Obligaţia de a face. Sentința nr. 85/2015. Tribunalul ARGEŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 85/2015 pronunțată de Tribunalul ARGEŞ la data de 30-01-2015 în dosarul nr. 4068/109/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ARGEȘ[*]
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA Nr. 85/2015
Ședința publică de la 30 Ianuarie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE E. - M. E.
Grefier V. R. I.
Pe rol judecarea cauzei de C. administrativ și fiscal privind pe reclamantul D. G., în contradictoriu cu pârâții M. A. INTERNE, I. G. AL JANDARMERIEI ROMÂNE și I. DE JANDARMI JUDEȚEAN ARGEȘ, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța constată că dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc la data de 26 ianuarie 2015, susținerile părților prezente fiind consemnate în acea încheiere, ce face parte integrantă din prezenta sentință, iar în urma deliberării s-a pronunțat următoarea soluție:
INSTANȚA
Constată că, prin acțiunea înregistrată la data de 28.08.2014, reclamantul D. G. a chemat în judecată M. A. INTERNE, I. G. AL JANDARMERIEI ROMÂNE și I. DE JANDARMI JUDEȚEAN ARGEȘ, solicitând obligarea acestora la plata drepturilor salariale în cuantum de 25% din salariul ce i se cuvenea petentului, actualizate cu indicele de inflație calculate de la data scadenței și până la data plății efective, la plata ajutoarelor cuvenite ca urmare a încetării raporturilor de serviciu datorită pensionării, actualizate cu indicele de inflație calculate de la data scadenței și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, petentul a arătat că a fost angajat în cadrul Inspectoratului de Jandarmi Județean Argeș, iar în baza legii 118/2010, începând cu luna iulie i-a fost diminuat unilateral salariul cu 25%, reținându-se abuziv acest procent din toate veniturile. De asemenea, a fost anulată indemnizația de concediu care se acorda salariaților.
În anul 2011 petentul a trecut în rezervă, prin pensionare, iar în baza în aceluiași act normativ nu i s-au acordat ajutoarele prevăzute de lege, respectiv de Legea 284/2010.
Consideră petentul că în acest fel i-au fost încălcate dreptul la muncă, dreptul la respectarea bunurilor sale. S-au încălcat art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a drepturilor omului, că statul a efectuat o ingerință nejustificată, disproporționată în exercitarea drepturilor reclamantului la bunurile lui, aducându-se atingere însăși substanței dreptului de proprietate.
Petentul dezvoltă pe larg considerente pentru care i s-ar fi diminuat abuziv drepturile salariale cu 25% și nu i s-ar fi acordat ajutoarele respective, cuvenite la încetarea raporturilor de serviciu.
În susținere petentul a depus înscrisuri (fila 11 – 14).
La 05.11.2014 a depus întâmpinare intimatul I. de Jandarmi Argeș, invocând excepția inadmisibilității pentru lipsa plângerii prealabile, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru sumele reținute în perioada iulie 2010 – august 2011, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
La întâmpinare s-au atașat înscrisuri (filele 26 – 37).
Și intimatul I. G. al Jandarmeriei Române a depus întâmpinare invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, deoarece nu există raporturi de muncă ale petentului cu acest intimat, excepția inadmisibilității acțiunii în ce privește capătul doi de cerere pentru lipsa plângerii prealabile, excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată.
La 29.10.2014 a depus întâmpinare intimatul M. A. Interne invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepția prescripției dreptului la acțiune și respingerea cererii ca neîntemeiate, cu privire la ambele petite.
Ca și răspuns la întâmpinare, petentul a depus note de ședință la 27.11.2014 reiterând în mare parte susținerile din acțiune și depunând practică judiciară în materie.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, din a căror examinare se reține următoarea situație de fapt:
Petentul a fost funcționar în cadrul Inspectoratului de Jandarmi Județean Argeș, iar la 31.08.2011 a fost trecut în rezervă cu drept la pensie.
Ca urmare a intrării în vigoare a Legii 118/2010 începând cu luna iulie 2010 drepturile salariale ale petentului au fost reduse cu 25% Sub aspectul legalității măsurii diminuării drepturilor salariale ale reclamantului prin prisma criticilor formulate, respectiv modificarea unuia din elementele esențiale ale contractului individual de muncă, tribunalul reține următoarele:
Potrivit art.157 alin.2 Codul muncii, rezultă că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.
Sub acest aspect, trebuie să reținem că pentru personalul plătit din fondurile publice raporturile de muncă inclusiv salarizarea stă mult mai pregnant sub semnul legalității spre deosebire de angajații din mediul privat ale căror raporturi de muncă sunt guvernate de contractul individual de muncă încheiat între angajat și angajator și în care salariile se stabilesc prin negocieri individuale sau colective potrivit art.157 alin.1 Codul muncii.
Demn de reținut în acest sens sunt cele cuprinse în decizia 847/25.06.2010 a Curții Constituționale potrivit cărora „angajații din mediul public nu se află în aceeași situație juridică precum cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați în mod esențial, din punct de vedere al sursei din care sunt alimentate indemnizațiile sau soldele de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile, indemnizațiile, soldele reprezintă astfel de cheltuieli – mai exact cheltuieli de personal.
Continuând incursiunea în jurisprudența contenciosului constituțional, în decizia nr.1250/07.10.2010 a Curții Constituționale, se arată că ordonatorii de credite trebuie să respecte legea, chiar dacă aceasta ar avea drept consecință pentru viitor modificarea unor clauze din contractele de muncă individuale sau colective ale personalului plătit din fondurile publice.
De altfel, în acest sens trebuie să amintim și disp.art.17 alin.4 din Codul muncii, potrivit cărora orice modificare al unuia din elementele contractului individual de muncă, inclusiv salariul trebuie prev. în act adițional care face parte de drept din acel contract.
Așadar, așa cum și Curtea Constituțională a statuat în decizia 838/2003 atunci când a rezolvat un conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul, pe de altă parte, făcând trimitere la art.124 corelat cu art.16 din Constituție, instanțele judecătorești trebuie să respecte legea de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice și juridice în circuitul civil și sfera publică.
Analizând condițiile în care a fost adoptată Legea 118/2010 prin prisma dispozițiilor art.53 din Constituție, Curtea Constituțională a statuat asupra constituționalității acestei legi, concluzionând că restrângerea menționată este justificată, fiind întrunite cerințele prev.de textul constituțional respectiv, necesitarea acestei măsuri fiind determinată de motivele expres prev. de textul de lege, proporționalitatea ei cu situația care a determinat-o, aplicarea măsurii în mod nediscriminatoriu, și fără să aducă atingere existenței dreptului sau a libertății protejate de Constituție.
În concret, Curtea Constituțională a reținut că situația de criză economico-financiară mondială reprezintă în continuare o amenințare la adresa stabilității economice a țării și, deci, implicit la adresa securității naționale, iar una dintre măsurile care se impun pentru combaterea acestei amenințări de către guvern o reprezintă reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor, indemnizațiilor sau soldelor cu 25 %.
De asemenea, Curtea a constatat că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25 % se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.
În sfârșit, Curtea a reținut că legea criticată nu aduce atingere substanței dreptului din moment ce sunt îndeplinite condițiile prev.de art.53 din Constituție.
În acest sens, Curtea a observat că măsura criticată are un caracter temporar (până la 31.12.2010), tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat, aceasta menținându-se atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost luată.
Așa fiind, din cele arătate mai sus rezultă că, Curtea Constituțională a statuat clar cu privire la constituționalitatea măsurii diminuării drepturilor salariale cu 25 % ale personalului plătit din fondurile publice, iar această statuare este general obligatorie (art.147 alin.4 din Constituție) inclusiv pentru instanțele judecătorești.
De altfel, Curtea Constituțională, în legătură cu această problemă, a avut și alte abordări asemănătoare. Astfel, plecând de la premisa că stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului ( decizia nr. 108/14.02.2006) a conchis că atât încadrarea prin lege a diferiților funcționari publici în anumite categorii, clase și grade profesionale, cât și salarizarea acestei încadrări nu reprezintă drepturi fundamentale care nu s-ar putea modifica pentru viitor tot prin lege Astfel, legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent, ori să îl înlocuiască cu cel nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ținând seama și de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp. De asemenea, ține de opțiunea liberă a legiuitorului încadrarea în categorii, clase și grade profesionale a funcționarilor publici (Deciziile nr. 289/07.06.2005 și 339/28.06.2005 ).
În sfârșit, potrivit deciziei nr. 74/02.02.2006, Curtea a reținut că
„drepturile salariale ale personalului autorităților și instituțiilor publice, inclusiv drepturile suplimentare, sunt stabilite prin lege. Or, în virtutea acestei atribuții, legiuitorul poate ca, în funcție de modificarea resurselor bugetare, să intervină asupra criteriilor de acordare și cuantumurilor valorice ale unor drepturi, să anuleze, ori să suspende vremelnic acordarea unora dintre drepturile prevăzute…”.
Cu privire la compatibilitatea măsurii dispusă prin Legea 118/2010 cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța reține următoarele:
Deși Curtea Constituțională, atunci când a fost sesizată să se pronunțe asupra constituționalității măsurilor dispuse prin Legea 118/2010, a fost chemată să analizeze și dacă prin măsurile de diminuare a drepturilor salariale ale personalului plătit din fondurile publice, se încalcă sau nu articolul 1 la Protocolul nr. I la C.E.D.O., chemare ce cade în competența acestei curți, constituind un aspect de constituționalitate potrivit art. 11 alin. 2 și art. 20 alin, 1 și 2 din Constituție, totuși s-a evitat abordarea concretă a acestei chestiuni ( a se vedea Deciziile nr. 872 și 874/2010 ).
Cu toate acestea, în virtutea disp. art. 20 alin. 2 din Constituție, judecătorul național are posibilitatea de a asigura efectul deplin și direct al normelor Convenției drepturilor omului, al pactelor și tratatelor la care România este parte, acestea fiind prioritare rață de orice altă normă contrară din dreptul național. Statutul special de Convenției de forță supra-legislativă în dreptul nostru intern permite instanțelor naționale să înlăture din oficiu sau la cererea părților interesate prevederile legale pe care le consideră incompatibile cu drepturile garantate prin Convenție, ori protocoalele sale adiționale, așa cum acestea se reflectă și în jurisprudența Curții.
De altfel, potrivit art. 1 al Convenției se prevede că părțile contractante „recunosc oricărei persoane aflată sub jurisdicția lor, drepturile și libertățile" pe care aceasta le definește, fapt ce implică indirect ideea aplicării obligatorii și a dispozițiilor Convenției în dreptul intern al statelor europene.
Mai întâi, urmează să analizăm dacă drepturile de natură salaríala intră în sfera noțiunii de bun și, prin urmare, beneficiază de protecția asigurată de prevederile art. 1 al protocolului 1.
Jurisprudența C.E.D.O. în acest domeniu este deosebit de nuanțată, iar din analiza ei rezultă că se face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum, și dreptul de a primi efectiv salariu,câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.
Astfel, în cauza Lelas v/Croația din 20 mai 2010 Curtea a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum ai salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun" în sensul art. 1 din protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuata este suficient de determinat pentru a ti considerat bun.
Edificatoare în acest sens este și hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007 în care reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. Curtea a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern ( de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept ). Curtea a reținut că reclamanții nu aveau o speranță legitima de a primi un spor la salariu individua! din moment ce schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
In mod similar și în speța Bahceyaka c/ Turciei din 13 iulie 2006, unde Curtea reiterează faptul că un venit viitor poate fi considerat „bun" numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
În sfârșit, prin hotărârea Kechko c/ Ucrainei din 8 noiembrie 2005, Curtea statuează că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, tăcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru acestea au fost îndeplinite, autoritățile nu pot în mod deliberat să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare.
Rezultă, așadar, din multitudinea soluțiilor prezentate că dreptul la anumite beneficii bănești în calitate de salariat nu este un drept de sine stătător consacrat și apărat ca atare de Convenție ci a fost asimilat de către Curte în anumite condiții unui drept de proprietate și analizat de perspectiva art. 1 al primului Protocol adițional la Convenție.
De aceea, pentru ca dreptul salarial sá fíe considerat un „bun", el trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de Convenție și consacrate de jurisprudența CEDO, situație față de care Curtea se raportează și verifica constant legislația internă care instituie acele drepturi știut fiind că, Convenția nu garantează persoanelor dreptul de a obține pe viitor un anumit bun în lipsa unei baze legale a pretenției reclamantului, Curtea neputând crea un drept nou în favoarea acestuia.
Cu alte cuvinte, Convenția protejează dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor întinderea acestuia.
Revenind la cazul concret al speței, se poate observa, din perspectiva celor arătate până aici, că ceea ce s-a afectat prin măsurile reglementate de Legea 18/2010 nu este dreptul la salariu al reclamantului, ci cuantumul acestuia în sensul diminuării pentru viitor cu 25 %, ceea ce din perspectiva jurisprudenței CEDO, nu este o încălcare a Convenției și art.1 al primului Protocol.
A acorda reclamantului în continuare, drepturile salariale nediminuate cu 25 %, prin ignorarea disp. Legii 118/2010, înseamnă a proteja o pretenție care nu mai are bază legală în dreptul intern, ceea ce nici Convenția nu protejează.
Cum însă, așa cum am arătat mai sus, Curtea consideră că diminuarea drepturilor salariate nu este „o privare de bun", ci o atingere adusă dreptului ia respectarea bunurilor, lipsa despăgubirii nu duce automat la încălcarea art. 1 din Protocolul 1.
În acest sens, jurisprudența C.E.D.O. statuează că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situației în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei ( Wieczorek C. Poloniei, hotărârea din 08 decembrie 2009, par. 59 sau Meliacher C. Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53 ).
Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporționalitate nu va consta în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret în ce măsură funcționarul public a fost lipsit în totalitate de salariu ( Kjartan Asmundsson C. Isiandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 ), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență ( Azinas c. Ciprului, par. 44 ) sau măsura este discriminatorie ( Kjartan Asmundsson C. Isiandei, citată mai sus, par. 39 ).
Așa după cum arătam, în aceste condiții trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie, marjă care considerăm că este și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Chiar și în aceste condiții, s-ar putea ajunge în anumite situații la concluzia încălcării Convenției atunci când în circumstanțele concrete ale unui caz dat salariatul va suporta o sarcină disproporționată și excesivă: spre exemplu, pe lângă reducerea de 25% a salariului acestuia mai există și alte pierderi de venituri, situația financiară a familiei ar fi grav afectată, nemaiputând fi plătite rate, întreținere, salariatul fund astfel lipsit de mijloace de subzistență.
O astfel de situație constatăm că în cazul de față nu a fost dovedită de către reclamant, motiv pentru care nu se poate trage concluzia că au fost încălcate normele comunitare sub aspectul proporționalității.
Pe de altă parte, în analiza de proporționalitate în cazul în speță, trebuie ținut cont și de caracterul temporar al măsurii luate.
Prin urmare, conform jurisprudenței C.E.D.O. instanța constată că statul are posibilitatea să reducă salariile personalului bugetar prin modificări legislative pe care le adoptă, iar Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum, ci doar dreptul la salariu, ceea ce nu este identic cu cuantumul salariului.
Dacă am raționa în sens contrar, adică în sensul că salariile bugetarilor nu pot fi diminuate nici printr-o lege edictată de stat în condițiile în care există o criză economică mondială, fiind în pericol stabilitatea economică a statului și am accepta că, cuantumul salariului este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție s-ar ajunge la situația în care, în virtutea Convenției statele nu ar mai putea legifera în viitor asupra diminuării cuantumului sau eliminării unor beneficii sociale, indiferent de situația economică sau socială concretă și asta în condițiile în care C.E.D.O. nu a reglementat expres acest domeniu.
Ar mai fi de spus și faptul că instanțele naționale nu pot interpreta Convenția și sfera de aplicare a acesteia fără a exista o jurisprudență a Curții în acest sens ci pot doar aplica jurisprudență existentă la situații similare din statul respectiv.
Concluzionând, din analiza făcută până în aici, având în vedere circumstanțele concrete ale cauzei și marja mare de apreciere de care se bucură statele în domeniu, se poate conchide că în cauză s-a demonstrat că măsura diminuării salariului cu 25% nu încalcă condițiile reglementate de art. I din Protocolul 1 la Convenție, situație în raport de care dispozițiile legale privind această diminuare urmează a fi avute în vedere de instanță și aplicate în speță.
Excepțiile lipsei calității procesuale pasive a MAI și I. G. al Jandarmeriei Române vor fi admise, deoarece acestea nu au avut raporturi directe ca și angajator cu reclamantul, ci au doar calitatea de ordonator principal de credite.
Și excepția inadmisibilității pentru lipsa plângerii prealabile va fi respinsă întrucât în speță este vorba despre drepturi bănești iar acest gen de acțiune nu este susceptibil de formarea plângerii prealabile prevăzute de art.7 din Legea 554/2004 republicată.
Într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile Legii 248/2010, la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, reclamantul avea dreptul să beneficieze de un ajutor stabilit în raport cu solda funcției de bază, conform vechimii efective avută în luna schimbării poziției de activitate.
Însă, conform art.13 alin.1 din Legea 285/2010, în anul 2011, dispozițiile legale privind acordarea ajutoarelor sau după caz, a indemnizațiilor la ieșirea la pensie, retragere, ori la trecerea în rezervă, nu se aplică. Aceeași situație se regăsește și pentru anul 2012, conform Legii 283/2011, prin urmare, nu este culpabilă instituția angajatoare, ci neplata acestui ajutor decurge din lege.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul urmează a respinge ca neîntemeiată cererea, în baza art.18 din Legea 554/2004 republicată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea formulată reclamantul D. G., domiciliat în comuna Băiculești, ., jud. Argeș, pârâți fiind I. JUDEȚEAN DE JANDARMI ARGEȘ, cu sediul în Pitești, ., jud. Argeș, I. G. AL JANDARMERIEI ROMÂNE, cu sediul în București, .-11, sector 1, și M. A. INTERNE, cu sediul în București, Piața Revoluției nr.1A, sector 1.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi, 30 ianuarie 2015, la Tribunalul Argeș –Secția Civilă, complet specializat C. Administrativ și Fiscal.
PREȘEDINTE, E. - M. E. | ||
GREFIER, V. R. I. |
Redact./dact.E.M.E.
6 exemp.02.03.2015
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 175/2015.... | Obligaţia de a face. Sentința nr. 96/2015. Tribunalul ARGEŞ → |
|---|
