Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința nr. 5310/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5310/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 04-10-2013 în dosarul nr. 90/35/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA A II-A CIVILA, DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5310/CA/2013
Ședința publică din 04 octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: A. C. C.
GREFIER: M. M. B.
Pe rol fiind judecarea cauzei C. administrativ și fiscal formulată de reclamantul C. NAȚIONAL AL POLIȚIȘTILOR - BIROUL EXECUTIV CENTRAL cu sediul în București, .. 6, sector 5, în numele și interesul membrilor-funcționari publici cu statut special din cadrul ȘCOLII DE P. A AGENȚILOR POLIȚIEI DE FRONTIERĂ "A. I." ORADEA în contradictoriu cu pârâții M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR cu sediul în București, PIAȚA REVOLUȚIEI, nr. 1A, sector 1, I. G. AL POLIȚIEI DE FRONTIERĂ ROMÂNE cu sediul în București, ., sector 6, ȘCOALA DE P. A AGENȚILOR POLIȚIEI DE FRONTIERĂ "A. I." ORADEA cu sediul în 0radea, Calea A., nr. 2, J. BIHOR având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999).
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentantul pârâților M. Administrației și Internelor, I. G. al Poliției de Frontieră Române și Școala de P. a Agenților Poliției de Frontieră "A. I." Oradea cons. jur. C. C. în baza delegațiilor de la dosar, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, după care: se învederează instanței, că procedura de citare este legal îndeplinită, că prezenta cauză este la al 5-lea termen de judecată, este motivată și este legal timbrată. Se constată că la dosar s-a depus de către pârâtă răspuns la adresa emisă de instanță la termenul anterior de judecată. De asemenea se constată că la dosar s-a depus de către C. Documente Clasificate al Tribunalului Bihor răspuns la adresa emisă de instanță la termenul anterior de judecată în sensul că Președintele completului C. 4 deține autorizația de acces la informații sedcret de serviciu . nr. 17/22 mai 2013 valabilă până la data de 01 mai 2015.
Instanța apreciază că nu se impune depunerea la dosarul cauzei a documentelor clasificate, respectiv a actelor cu mențiunea sectret de serviciu.
Având în vedere că reclamantul are termen în cunoștință instanța nu va recita reclamantul la noul sediu al instanței, apreciind de notorietate schimbarea sediului instanței.
Reprezentantul pârâților I. G. al Poliției de Frontieră Române și Școala de P. a Agenților Poliției de Frontieră "A. I." Oradea cons. jur. C. C. arată că nu mai are cereri de formulat sau probe de propus și solicită cuvântul pe fondul cauzei.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, i n s t a n ț a, constată cauza în stare de judecată, în baza art.150 C.pr.civ. socotește cauza lămurită, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul în fond.
Reprezentantul pârâților M. Administrației și Internelor, I. G. al Poliției de Frontieră Române și Școala de P. a Agenților Poliției de Frontieră "A. I." Oradea cons. jur. C. C. solicită respingerea acțiunii, astfel cum a fost formulat prin întâmpinare, fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 27.01.2011 și declinată la Tribunalul Bihor la data de 15.04.2011, reclamantul C. Național al Polițiștilor – Biroul Executiv Central, în numele și în interesul membrilor – funcționari publici cu statut special – polițiști din cadrul Școlii de P. a Agenților Poliției de Frontieră „A. I.” Oradea, au solicitat să se constate dreptul reclamanților - funcționarilor publici cu statut special - polițiști, la plata salariilor nediminuate; să fie obligați pârâții la plata diferenței dintre salariile cuvenite potrivit raporturilor de serviciu pe lunile iulie-decembrie 2010 și salariile plătite efectiv, adică la plata cotelor de 25% reținute din salarii în această perioadă, sume actualizate cu indicele de inflație, de la data scadenței fiecăreia, până la data plății efective; să fie obligați pârâții, pentru viitor, la plata salariilor nediminuate, adică să plătească salariile în viitor, fără a mai reține din acestea cota de 25%, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii arată că, reclamanții sunt funcționari publici cu statut special - polițiști, având raporturi de serviciu cu pârâtul ȘCOALA DE P. A AGENȚILOR POLIȚIEI DE FRONTIERĂ „A. I. ORADEA” și cu privire la aceste raporturi de serviciu, precizează că sunt de natura contractuală, forma tipică a raporturilor de muncă, care, deși nu își au izvorul în contractul individual de muncă, nu sunt totuși esențial diferite de acestea din urmă.
Mergând pe ideea că sunt două situații distincte, pentru realizarea acordului de voință prin manifestarea voinței subiectelor raportului de serviciu arată următoarele:
a) prima situație vizează . publici pe o funcție publică de execuție stabilită la gradul profesional „debutant", când raportul de serviciu se formează prin cererea de înscriere la concursul de recrutare și actul de numire în acea funcție publică, emis de conducătorul autorității sau instituția publică ;
b) a doua situație vizează . publici pe o funcție publică de execuție definitivă, când raportul de serviciu se formează prin actul de numire în acea funcție publică, emis de conducătorul autorității sau instituției publice și prin cererea la concursul de recrutare, urmată de jurământul de credință al funcționarului public numit.
Consimțământul persoanei care a fost numită în funcția publică nu dă posibilitatea negocierii atribuțiilor și responsabilităților postului în cauză, contractul care se încheie, astfel apare ca un contract de adeziune, singura opțiune fiind aceea de a accepta sau nu, in corpore, condițiile de muncă și salariul, fapt pentru care, în concepția Înaltei Curți de Casație si Justiție acest contract constituie un contract administrativ. Astfel, la data de 15 august 2010, data stabilita pentru plata salariului aferent lunii iulie, au luat la cunoștință faptul că le-au fost diminuate unilateral salariile cu 25%.
Salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de serviciu. Efectele raportului de serviciu se concretizează în obligații de ambele părți, iar una din obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului pentru munca prestată.
Contractul individual de muncă este convenția prin care se materializează voința angajatorului și a viitorului salariat de a intra într-un raport Juridic de muncă, în această convenție, negociată și liber consimțită, sunt prevăzute în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoașterea condițiilor de desfășurare și de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligațiile și răspunderile ambelor părți. Raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, fiind tot de natură contractuală, implică de asemenea cunoașterea condițiilor de desfășurare și de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligațiile si răspunderile ambelor părți.
Salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele două părți ale raportului juridic de muncă au convenit, iar un terț față de acest contract individual de muncă, care este raportul de serviciu, nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare.
Statul, terț raportat la raportul de serviciu ce constituie tot un contract individual de muncă, încheiat în mod tacit între angajator și salariat, nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică a raportului juridic de muncă, stabilit contractual este același atât pentru personalul bugetar, cât si pentru cel încadrat la angajatori privați. Nu se poate vorbi de o protecție a legii mai mare în cazul angajaților privați.
Astfel, fără a solicita acordul de voință al angajaților, de micșorare a salariilor, angajatorul prin dispoziții de personal, a reținut o parte (25%) din salariile datorate conform raportului de serviciu, plătind numai o parte (75%) din ceea ce împreună cu salariații săi convenise inițial.
Reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul dispozițiilor art.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994, care privesc protecția proprietății.
Așadar, dacă instanțele de judecată constata că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă. Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art.20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
În al doilea rând, constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr.872/25 iunie 2010 si nr.874/25 iunie 2010, ambele publicate în M.Of. nr.433/28 iunie 2010, că Legea nr.118/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art.20 din legea fundamentala și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Curtea Constituțională este, potrivit dispozițiilor art.1 si 2 din Legea nr.47/1991 privind organizarea si funcționarea Curții Constituționale, garantul supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor Internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului. Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile Internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor Internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.
Așadar, prin aplicarea cu prioritate fata de cele interne a dispozițiilor Internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile Internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art.11 alin..3 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor și nici pe cele ale art.31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora.
De asemenea, potrivit art.1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului Internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Pentru a analiza daca sunt încălcate prevederile art.1 din Primul protocol, trebuie analizate, așadar, mai multe aspecte: dacă reclamanții au un „bun" în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existenta unei ingerințe a autorităților publice in exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; daca sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzuta de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general, dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un „just echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Așadar, salariul reclamanților, la care aceștia au dreptul în baza raporturilor de serviciu, reprezintă un „bun" în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la Convenție.
Cea de a doua condiție ce trebuie verificată pentru a se vedea dacă este vorba sau nu de o încălcare a art.1 din Primul protocol este cea a existenței unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
Reducerea salariului reclamanților cu 25% pe o perioada de 6 luni (iulie-decembrie 2010) și lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf ai art.1 din Protocolul nr.1.
In al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis și previzibil în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Soluția legislativa cuprinsă în art.1 din Legea nr.118/2010 a fost determinată, așadar, de apărarea securității naționale, astfel cum rezultă și din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică. Situația de criză financiara mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.
Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general" și de „cauză de utilitate publică", și în consecință, este îndeplinită și cea de a doua condiție a privării de proprietate.
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, daca nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională.
Temeiul legal al obligației de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1, unde a ajuns la concluzia că această obligație decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său.
Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.
Legea nr.118/2010 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză, iar lipsa totala a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica.
Prin întâmpinarea formulată, Școala de P. a Agenților Poliției de Frontieră „ A. I.” Oradea a invocat excepția lipsei calității procesuale a Școlii de P. a Agenților Poliției de Frontieră „A. I."- Oradea, avându-se în vedere următoarele aspecte:
Una din condițiile pentru care o persoană să fie parte într-un proces este calitatea procesuală, care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acționa și în același timp a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.
Conform prevederilor art. 6 lit. f coroborat cu prevederile art. 7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.104 din 27.06.2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, cu modificările și completările ulterioare, subscrisa, Școala de P. a Agenților Poliției de Frontieră „A. I."- Oradea, face parte din structura organizatorică a Poliției de Frontieră Române, ca instituției de învățământ pentru pregătirea și specializarea personalului.
Prevederile art. 7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.104 din 27.06.2001 privind " organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române stipulează: „I. G. al Politiei de Frontieră este unitatea centrală a Poliției de Frontieră Române, cu personalitate juridică și competență teritorială pentru întreaga zonă de responsabilitate a poliției de frontieră, care exercită conducerea și răspunde de întreaga activitate a poliției de frontieră, desfășoară activități de investigare și cercetare a infracțiunilor deosebit de grave circumscrise crimei organizate, migrației ilegale și criminalității transfrontaliere comise în zona de competență teritorială a Poliției de Frontieră, precum și orice alte atribuții date în competența sa prin lege."
Prevederile art. 12. din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.l04 din 27.06.2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române stipulează:
„A..(1) La nivel teritorial, Poliția de Frontieră Română organizează inspectorate județene, servicii teritoriale, sectoare și alte unități ale poliției de frontieră, în punctele de trecere a frontierei de stat se organizează și funcționează puncte ale poliției de frontieră.
A.. (2) în județele care au ca limită frontiera externă se organizează și funcționează, ca unități cu personalitate juridică, inspectorate Județene ale poliției de frontieră. La frontiera internă se organizează servicii teritoriale ale poliției de frontieră, corespondente cu fiecare stat vecin.."
Astfel, apreciază că pârâta este o persoană juridică fără personalitate juridică, subordonată IGPF și implicit Ministerului Administrației și Internelor – autorități publice centrale.
Pe fond acțiunea reclamaților este neîntemeiată având în vedere că, atât legislația internațională, cât și cea națională admit posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecție stabilit prin unele drepturi fundamentale, cu precizarea ca respectiva diminuare să fie pentru un anumit moment, strict prevăzut în timp și numai în anumite condiții/momente/situații.
Cu referire la capătul de cerere privind plata salariilor nediminuate arată că, dreptul invocat de reclamanți reprezintă un mod evident de interes patrimonial, însă nu poate fi considerat „ bun actual în înțelesul Convenției, astfel că nu este protejat de art.1 din Protocolul 1 al CEDO.
Cu referire la capătul de cerere privind suportarea cheltuielilor de judecată, solicită respingerea acestuia.
În drept au fost invocate dispozițiile Codului de procedură civilă, Decretul nr.31/1954, OUG nr.104/2001.
M. Administrației și Internelor București, prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat excepția lipsei calității procesuale active a Corpului Național al Polițiștilor, având în vedere că, în conformitate cu prevederile art. 8 lit. h) din Regulamentul de organizare și funcționare a Corpului Național al Polițiștilor, aprobat prin H.G. nr. 1305/2002, cu modificările și completările ulterioare, „în vederea îndeplinirii scopului pentru care se înființează, C. și structurile sale, prin organele de conducere și executive, la cerere, prin structurile departamentale sau teritoriale, după caz, reprezintă interesele polițiștilor împotriva cărora au fost dispuse sancțiuni disciplinare și oferă asistenta juridică gratuită celor aflați în procese pentru fapte săvârșite în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ".
Prezenta cauză are ca obiect acțiunea formulată de către C. Național al Polițiștilor, prin care se solicită instanței de judecată să constate dreptul membrilor săi la plata salariilor nediminuate, să oblige pârâții la plata diferenței dintre salariile cuvenite potrivit raporturilor de serviciu pe lunile iulie – decembrie 2010 și salariile plătite efectiv (respectiv la plata cotelor de 25% reținute din salarii în această perioadă), sume actualizate cu indicele de inflație, de la data scadenței fiecăreia, până la data plății efective, precum și să oblige pârâții, pe viitor, la plata sumelor nediminuate (respectiv să plătească salariile în viitor, fără a mai reține din acestea cota de 25%), obiect ce excede, fără putință de tăgadă, competențelor procesuale acordate Corpului Național al Polițiștilor prin actul normativ sus – menționat.
Având în vedere aceste considerente, solicită instanței de judecată să respingă cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală activă.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 441/30.06.2010.
Ca urmare a promulgării actului normativ incident, în perioada 3.07._10, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, ale personalului plătit din fonduri publice, se vor diminua cu 25%. Solicită a se constata că nu se poate susține că o lege este „nelegală", din moment ce provine de la Parlamentul României, autoritatea învestită, potrivit Constituției, cu prerogativa legiferării. Așadar, sub aspectul emiterii unor reglementări legale într-un sens sau altul, în orice domeniu ai vieții sociale, Parlamentul are competență deplină, nefiind permisă contestarea legilor în fața instanțelor de judecată sub aspectul oportunității emiterii lor, indiferent de nemulțumirile pe care le produc.
Singurul control la care pot fi supuse legile este cel de constituționalitate. La emiterea legilor, Parlamentul trebuie totuși să respecte anumite reguli instituite de Constituție. Singura autoritate în măsură să se pronunțe cu privire la respectarea acestor reguli, și implicit cu privire la conformitatea unei legi cu dispozițiile constituționale este Curtea Constituțională, care, așa cum s-a mai arătat, s-a pronunțat deja în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art.1-8 și cele ale art.10-17 din Legea nr. 118/2010.
Astfel, deși Curtea Constituțională a României recunoaște că diminuarea salariilor personalului bugetar cu 25% constituie o restrângere a exercițiului dreptului la muncă ce afectează dreptul la salariu, constată însă că prevederea este constituțională deoarece respectă dispozițiile art. 53 din Constituție privind securitatea națională, este limitată în timp și trebuie avută în vedere criza economică din România.
Tot în motivarea deciziilor Curții Constituționale se menționează că: "Este evident că securitatea națională nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are și o componentă socială și economică. Astfel, nu numai existența unei situații « manu militari» atrage aplicabilitatea noțiunii de « securitate națională » din textul art. 53, ci și alte aspecte din viața statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însăși ființa stalului prin amploarea și gravitatea fenomenului".
În ceea ce privește invocarea de către reclamant a încălcării dispozițiilor Constituției României referitoare la „dreptul de proprietate" și a legislației comunitare, arată că, potrivit art. 14 din Constituția României, republicată, și art. 1 din Protocolul 1 referitor la protecția proprietății „dreptul de proprietate este garantat", iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Buchen vs. Cehia și Bcyler vs. Italia a statuat faptul că „noțiunea de bun înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică, astfel încât dreptul de pensie și, evident, dreptul la salariu sunt asimilate drepturilor de proprietate", însă, dreptul de proprietate nu face parte din categoria drepturilor absolute garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proporționalitatea situației care a determinat diminuarea veniturilor salariale ale personalului din sectorul bugetar cu 25%, solicită să se constate faptul că, așa cum a reținut și Curtea Constituțională în considerentele deciziilor mai sus menționate, există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
Măsura legislativă de reducere a veniturilor salariale ale personalului din sectorul bugetar cu 25% este aplicată în mod nediscriminatoriu, respectiv asupra tuturor categoriilor de bugetari, în același cuantum și în același mod. De asemenea, așa cum s-a precizat, din moment ce condițiile prevăzute la art. 53 din Constituția României, republicată, sunt respectate, este evident faptul că măsura legislativă de reducere a veniturilor salariale ale personalului din sectorul bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului.
În concluzie, apreciază că, atât Constituția României, republicată, în art. 53, cât și documentele internaționale în materia drepturilor omului, de exemplu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice, admit posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecție oferită unor drepturi fundamentale, în anumite momente sau situații, cu respectarea unor condiții, câtă vreme prin aceasta nu este atinsă chiar substanța drepturilor.
I. G. al Poliției de Frontieră București, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa, arătând că, în prezenta cauză, raportat la obiectul acesteia, instituția are calitate de ordinator secundar de credite potrivit Anexei 1 din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr.S/192 din 30 august 2010, iar Școala de P. a Agenților Poliției de Frontieră A. I. Oradea de ordonator terțiar de credite, potrivit anexei 6 și totodată față de faptul că reclamanții nu își desfășoară activitatea la I. G. al Poliției de Frontieră București, astfel că apreciază că instituția pârâtă nu are calitate de subiect pasiv al dreptului dedus judecății.
Pe fondul cauzei, sunt reiterate aspecte care au fost arătate și de către M. Administrației și Internelor București.
Prin înscrisul depus la dosar la data de 8 aprilie 2011, IGFP București a invocat și excepția lipsei calității procesuale active a Corpului Național al Polițiștilor.
Analizând actele dosarului cu prioritate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Școala de P. a Agenților Poliției de Frontieră „A. I."- Oradea și a Inspectoratului G. al Poliției de Frontieră Bucureștiîn temeiul art. 137 C.p.c., instanța reține că excepția invocată de cele două instituții, fiecare pe alte considerente, ele în fapt transpunându-și una celeilalte competența, sunt neîntemeiate, motiv pentru care le va respinge, față de obiectul acțiunii – și anume constatarea dreptului reclamanților la plata salariilor nediminuate cu 25%, plata diferenței dintre salariile cuvenite în luna iulie-decembrie 2010 și salariile efectiv plătite, care să fie actualizate cu indicele de inflație la data efectivă a plății, precum și obligarea pentru viitor la plata salariilor nediminuate prin aplicarea procentului de 25%.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Calitatea procesuală pasivă o reprezintă identitatea între pârât și cel obligat în același raport juridic.
Calitatea procesuală trebuie analizată în raport de dreptul reclamantului de a reclama în justiție și corelativ obligația pârâtului de a răspunde pretențiilor formulate prin actul de investire al instanței de către reclamant. În cauză reclamanții sunt încadrați la Școala de P. a Agenților Poliției de Frontieră „A. I."- Oradea, iar această instituție face parte din structura organizatorică a Poliției de Frontieră Română. Potrivit art. 7 din OUG nr. 104/2001, I. G. al Poliției de Frontieră este unitatea centrală a Poliției de Frontieră Română cu personalitate juridică și competență teritorială pentru întreaga zonă de responsabilitate a Poliției de Frontieră.
Ca urmare excepția lipsei calității procesual pasive invocată de fiecare din aceste instituiții este neîntemeiată.
Neîntemeiată este și excepția lipsei calității procesual active a Corpului Național al polițiștilor invocată de MAI, în calitate de pârât, având în vedere că în cauză s-a depus mandatul de reprezentare juridică având nr._/08.03.2011, prin care Președintele corpului - Comisar Șef de Poliție D. I. A. l-a împuternicit pe Subcomisarul de poliție M. I. să reprezinte organizația profesională - C. NAȚIONAL AL POLIȚIȘTILOR - BIROUL EXECUTIV CENTRAL în numele și interesul membrilor din tabelul anexat și pe membrii acestora din cadrul Școlii de P. a Agenților Poliției de Frontieră „A. I."- Oradea, conform tabelelor anexate de aceștia (fila 13).
Cu privire la fondul cauzei, instanța va constata că acțiunea formulată de reclamantul C. NAȚIONAL AL POLIȚIȘTILOR - BIROUL EXECUTIV CENTRAL în numele și interesul membrilor din tabelul anexat este neîntemeiată.
Apărările reclamanților în sensul că prin diminuarea salariului de bază se aduce atingere dreptului la muncă și dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute ca întemeiate, din considerentele ce urmează.
Cu privire la încălcarea dreptului la muncă, instanța reține că prin Decizia Curții Constituționale nr. 872/2010 și nr. 874/2010, s-a constatat existența restrângerii exercițiului dreptului la muncă prin diminuarea salariului brut, însă această restrângere s-a realizat în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, fiind determinată de apărarea securității naționale, în ceea ce privește componenta socială și economică a acesteia. Curtea Constituțională a constatat că amenințarea la adresa stabilității economice se menține astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia, una dintre ele fiind reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizațiilor/soldelor cu 25%. Curtea a apreciat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a salariului) și scopul legitim urmărit, că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor Curți Constituționale, reglementat la art. 147 alin. 4 din Constituție, precum și faptul că reclamanții afirmă încălcarea dreptului lor la muncă fără a invoca încălcarea prin decizia contestată a unor pacte sau tratate internaționale privitoare la dreptul la muncă și, implicit la un salariu, instanța apreciază că, sub acest aspect, nu s-a realizat o încălcare nejustificată a dreptului la muncă al reclamanților.
Sub aspectul încălcării dreptului de proprietate, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța apreciază că prin decizia contestată, emisă în aplicarea Legii nr. 118/2010, nu s-a adus atingere dreptului de proprietate al reclamanților, astfel cum este el prevăzut în acest Protocol și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În motivarea concluziei reținute, instanța urmează a aprecia dacă reclamanții beneficiau de un „bun” astfel cum este el definit, în mod autonom, în jurisprudența CEDO, respectiv, în măsura în care se poate admite că reclamanții aveau un bun, dacă măsura luată de statul român reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților conformă sau nu cu exigențele impuse de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, la data adoptării Legii nr. 118/2010, precum și la data comunicării Deciziei nr. 99/2010, reclamanții nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui „bun”, în sensul Convenției.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei, Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum. Se arată că o creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată.
Curtea precizează, în cauza Kechko c. Ucrainei, faptul că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. „Statul poate introduce introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru acestea au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare”
Se mai susține că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenției, de a stabili politica economică și socială a țării (hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în cauza James și alții c. Marii Britanii).
În cauza M. c. României, Curtea a statuat că "speranța legitimă", invocată de altfel de reclamanți în speță, poate fi reținută ca reprezentând un "bun", în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1, în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenția Guvernului prin ordonanțe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (cauza S. și alții c. României; cauza P. c. României; cauza R. c. României).
Prin urmare, Curtea a recunoscut dreptul statului de a stabili, de o manieră discreționară, ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. În cauza Wieczorek c. Poloniei, Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei.
Și în situația în care am admite că reclamanții, în ciuda jurisprudenței Curții menționate anterior, sunt titularii unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 Protocolul nr. 1 și că diminuarea cu 25% a salariului de bază a constituit o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate, se constată că ingerința a fost prevăzută de lege (Legea nr. 118/2010), a urmărit un interes public – protejarea echilibrului fiscal între veniturile și cheltuielile statului, în situația de criză economică – și respectă cerințele de proporționalitate a măsurii dispuse cu scopul urmărit.
Astfel, tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că noțiunea de „interes Public” este, prin natura sa, extinsă. Decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile și veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice și sociale. „Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfășura o politică economică și socială, Curtea trebuie să respecte modul în care acesta a proiectat imperativele „interesului public”, cu excepția cazului când decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă (cauza Jahn și alții c. Germaniei și cauza Zvolsky și Zvolska c. Republicii Cehe). Curtea apreciază că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (cauza Wieczorek c. Poloniei).
Pentru considerentele enunțate, instanța apreciază că, în cauză, există un just echilibru între interesul public urmărit, protejarea echilibrului fiscal între veniturile și cheltuielile statului, în situația de criză economică, și ingerința statului prin diminuarea salariului de bază cu 25%. Se mai reține în acest sens și că restrângerea dreptului la salariu are un caracter temporar, măsura diminuării salariilor de bază în cuantumul de 25% fiind luată până la finele anului 2010, diminuarea efectuată neafectând substanța dreptului protejat.
În alte cauze, în materie de pensii și alte beneficii de asigurări sociale, Curtea a acceptat reduceri substanțiale ale cuantumului acestora de 43%, 38%, 66% (cauza Jankovic c. Croației, cauza Callejas c. Spaniei).
Instanța mai reține că prin decizia pronunțată la data de 06.12.2011, în cauza F. M. c. României și cauza A. G. S. c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererile reclamanților din acele cauze ca inadmisibile, reținând că, cu dificultate reclamanții ar putea argumenta existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Pe de altă parte, Curtea a observat că măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, considerând că statul român nu a rupt justul echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea formulată de C. NAȚIONAL AL POLIȚIȘTILOR - BIROUL EXECUTIV CENTRAL în numele și interesul membrilor din tabelul anexat din cadrul ȘCOLII DE P. A AGENȚILOR POLIȚIEI DE FRONTIERĂ "A. I." ORADEA.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă RĂ Ș T E:
Respinge excepțiile invocate prin întâmpinările depuse la dosar.
Respinge acțiunea formulată de reclamantul C. NAȚIONAL AL POLIȚIȘTILOR - BIROUL EXECUTIV CENTRAL cu sediul în București, .. 6, sector 5, în numele și interesul membrilor-funcționari publici cu statut special din cadrul ȘCOLII DE P. A AGENȚILOR POLIȚIEI DE FRONTIERĂ "A. I." ORADEA conform tabelului anexat, în contradictoriu cu pârâții M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR cu sediul în București, PIAȚA REVOLUȚIEI, nr. 1A, sector 1, I. G. AL POLIȚIEI DE FRONTIERĂ ROMÂNE cu sediul în București, ., sector 6, ȘCOALA DE P. A AGENȚILOR POLIȚIEI DE FRONTIERĂ "A. I." ORADEA cu sediul în 0radea, Calea A., nr. 2, J. BIHOR.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 04 octombrie 2013.
PREȘEDINTE GREFIER
A. C. C. M. M. B.
RED: A.C.
DAC: M.B.
6 ex/ 08.10.2013
4 comunicări
reclamantul C. NAȚIONAL AL POLIȚIȘTILOR - BIROUL EXECUTIV CENTRAL cu sediul în București, .. 6, sector 5, în numele și interesul membrilor-funcționari publici cu statut special din cadrul ȘCOLII DE P. A AGENȚILOR POLIȚIEI DE FRONTIERĂ "A. I." ORADEA
pârâții M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR cu sediul în București, PIAȚA REVOLUȚIEI, nr. 1A, sector 1,
I. G. AL POLIȚIEI DE FRONTIERĂ ROMÂNE cu sediul în București, ., sector 6,
ȘCOALA DE P. A AGENȚILOR POLIȚIEI DE FRONTIERĂ "A. I." ORADEA cu sediul în 0radea, Calea A., nr. 2, J. BIHOR
azi 08.10.2013
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Sentința nr. 110/2013.... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 3514/2013. Tribunalul... → |
|---|
