instituirea pentru persoana respectivă, căreia i s-a refuzat emiterea unui act, a dreptului de acces la justiție.
Mai trebuie precizat că în conformitate cu prevederile art.7 din Legea 554/2004, procedura prealabilă, respectiv obligativitatea plângerii prealabile, sub forma recursului grațios sau a recursului ierarhic este prevăzută numai în situația vătămării dreptului sau interesului printr-un act administrativ individual, și nu în situația refuzului.
Pe fondul cauzei, se reține că soluția primei instanțe este legală și temeinică, deoarece art.2141Cod fiscal, care reglementează taxa de primă înmatriculare, nesocotește prevederile art.90 (86) din Tratatul Uniunii Europene, întrucât România, ca stat membru al acestei comunități, a ignorat la adoptarea textului respectiv prevederile Tratatului care sunt obligatorii pentru statele membre.
Astfel, conform textului citat din Tratat, țările membre sunt obligate să nu emită și să nu mențină nici o măsură contrarie regulilor Tratatului.
Ori, în situația reglementării taxei de primă înmatriculare, România a stabilit în mod indirect impuneri interne, pentru produsele provenind dintr-un alt stat membru, superioare celor stabilite pentru produsele naționale similare.
În situația în care un autoturism second hand înmatriculat în România este vândut, nu se percepe taxă de primă înmatriculare.
De altfel, însăși denumirea acestei taxe demonstrează caracterul contrar tratatului, pentru că se referă la taxa de primă înmatriculare în România.
Așa cum s-a mai arătat în cuprinsul acestei hotărâri, taxa de primă înmatriculare, prevăzută de art.2141Cod fiscal, este o taxă fiscală contrară art.90 din tratat, caracter pe care îl menține în continuare; motiv pentru care trebuie restituită în integralitate, contribuabilului.
S-a explicat mai sus că dispozițiile din dreptul intern sunt contrare dispozițiilor din dreptul comunitar.
Pârâta recurentă a susținut că aceste dispoziții n-ar avea aplicabilitate directă, deoarece nu ar exista un caz concret de încălcare a dreptului comunitar și că dacă totuși ar exista o încălcare, numai instituțiile și organele comunitare ar putea să facă o astfel de apreciere.
Și sub acest aspect, criticile sunt neîntemeiate.
Tratatul Comunității Europene face parte din categoria izvoarelor dreptului comunitar, constituind legislația primară în această materie.
Curtea Europeană de Justiție a consacrat pe cale jurisprudențială supremația dreptului comunitar asupra normelor naționale și a efectului direct al acestuia.
În mai multe cauze, Curtea Europeană de Justiție, a cărei jurisprudență este obligatorie pentru statele membre ale Uniunii Europene, s-a pronunțat în sensul efectului direct al tratatului comunitar, situație în care conținutul unei prevederi din tratat poate fi invocat direct în fața instanțelor naționale pentru protecția unui drept.
De asemenea, în practica constantă a Curții s-a decis că persoanele fizice sau juridice ce au suferit prejudicii ca urmare a neaplicării sau aplicării necorespunzătoare a dreptului comunitar de către autoritățile unui stat membru, se pot adresa instanțelor naționale pentru a obține repararea prejudiciului.
Obligația de despăgubire decurge din acțiunea statului român de a introduce o normă, respectiv art.2141Cod fiscal, contrară tratatului Uniunii Europene.
În această situație, norma din dreptul național fiind contrară tratatului și cum prin aceasta persoanele fizice sau juridice române au achitat o taxă interzisă de tratatul constitutiv, în mod corect prima instanță a dat eficiență normelor din tratat și a obligat autoritatea pârâtă să repare prejudiciul cauzat reclamantului, respectiv să-i restituie taxa de primă înmatriculare.
Instanța de fond a dat o corectă și justă aplicare prevederilor art.148 alin.4 din Constituția României, în sensul că autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării, așa încât judecătorul național trebuie să aplice, în caz de conflict între norma națională și norma comunitară, textul din dreptul comunitar.
OUG nr. 50 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule invocată de recurent prin motivele de recurs, ulterioară plății de către recurent a taxei de primă înmatriculare, anterior reglementată nu poate susține retroactiv teza conformității taxei suportate de reclamant cu prevederile art. 90 din Tratat.
Așa cum s-a mai arătat în cuprinsul acestei hotărâri, taxa de primă înmatriculare, prevăzută de art. 2141Cod fiscal, este o taxă fiscală contrară art. 90 din tratat, caracter pe care îl menține în continuare; motiv pentru care trebuie restituită în integralitate contribuabilului.
Având în vedere motivele expuse mai sus, în baza art.312 Cod pr.civilă, recursul pârâtelor se va respinge.
În ce privește recursul reclamantului, acesta este întemeiat. Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată (fila 6 dosar fond), prin acțiune acesta a solicitat și acordarea dobânzii legale, cerere cu privire la care prima instanță nu s-a pronunțat.
Sub aspectul dreptului contribuabilului de a i se plăti dobândă pentru sumele de restituit sau de rambursat, acesta este reglementat de art. 124 cod procedură fiscală.
Textul menționat prevede că pentru sumele de restituit de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de art. 117 alin.2, sau la art. 70 după caz.
Art. 70 alin.1 din Codul d e procedură fiscală reglementează termenul de soluționare a cererilor contribuabililor, termen care este de 45 de zile de la înregistrare.
Așadar coroborând prevederile art. 124 alin.1 și art. 70 din codul fiscal, Curtea reține că organul fiscal trebuie să achite contribuabilului dobândă din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile prevăzut pentru organul fiscal să soluționeze contestația.
Același termen de 45 de zile este reglementat și în capitolul I, pct. 1 din Ordinul 1899/22.12.2004 și anume se arată că restituirea se face în 45 de zile de la data depunerii și înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competențe de administrare a creanței bugetare.
În ceea ce privește nivelul dobânzii, Curtea constată că acesta este reglementat în mod expres în cuprinsul art. 124 alin.2 Cod procedură fiscală, în sensul că dobânda datorată este la nivelul majorării de întârziere prevăzute în Codul d e procedură fiscală și se suportă din același buget din care se restituie sumele solicitate de plătitori.
Din prevederile capitolului 2 pct.2 ale Ordinului menționat rezultă că dobânda se calculează începând cu ziua imediat următoare expirării termenului de 45 de zile, până în ziua înregistrării operațiunii de compensare sau de restituire, prin înmulțirea numărului de zile determinate în modul arătat cu nivelul dobânzii prevăzute de art. 119 cod procedură fiscală (fost 114).
În consecință, în baza art. 304 ind. 1 și art 312 Cod pr.civilă, recursul reclamantului va fi admis și va fi modificată sentința în parte, urmând a fi obligată pârâta C la plata dobânzii prev. de art. 124 alin. 2 Cod procedură fiscală, calculată la suma datorată începând cu data de 03.05.2009, până la data plății efective.
Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice D în numele și pentru Administrația Finanțelor Publice C, împotriva sentinței numărul 1359 din data de 29 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul -.
Admite recursul reclamantului împotriva aceleiași sentințe.
Modifică sentința în parte.
Obligă pârâta C la plata dobânzii prev. de art. 124 alin. 2 Cod procedură fiscală, calculată la suma datorată începând cu data de 03.05.2009, până la data plății efective.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 02 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red. CI
Tehn. MI 2 ex/04.01.2010
Judecători:Gabriel Viziru, Carmen Ilie, Sanda Lungu
