Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința nr. 225/2015. Tribunalul ARGEŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 225/2015 pronunțată de Tribunalul ARGEŞ la data de 27-02-2015 în dosarul nr. 5168/109/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ARGEȘ[*]
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 225/2015
Ședința publică de la 27 Februarie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE N. S.
Grefier D. M. R.
Pe rol judecarea cauzei de C. administrativ și fiscal privind pe reclamanții M. V. B. R., D. N. M., I. I., B. M., B. M., N. A. A., P. V. M., I. A., N. I. - țoti cu dom. ales la Primăria C. B. și pe pârâții C. L. B. - reprezentat prin primar N. I., . primar N. I. și P. C. B. N. I., având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999).
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns reclamanții M. V. B. R., D. N. M., I. I., B. M., B. M., N. A. A., P. V. M., I. A., personal, și pentru pârâți, avocat D. R. în baza împuternicirii avocațiale pe care o depune la dosarul cauzei.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că este primul termen de judecată.
Verificând, din oficiu, potrivit disp.art.131 alin.1 NCPC, instanța constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză, în conformitate cu disp. art.10 din Legea nr. 554/2004, republicată.
Părțile prezente arată că nu mai au alte cereri de formulat, solicitând acordarea cuvântului asupra fondului.
În conformitate cu disp. art. 238 alin.1 NCPC, instanța estimează durata necesară pentru cercetarea procesului la un singur termen de judecată.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților prezente asupra fondului.
Reclamanții, personal, având cuvântul, arată că sunt funcționari publici în cadrul Primăriei B., că au formulat prezenta cerere prin care au solicitat instanței anularea parțială a dispozițiilor privitoare la tăieri salariale de 25%și anularea parțială a celor prin care s-au „reîntregit” aceste tăieri salariale, cu recalcularea la zi acestora. Mai arată că actele în susținerea cererii se regăsesc la dosar. Depune practică judiciară și ștatele de plata anterioare și ulterioare tăierii salariale.
Reprezentantul pârâților, având cuvântul, solicită instanței să se ia act de cele menționate în cuprinsul întâmpinării. Pârâții au transpun în practică dispozițiile legale, neputând ca instituții publice să se aprecieze cu privire la oportunitatea și temeinicia actelor normative.
Instanța, conform disp. art. 394 NCpc, declară închise dezbaterile și rămâne în pronunțare pe fondul cauzei.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestui tribunal la data de 25.11.2014, formulată de reclamanții M. V. B. R., D. N. M., I. I., B. M., B. M., N. A. A., P. V. M., I. A., N. I., au chemat în judecată pe pârâții C. L. B. - reprezentat prin primar N. I., . primar N. I. și P. C. B. N. I., solicitând anularea în parte a dispozițiilor nr.242 – 252/27.07.2010, 16 – 36/28.01.2011, 179 – 188/27.06.2012, 281 – 290/05.12.2012 și restituirea diferenței de salariu acordat anterior apariției Legii nr.118/2010 și salariul actual, începând cu nov.2011 și până în prezent .
În motivarea acțiunii, reclamanții arată că sunt salariați ai Primăriei . de funcționari publici, iar salariile acestora au fost diminuate în raport de art.1 din Legea nr.118/2010.
Apreciază reclamanții că prin refuzul plății salariului integral, astfel cum a fost stabilit legal, se încalcă disp.art.15 alin.2 din Constituția României, art.164 din Codul muncii, art.8 alin.1 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii privind protecția salariatului nr.95/1949 ratificată de România prin Decretul nr.284/1973, art.44 din Constituția României și art.1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.
Examinând actele dosarului, instanța reține următoarele:
Reclamanții sunt salariați în cadrul Primăriei . de funcționari publici.
În temeiul dispozițiilor art.1 din Legea nr.118/2010, cuantumul brut al salariilor lunare de încadrare, stabilit în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 a fost diminuat cu 25%.
Procedând la interpretarea art.1 din Legea nr.118/2010 privitor la stabilirea cuantumului salariului cuvenit funcționarilor publici, în motivarea deciziei nr.20/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin aplicarea acestui text de lege, care stabilește reducerea drepturilor salariale cu 25%, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
A considerat că la data adoptării Legii nr.118/2010, reclamanții - personal bugetar - nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui ,,bun’’ în sensul instrumentului internațional arătat și în legătură cu dreptul la un salariu într-un cuantum nediminuat. A arătat pentru aceasta că în jurisprudența CEDO nu s-a identificat vreo cauză în care instanța europeană să fi stabilit că ‚,salariul’’ pentru o perioadă viitoare reprezintă un „bun”.
Pe de altă parte, Legea nr.118/2010 cu modificările și completările ulterioare are aplicabilitate doar pentru viitor, respectiv doar în privința salariilor la care vor avea dreptul categoriile de salariați vizați de acest act normativ după data de 03 iulie 2010.
S-a mai consemnat în considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, că în Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat următoarele:
„Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum [...].
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată.” (paragraful 94 din hotărâre).
În Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko contra Ucrainei, se precizează faptul că:
„[...] este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare.” (paragraful 23 din hotărâre).
Totodată, s-a reținut că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenției, de a stabili politica economică și socială a țării (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții împotriva Marii Britanii).
De asemenea, „speranța legitimă”, invocată de reclamanți, a fost reținută de aceeași Curte europeană ca reprezentând un „bun”, în sensul primei reguli a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (Hotărârea din 15 iunie 2010, pronunțată în Cauza M. contra României) sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenția Guvernului prin ordonanțe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (în acest sens, a se vedea și: Hotărârea nr.7 din 21 iulie 2005, pronunțată în Cauza S. și alții împotriva României; Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza P. împotriva României; Hotărârea din 20 iulie 2006, pronunțată în Cauza R. împotriva României).
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamanții ar avea un „bun” în sensul Convenției, se apreciază că ingerința statului asupra bunului acestora este conformă celei de-a doua reguli statuate în art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
În analiza respectării regulii anterior amintite se reține că în astfel de cauze ingerința statului nu este de tipul „privării de proprietate” (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor sau salariilor ca și cum ingerința ar fi o „privare de proprietate”. În consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce, „eo ipso”, la încălcarea art.1 al Protocolului nr.1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea mai constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek contra Poloniei, paragraful 59; Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunțată în Cauza Mellacher și alții contra Austriei, paragraful 53).
Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporționalitate nu poate consta, în principal și exclusiv, în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret în ce măsură angajatul în sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Hotărârea din 12 octombrie 2004, pronunțată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, paragraful 39), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Hotărârea din 20 iunie 2002, pronunțată în Cauza Azinas contra Ciprului, paragraful 44) sau dacă măsura este discriminatorie (hotărârea pronunțată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, citată mai sus, paragraful 39).
Privită prin prisma acestor principii, se apreciază ca ingerința statului este proporțională în raport cu interesele particulare afectate.
Se reține că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/ indemnizației / soldei este prevăzută în Legea nr.118/2010, cu modificările și completările ulterioare, act normativ care conține prevederi suficient de clare, precise și accesibile pentru a fi considerat „lege” din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la scopul ingerinței, măsura diminuării cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este justificată de un interes public („utilitatea publică”), astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr.118/2010, cu modificările și completările ulterioare, și din deciziile Curții Constituționale nr.872/2010 și nr.874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale.
Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, se apreciază că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
În altă ordine de idei, se reține faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% este incidentă tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.
Dezlegarea dată problemei conformității Legii nr.118/2010 cu Convenția pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale, în examinarea aplicării art.1 din lege, asupra drepturilor salariale în general, este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 și 3307 Cod procedură civilă.
Având în vedere principiul prestabilirii prin acte normative a salariilor personalului din sectorul bugetar, ca excepție de la principiul negocierii și cele statuate în privința examenului de convenționalitate a Legii nr.118/2010, instanța consideră că pretențiile reclamanților de plată a drepturilor salariale nediminuate, ulterior lunii nov.2011, nu sunt întemeiate.
Prin urmare, acțiunea formulată urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea privind pe reclamanții M. V. B. R., D. N. M., I. I., B. M., B. M., N. A. A., P. V. M., I. A., N. I. - țoti cu dom. ales la Primăria C. B. cu sediul în com.B. . jud.Argeș, și pe pârâții C. L. B. - reprezentat prin primar N. I., . primar N. I. și P. C. B. N. I.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi 27 Februarie 2015, la Tribunalul Argeș –Secția Civilă, complet specializat C. Administrativ și Fiscal.
Președinte, N. S. | ||
Grefier, D. M. R. |
red.N.S.
dact.C.E.C./15 exp.
18.03.2015.
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 533/2015.... | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 642/2015.... → |
|---|
