Cerere în anulare ordonanţă - somaţie de plată. Sentința nr. 2957/2014. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2957/2014 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 17-12-2014 în dosarul nr. 7420/118/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL C.
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Sentința civilă Nr. 2957
Ședința publică de la 17 Decembrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I.-L. O.-D.
JUDECĂTOR: E. C.
GREFIER: E. D.
Pe rol judecarea cererii în anulare – somație de plată formulată împotriva sentinței civile nr. 2169 din 25.09.2014 pronunțată în dosarul nr._ promovată de reclamanta debitoare C. ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME C., cu sediul în Incinta Port, Gara Maritimă, jud. C. în contradictoriu cu pârâta creditoare V. O. DREDGING AND MARINE ( V. O.), cu sediul în C., ., jud. C. și cu sediul procesual ales în București, .. 159, sector 6, București.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanta debitoare consilier juridic L. M., în baza delegației de reprezentare pe care o depune la dosar, iar pentru pârâta creditoare se prezintă avocat A. L., în baza împuternicirii avocațiale pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită conform disp. art. 155 Cod pr.civ.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care evidențiază părțile, obiectul litigiului, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare și stadiul procesual.
Totodată se constată că la dosarul cauzei prin serviciul registratură debitoarea a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 lei, după care;
Reprezentantul reclamantei debitoare depune la dosar delegație de reprezentare.
Reprezentantul pârâtei creditoare depune la dosar împuternicire avocațială.
Reprezentantul reclamantei debitoare arată că prin cererea de chemare în judecată au formulat și cerere de suspendare a executării motivat de faptul că executarea se va îndrepta înspre companie, se va achita această sumă din fonduri proprii, în condițiile în care întreaga investiție și conflictul dintre părți vizează fonduri europene.
Instanța pune în vedere părților să precizeze dacă solicită încuviințarea de probe noi în susținerea cererilor de suspendare și de anulare.
Reprezentantul pârâtei creditoare arată că în principiu se opun la punerea în discuție la acest termen a cererii de suspendare dat fiind faptul că nu au început executarea silită și nici nu intenționează că o înceapă până la soluționarea prezentului dosar prin soluționarea cererii în anulare, nefiind depus nici un înscris care să dovedească începerea executării silite, astfel că cererea este lipsită de interes. Pe de altă parte arată că partea a înțeles să formuleze cererea de suspendare până la soluționare și învederează că la prezentul termen cererea în anulare este în stare de judecată, iar în contextul în care s-ar acorda cuvântul asupra cererii de suspendare, s-ar nega scopul procedurii, celeritatea. Totodată învederează faptul că nu se solicită administrarea de probe noi.
În temeiul dispozițiilor art. 244 NCPC instanța declară încheiată cercetarea judecătorească, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de suspendare și asupra cererii de anulare.
Reprezentantul reclamantei debitoare solicită admiterea cererii de suspendare pentru motivele indicate anterior. Cu privire la cererea de anulare, arată că instanța a pronunțat o hotărâre împotriva unei persoane fără calitate procesual activă și solicită încuviințarea acestei excepții motivat de faptul că, așa cum recunoaște prin întâmpinare, a semnat în calitate de sucursală, fără dezmembrământ, fără personalitate juridică. În susținere mai arată că nici prin întâmpinare, nici în dosarul de fond, nu se indică un mandat din partea societății mamă care să îndreptățească sucursala să acționeze în numele acesteia, acest mandat fiind mai mult decât necesar deoarece sucursala, când a promovat această cerere, nu a procedat măcar la o procedură reglementată expres de cod, ci la o procedură specială ce nu era agreată de părți prin contractul dintre ele, respectiv între subscrisa în calitate de beneficiar și societatea V. O. din Olanda, în calitate de antreprenor. De asemenea învederează faptul că, cu atât mai mult este necesară o împuternicire specială în condițiile în care se promovează o acțiune de acest gen. Reprezentantul reclamantei debitoare mai arată că inclusiv dispozițiile art. 43 din Legea nr. 31 a societăților comerciale indică în mod expres faptul că sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică. De asemenea arată că practica în materie a Înaltei Curți de Justiție și Casație apreciază și constată că sucursalele pot sta în instanță cu un mandat special doar în calitate de pârâte, în această cauză având calitate de reclamantă și astfel avea nevoie de împuternicire pentru a sta în instanță.
Cu privire la cel de al doilea motiv al contestației, respectiv excepția necompetenței materiale a instanței care a pronunțat sentința, arătând că părțile s-au înțeles prin contract să apeleze la clauza compromisorie, orice litigiu între ele urmând a fi judecat la Camera de Arbitraj. De asemenea arată că, practica nefiind constantă, Camera de Arbitraj a pronunțat și hotărâri privind această procedură specială, faptul că este o procedură specială neîmpiedicând această instituție să judece în regim de urgență o cerere a unor părți contractante care au înțeles să se judece pentru orice litigiu la Curtea de Arbitraj. Reprezentantul reclamantei debitoare pentru toate considerentele expuse, formulează concluzii de admitere a cererii în anulare.
Reprezentantul pârâtei creditoare solicită respingerea cererii în anulare și menținerea ordonanței de plată.
Cu privire la excepția lipsei calității procesual active invocată prin cererea în anulare, reprezentantul pârâtei creditoare arată că așa cum au arătat și prin întâmpinare, reclamanta debitoare invocă o jurisprudență a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este fundamentată pe vechiul Cod de procedură civilă. În acest sens arată că, chiar și în conformitate cu dispozițiile vechiului Cod de procedură civilă o sucursală putea sta în judecată în calitate de pârâtă, dar a fost statuat și faptul că poate sta în judecată și în calitate de reclamantă în contextul în care are un mandat de reprezentare, astfel că și în conformitate cu dispozițiile vechiului Cod de procedură civilă s-a dat o dezlegare în sensul că o sucursală poate să stea în judecată în temeiul unui mandat de reprezentare. Totodată învederează faptul că această dezlegare s-a dat într-o problemă care viza capacitatea procesuală, nu calitatea procesuală. Reprezentantul pârâtei creditoare mai arată că în cauză este vorba de calitatea procesuală, ceea ce înseamnă identitate dintre părțile din contractul de lucrări și identitate dintre părțile din raportul judicios. În susținere mai arată că așa cum e definită prin Legea nr. 31, sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al unei societăți comerciale, astfel că sucursala nu este o altă societate comercială, este un reprezentant, și nu există un alt temei legal care face să pară lipsit de orice dubiu orice altă interpretare în legătură cu regimul juridic al sucursalei, nefiind vorba despre o altă persoană juridică.
Reprezentantul pârâtei creditoare arată că ar fi putut fi pus în discuție mandatul de reprezentare, însă nu s-a invocat această excepție și nici nu mai poate fi invocată, dat fiind faptul că eventuala lipsă a calității de reprezentant ar putea fi invocată la acest moment în raport de actualele dispoziții ale Codului de procedură civilă numai pe fondul cauzei. În măsura în care ar fi fost invocată, reprezentantul pârâtei creditoare arată că este în măsură a proba faptul că există mandat de reprezentare din partea societății-mamă și mandatul a fost depus ca atare în momentul în care sucursala a fost înregistrată la Registrul Comerțului. Prin urmare solicită să se ia act de faptul că acțiunea a fost formulată de o sucursală care nu este o altă persoană juridică, de faptul că nu se putea face o cesiune de contract, așa cum a susținut reclamanta deoarece nu putea să își cedeze V. O. contractul sie însăși și că această sucursală are capacitate procesuală în raport de noile prevederi ale Codului de procedură civilă, care spune că și entitățile fără personalitate juridică pot să stea în judecată în măsura în care sunt respectate condițiile legii. În acest sens arată că s-a depus atașat întâmpinării dovada că această sucursală a fost înregistrată la Registrul Comerțului.
Reprezentantul pârâtei creditoare arată că, pe de altă parte, o societate străină nerezidentă nu poate conform legii să își desfășoare activități în România dacă nu se înregistrează, dacă nu își înregistrează un sediu permanent care, conform legislației fiscale, poate fi o sucursală, o filială, un punct de lucru. În acest sens arată că în speță s-a înființat o sucursală din aceleași considerente, dat fiind faptul că există un contract de achiziție publică și pentru a nu se face o substituire, fiind satisfăcută cerința impusă de Codul fiscal în sensul de a avea un sediul permanent și nu a fost înființată o altă persoană juridică. Reprezentantul pârâtei creditoare învederează faptul că tot contractul a fost derulat cu sucursala, facturile depuse la dosar, acceptate, devizele de lucrări, au fost emise de sucursală. Din această perspectivă arată că nu poate fi vorba de o lipsă de calitate dat fiind faptul că este evident că acțiunea este formulată de către societate prin sucursală, sucursală ce nu este o altă persoană juridică, ci un dezmembrământ, un mandatar al societății. Mai arată că în conformitate cu dispozițiile art. 1016 Cod procedură civilă s-a indicat sediul din C. și nu acela din Olanda, în cazul ordonanței de plată fiind impus a se indica denumirea și sediul, fără a se preciza care sediu. Totodată mai arată că dispozițiile art. 226 cod civil dau dreptul de a se legitima și printr-un sediu secundar.
Cu privire la excepția necompetenței materiale a Tribunalului C. reprezentantul pârâtei creditoare, arată că acțiunea în mod corect a fost soluționată de către instanța de fond, soluția fiind bazată pe o doctrină, pe o practică unanimă, în contra unor soluții minoritare, soluție ce este de natură să faciliteze comerțul. În susținerea poziției procesuale arată că sunt importante costurile pe care le implică procedura de arbitraj, astfel că nu se poate discuta la momentul prezent faptul că pentru această creanță ar trebui parcursă procedura prevăzută prin contract, în fața Comisiei de Adjudecare a Disputelor și Arbitraj. În acest sens arată că numai într-un alt trade pe care societatea îl are în derulare s-a plătit către arbitrii străini o sumă de sute de mii de euro, sumă care reprezintă cheltuieli, astfel că ar fi hilar ca pentru această sumă, care este recunoscută, ar trebui urmată acea procedură. Învederează de asemenea că aspectele juridice au fost corect dezlegate de către instanța de fond. Reprezentantul pârâtei creditoare arată punctual pe fiecare element ce a fost adus prin criticile formulate în cererea în anulare, faptul că se susține că art. 20 din contractul de lucrări, clauza compromisorie, se referă la toate litigiile și că acest litigiu trebuie soluționat de către Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură C., această Cameră având posibilitatea să soluționeze o procedură, să aplice normele de la procedura ordonanței de plată. Arată că ambele argumente aduse în susținerea acestei critici sunt nelegale, fiind făcute confuzii terminologice, așa cum s-a arătat și prin întâmpinare fiind o distincție foarte clară între natura litigiilor și procedura ce trebuie urmată pentru soluționarea acestor litigii. În acest sens învederează faptul că trebuie să fie în discuție litigiile ce sunt stabilite prin Ordonanța 34 legate de anulare, rezoluțiune, reziliere, executarea contractului, creditoarea solicitând executarea unei obligații de plată izvorâtă din acest contract, fiind că clar că litigiul are ca obiect executarea contractului de achiziție publică, nu procedura ca atare. Pe de altă parte reprezentantul pârâtei creditoare arată că art. 20, clauza compromisorie, nu a exclus și nici nu putea să excludă dreptul părților de a recurge la o procedură specială ce este reglementată de lege, fiind de asemenea în contradicție cu opinia legală a profesorilor de la catedra de drept din cadrul Facultății de D. ce arată foarte clar că în contextul în care am admite că pentru o astfel de clauză s-ar elimina proceduri speciale, s-ar încălca dispozițiile art. 21 din Constituția României, renunțările neputând fi făcute decât expres la drepturi. Totodată arată că nu se poate presupune că o parte care a ales o jurisdicție arbitrară, nu o procedură arbitrară, nu are dreptul să recurgă la procedura specială a ordonanței de plată. Mai mult, arată că în situația în care s-ar soluționa de către Curtea de Arbitraj această procedură a ordonanței de plată în pofida dispozițiilor art. 1015 care spun că aceasta este de competența exclusivă a instanțelor de judecată, ar fi probleme clare de incompatibilitate între normele care reglementează procedurile, în privința constituirii Tribunalului Arbitrar, în privința cererii în anulare. Mai arată că în această condiție nu se va ști care dintre cele două acțiuni ar trebui urmată, în contextul în care ar trebui să se admită faptul că această Curte de Arbitraj ar putea să soluționeze astfel de proceduri, cum ar fi procedura ordonanței de plată. Dincolo de aceste aspecte, reprezentantul pârâtei creditoare arată că ambele proceduri, procedura ordonanței de plată și procedura arbitrară, care este un capitol separat în jurisdicția arbitrară, o jurisdicție facultativă și alternativă, sunt proceduri speciale ce nu se pot completa. În acest sens arată că atunci când legiuitorul a înțeles că o anumită procedură specială reglementată de codul de procedură civilă ar putea să se aplice și în cazul arbitrajului, a făcut-o expres, prin trimiteri foarte clare, la dispozițiile care se aplică. Pentru toate aceste considerente reprezentantul pârâtei creditoare arată că și această critică este nelegală și neîntemeiată, este contrazisă de o întreagă doctrină ce a fost depusă la dosar, de jurisprudența atât a instanțelor de judecată cât și de cea arbitrară. În susținerea poziției procesuale mai arată că orice convenție și orice clauză compromisorie trebuie să se limiteze la ceea ce înseamnă ordine publică, caracter imperativ, astfel că procedura ordonanței de plată este de competența instanțelor de judecată, aceasta reprezentând o reglementare cu caracter imperativ.
Având cuvântul asupra cererii de suspendare, reprezentantul pârâtei creditoare solicită respingerea acesteia ca rămasă fără interes având în vedere faptul că au fost formulate concluzii pe fondul cauzei, cererea de suspendare fiind formulată până la soluționarea cauzei și față de împrejurarea că nu a fost făcut nici un act de executare.
Reprezentantul reclamantei debitoare arată că pentru un alt litigiu deja a demarat procedura de executare. De asemenea învederează faptul că în contractul dintre părți nu s-a făcut niciodată distincție pe anumite litigii pe procedura clauzei compromisorii și pe alte litigii pe procedura dreptului comun, astfel că singura modalitate de soluționare a litigiilor este clauza compromisorie. Mai arată că în cazul în care se aplică această teorie ar fi trebuit și în alte litigii sesizat Tribunalul. Reprezentantul reclamantei debitoare învederează faptul că esențială este voința părților expres prevăzută în contract, astfel că pentru orice litigiu se aplică clauza compromisorie.
Față de dispozițiile art. 394 din Noul Cod de procedură civilă instanța închide dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra excepțiilor invocate și asupra cererii în anulare.
TRIBUNALUL,
Deliberand asupra cererii de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea inregistrata sub nr._ pe rolul Tribunalului Constanta, reclamanta C. NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME SA C., în temeiul art. 1023 alin 3 din NCPC, în contradictoriu cu parata V. O. DREDGING AND MARINE (V. O.), a formulat cerere in anulare împotriva sentinței civile nr. 2169/CA/2014 reprezentând ordonanță de plată prin care i se ordonă reclamantei să plătească reclamantei sumei suma de 587.813,05 lei, solicitand anularea sentintei civile, si, în temeiul art. 1023 alin.5, a solicitat instanței să dispună suspendarea executării acestei ordonanțe până la soluționarea prezentei cereri în anulare.
Motivandu-si in fapt cererea, reclamanta a invocat excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, precizand ca ordonanța de plată a fost admisă cu încălcarea prevederilor legale privind calitatea procesual activă a părților - acțiunea fiind promovată de către o persoană fără calitate procesual activă, și anume V. O. Dredging and Marine Contractors Sucursala C., în condițiile în care contractul nr. 3973/2013 (contractul în baza căruia s-au solicitat dobânzile) este perfectat între V. O. Dredging and Marine Contractors BV cu sediul în Rotterdam Olanda.
A mai invocat si excepția necompetenței materiale a Tribunalului C., mentionand ca Sentința civilă atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor generale privind competența materială a Tribunalului C., în contextul în care, prin contractul nr. 3973/2013, părțile au stabilit că litigiile se vor soluționa pe cale arbitrajului de către Camera de Comerț Industrie și Navigație. A mai aratat ca termenul de calitate procesuală se referă la îndreptățirea unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară, adică în calitate de reclamant - legitimatio ad causam. In procesul civil, calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau obligației unei persoane de a participa, ca parte, în procesul civil. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material asupra judecății. Deși nu este reglementată de Codul de Procedură Civilă, excepția lipsei de calitate procesuală este una absolută și peremptorie deoarece sancționează lipsa uneia din condițiile de exercițiu ale acțiunii civile.
Contractul nr. 3973/2013 (contractul în baza căruia s-au solicitat dobânzile) este perfectat între V. O. Dredging and Marine Contractors BV cu sediul în Rotterdam Olanda, iar acțiunea de fond este promovată de către o persoană fără calitate procesual activă și anume V. O. Dredging and Marine Contractors Sucursala C.. Reclamanta creditoare nu a făcut dovada că i-a fost cesionat acest contract fapt care să permita îndreptățirea unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară, adică în calitate de reclamant.
A aratat ca, în speță operează excepția de necompetență materială a instanței deoarece, in conformitate cu dispozițiile art.20 din contractul nr. 3973/01.02.2013, având ca obiect executarea lucrărilor aferente obiectivului de investiții „Prelungirea digului de larg al portului C.” si care a ocazionat litigiul dintre ele (dobânzi pretinse restante), toate litigiile decurgând din executarea acestui contract sunt de competenta Comisiei de Soluționare a Disputelor (CSD) și Comisiei de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie. Prin urmare, in mod expres si mutual părțile au convenit asupra inserării clauzei compromisorii in contractul lor, fapt care in mod obligatoriu antrenează necompetenta materiala a instanței de drept comun in soluționarea litigiului, unica instanță competenta fiind cea arbitrala.
Norma din art.550 NCPC apare ca derogatorie de la dreptul comun numai in ceea ce privește competenta de atribuțiune sau materiala a instanței, deoarece aceasta este cea in care criteriul de stabilire a competentei este valoarea obiectului. Ea nu este însă imperativa, respectiv soluționarea cererilor vizate de ea nu este de competenta exclusiva a instanțelor judecătorești si, in principiu, ele pot fi soluționate pe calea arbitrajului. Aceasta intrucat, potrivit art.550 Cod procedura civila, in caz de îndoială clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care se referă, deci nu procedura este elementul esențial pentru instituirea unei competente generale exclusive a instanțelor judecătorești ci obiectul litigiului. Or, cererile formulate in procedura somației de plata nu au un obiect si o cauza diferite de acțiunea in pretenții de drept comun (in cazul in speța dobânzi), in care clauza compromisorie este indiscutabil admisibila, ci doar sunt soluționate dupa procedura speciala prevăzuta de 1019 NCPC, prevede chiar posibilitatea realizării unei tranzacții in cadrul acestei proceduri. Rezulta, deci, ca, in cazul in care intre parti exista o clauza compromisorie, competenta de soluționare a cererii revine instanței arbitrale, conform art. 5 50 Cod procedura civila, iar cererea in somație de plata adresata instanței in acest caz este inadmisibila. In concluzie, acest litigiu dintre parti, in prezenta clauzei compromisorii, este de competenta instanței arbitrale, cu atat mai mult cu cat prin convenția arbitrala nu au fost vizate doar anumite litigii ce se vor naște din contractul partilor, „litigiile de orice fel decurgând din executarea prezentului contract".
Din apărările formulate de creditoarea V. O. DREDGING AND MARINE CONTRACTORS reies următoarele aspecte: creditoarea nu contestă: i) existența clauzei compromisorii (art. 20 din Contract); ii) nici faptul că părțile au convenit să supună instanței de arbitraj instituționalizate toate litigiile decurgând din executarea Contractului; creditoarea nu invocă nulitatea acestei clauze compromisorii sau inoperarea acesteia din vreun motiv justificat; cu alte cuvinte, creditoarea este de acord că operează excepția de arbitraj și. practic, prorogarea legală de competentă (art. 554 NCPC) dinspre instanța de judecată spre instanța arbitrală; cu toate acestea, creditoarea susține că natura specială a procedurii ordonanței de plată face imposibilă soluționarea de către instanța arbitrală, caz în care este necesar a reopera o prorogare inversă de competență (de data aceasta nelegală, neprevăzută de vreun text de lege) dinspre instanța arbitrală spre instanța de judecată; creditoarea invocă o . argumente, nefondate in opinia reclamantei. Raportat la această argumentație eronată utilizată de creditoare, pentru soluționarea corespunzătoare a excepției de necompetență, trebuie analizate următoare aspecte: 1) instituția arbitrajului din perspectiva compatibilității cu procedurile speciale; 2) natura juridică și întinderea clauzei compromisorii; 3) condițiile prorogării legale de competență.
In drept, a invocat disp. 1019 si urm. NCPC, precum si dispozitiile legale la care s-a facut referire in cererea in anulare.
In dovedirea cererii, a solicitat proba cu inscrisuri.
Legal citata, parata creditoare V. O. Dredging and Marine Contractors B.V. Rotterdam - Sucursala C. (denumită în cele ce urmează, „V. O.”) a depus intampinare, solicitand respingerea cererii în anulare formulată de către CNAPM și, pe cale de consecință, menținerea Sentinței Civile nr. 2169/CA/25.09.2014 pronunțată de către Tribunalul C. - Secția C. Administrativ și Fiscal, obligarea CNAPM la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.
A aratat ca, prin cererea în anulare formulată împotriva ordonanței de plată, CNAPM invocă pe de o parte, o excepție nouă, respectiv excepția lipsei calității procesuale active a sucursalei, iar pe de altă parte, critică modul în care instanța de fond a soluționat excepția necompetenței materiale a Tribunalului C.. Cele două critici formulate de către CNAPM nu se subsumează dispozițiilor cu caracter imperativ conținute de art. 1023 alin (3) Cod Procedură Civilă și în consecință, din această perspectivă, cererea în anulare apare ca fiind inadmisibilă. Astfel fiind, art. 1023 alin (3) Cod Procedură Civilă reglementează cu caracter imperativ criticile ce pot fi formulate printr-o cerere în anulare îndreptată împotriva unei ordonanțe de plată. In concret, în conformitate cu dispozițiile legale mai sus citate, printr-o cerere în anulare se poate invoca numai nerespectarea cerințelor prevăzute de Titlul IX – „Procedura ordonanței de plată” sau cauze de stingere a obligației ulterioare emiterii ordonanței de plată.
Doctrina și jurisprudența sunt unanime în a considera faptul că procedura ordonanței de plată este o procedură specială, accelerată și abreviată pentru obținerea unui titlu executoriu fiind în competența exclusivă a instanțelor judecătorești. Date fiind caracteristicile mai sus evocate, prin norme imperative sunt reglementate domeniul de aplicare al procedurii, competența instanțelor, procedura de judecată, durata acesteia și nu în ultimul rând, calea specifica de atac. Normele care reglementează procedura ordonanței de plată nu sunt susceptibile, în opinia noastră, de interpretări extensive, în sensul aplicării acestora și la cazuri care nu sunt expres reglementate chiar dacă prin cererea de anulare se invocă excepții. Interpretarea logică, istorică, gramaticală a normelor conduce fără putință de tăgadă la concluzia potrivit căreia cererea în anulare - cale specifică de atac în procedura ordonanței de plată - poate fi formulată numai în cazurile expres și exhaustiv enumerate de art. 1023 alin. (3) Cod Procedură Civilă.
In cauză, CNAPM nu invocă nicio nerespectare a cerințelor prevăzute de Titlul IX - Procedura emiterii ordonanței de plată și nicio cauză de stingere a obligației ulterioare emiterii ordonanței de plată. Astfel fiind, criticile formulate de către CNAPM prin cererea în anulare exced indubitabil sferei de reglementare a cererii de anulare și în consecință, cererea în anulare apare ca fiind din această perspectivă inadmisibilă.
A mai aratat ca excepția lipsei calității procesuale active a fost invocată de către CNAPM direct în calea de atac. In susținerea acestei excepții, CNAPM arată faptul că a încheiat contractul de lucrări nr. 3973/2013 cu V. O. and Marine Contractors BV Rotterdam cu sediul în Rotterdam, Olanda, în timp ce ordonanța de plată a fost formulată de către V. O. Dredging and Marine Contractors BV Rotterdam - Sucursala C.. In opinia CNAPM, „creditoarea nu a făcut dovada că i-a fost cesionat acest contract, fapt care să arate îndreptatirea unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară, adică in calitate de reclamant”. In accepțiunea vechiului Cod de Procedură Civilă, sucursala putea sta în justiție numai în calitate de pârâtă – art. 41 alin (2) vechiul Cod Procedură Civilă. Cu toate acestea, doctrina și jurisprudența au statuat că sucursala poate sta în justiție și în calitate de reclamantă, dar numai pe baza unei împuterniciri de reprezentare dată de societate. Dezlegările doctrinare și jurisprudențiale mai sus enunțate au apărut în legătură cu problema capacității procesuale de folosință, condiție de exercițiu al acțiunii civile, și nu în legătură cu calitatea procesuală activă, la rândul ei condiție de exercițiu a acțiunii. Aceste dezlegări au fost necesare în contextul în care în condițiile vechiului Cod de Procedură Civilă putea fi parte în proces numai o persoană care are folosința drepturilor civile și numai prin excepție puteau sta în judecată ca pârâte și societățile care nu au personalitate juridică. Sublinierea de mai sus este importantă întrucât chiar și în trecut, sub imperiul vechiului Cod de Procedură Civilă, mult mai restrictiv decât actualul cod sub acest aspect, controversele au purtat cu privire la capacitatea procesuală de folosință și respectiv dreptul de reprezentare al sucursalelor și nu cu privire la calitatea procesuală activă a sucursalelor. Concluzia este logică, întrucât, în conformitate cu dispozițiile Legii Societăților Comerciale (Legea 31/1990), sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societății comerciale și nu o altă societate comercială în raport de care se poate acredita eventual lipsa identității dintre părți și respectiv subiectele raportului juridic litigios. Astfel fiind, inca din anul 1997, sucursalele sunt definite ca fiind „dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale și se înregistrează înainte de începerea activități lor în registrul comerțului din judetul în care vor funcționa”. In doctrină, s-a subliniat în mod corect că sucursala este dependentă de societatea fondatoare, în temeiul următoarelor trăsături specifice: este integrată organic societății fondatoare, întrucât reprezintă un dezmembrământ fără personalitate juridică al unei societăți comerciale; este dependentă economic și juridic de societatea fondatoare; reflectă o extindere a activității societății sau o grupare a activității societății pe centre de profit, o descentralizare a activității societății; obiectul său de activitate este circumscris celui al societății; dispune de anumite atribute de identificare, între care un sediu statornic, permanent și diferit de cel al societății fondatoare; exercită o funcție de mandat, cu sau fără reprezentare, în limitele împuternicirilor primite, în raporturile cu terții.
Dispozițiile legale mai sus evocate, pe de o parte, dar și doctrina arată, fără putință de tăgadă, faptul că actele îndeplinite de către sucursala - dezmembrământ fără personalitate juridică - sunt actele societății înseși, sucursala acționând ca un mandatar al societății mamă.
Prin urmare, toate actele îndeplinite în executarea contractului de lucrări nr. 3973/2013 de către V. O. Dredging and Marine Contractors BV Rotterdam - Sucursala C. sunt actele societății V. O. and Marine Contractors BV Rotterdam, semnatară a contractului de lucrări nr. 3973/2013, existând astfel deplină identitate între părțile contractului și părțile raportului juridic litigios.
Pe de altă parte, menționarea sucursalei și a sediului acesteia în cererea de emitere a ordonanței de plată este conformă dispozițiilor art. 1016 Cod de Procedură Civilă, dispoziții care prevăd ca un creditor, persoană juridică, are obligația să menționeze în cererea de ordonanță de plată numai denumirea și sediul. Cu privire la sediul persoanei juridice art. 227 alin (2) Cod Civil definește sediul ca unul dintre elementele de identificare ale persoanei juridice și reglementează atât sediul principal cât și sediul secundar ( sediul sucursalei) ca elemente de identificare. Or, de vreme ce, art. 1016 Cod de Procedură Civilă nu prevede obligația de identificare în cererea de ordonanță de plată prin sediul principal rezultă că, în mod corect, creditorul a înțeles să menționeze sediul secundar, acesta reprezentând un element de identificare al persoanei juridice care operează în puterea legii. Mai mult decât atât, având în vedere faptul că V. O. and Marine Contractors BV Rotterdam este o persoană juridică nerezidentă care desfășoară activități pe teritoriul României, are obligație legală de a constitui un sediu permanent și a înțeles să își constituie acest sediu permanent sub forma unei sucursale în considerarea obligațiilor izvorâte din contractul de achiziție publică nr. 3973/2013 încheiat.
Art. 8 din Legea 571/2003 privind Codul Fiscal, prevede că persoanele juridice nerezidente au obligația să își constituie un sediu permanent pentru activitătile pe care le desfășoară pe teritoriul României prin constituirea unei sucursale cu titlu de exemplu. V. O. and Marine Contractors BV Rotterdam nu a înțeles să constituie o filială tocmai pentru a nu crea o noua persoană juridică, situație în care, într-adevăr susținerile CNAPM relative la identitatea dintre părțile contractului și părțile care execută și respectiv exercită drepturile izvorâte din contractul de achiziție publică ar fi putut să capete un sens, nefacandu-se dovada cesiunii contractului de achiziție publică. V. O. and Marine Contractors BV Rotterdam nu a cesionat și nici nu putea să-și cesioneze sieși contractul, această operațiune juridică fund imposibilă.
In conformitate cu dispozițiile art 56 alin. (2) Cod Procedură Civilă, sucursala este constituită potrivit legii, având capacitate procesuală de folosință, astfel ca există deplină identitate între părțile contractului de achiziție publică nr. 3973/2013 și subiectele raportului juridic litigios și în consecință excepția se impune a fi respinsă ca nefondată.
Cu privire la excepția necompetenței materiale a Tribunalului C., a aratat ca, in speta, CNAPM critică modul în care instanța de fond a soluționat excepția necompetenței materiale a Tribunalului C. susținând în esență următoarele: prin clauza compromisorie inserată în contractul de achiziție publică părțile au convenit faptul că toate litigiile decurgând din executarea contractului să fie deferite jurisdicției arbitrale, există compatibilitate între jurisdicția arbitrală și procedura specială a ordonanței de plată și în consecință „procedura ordonanței de plată poate fi soluționată și de către organul arbitral”; doctrina și jurisprudența sunt cvasiunanime în ceea ce privește compatibilitatea procedurii ordonanței de plată cu arbitrajul. Se antamează ideea că potrivit art. 20 din Contract și în acord cu dispozițiile art. 550 Cod Procedura Civilă, părțile au înțeles să confere competența de soluționare a litigiilor ce ar putea interveni între acestea către Curtea de Arbitraj Comercial și Maritim de pe lângă Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură C..
In continuare, CNAPM trage concluzia că atâta timp cât părțile nu au exclus niciun litigiu din sfera de competență a Curții de Arbitraj desemnată prin convenția arbitrală, procedura ordonanței de plată poate urma exclusiv calea arbitrajului. Trebuie menționat că este o diferență esențială între i) natura litigiilor ce pot forma obiect al arbitrajului și ii) procedurile ce poate fi urmate pentru soluționarea litigiilor dintre părți. Astfel, potrivit art. 542 din Codul de Procedură civilă, părțile pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună. In cauză, într-adevăr părțile au ales să soluționeze pe calea arbitrajului toate tipurile de litigii ce s-ar putea ivi între ele. Insă, în niciun moment nu au convenit, nici prin clauza arbitrală, nici ulterior, să renunțe la o procedură specială de soluționare a diferendelor dintre părți prevăzută de codul de procedură civilă, cum este cea a ordonanței de plată. V. O. a optat să urmeze procedura specială a ordonanței de plată reglementată de Codul de Procedură Civilă în considerarea faptului că aceasta oferă cadrul legal necesar pentru recuperarea cât mai rapidă a unor creanțe constând în plata unor sume determinate având un caracter cert, lichid și exigibil. Această procedură este derogatorie de la procedura de drept comun.
Procedura arbitrajului este de asemenea derogatorie de la dreptul comun, iar potrivit art. 575 Cod Procedură Civilă, judecata arbitrală se desfășoară potrivit regulilor de procedură convenite de părți sau în cazul arbitrajului instituționalizat, potrivit regulilor proprii ale tribunalului arbitrai ales de către părți.
Conform art. 575 alin. 2 din Codul de Procedura Civila, doar principiile fundamentale ale procesului civil prevăzute în cod sunt aplicabile în mod corespunzător și în procedura arbitrală. Așadar, ambele proceduri reprezintă alternative diferite la procedura de drept comun, opțiunea pentru una din ele la un moment dat neexcluzând alegerea ulterioară a celeilalte în condițiile în care aceasta se dovedește mai avantajoasă, (aceasta constituie ceea ce descriam mai sus ca fiind procedurile ce pot fi urmate pentru soluționarea litigiilor dintre părți.) Mai departe, considerăm că instanța a procedat conform prevederilor legale când a dispus respingerea excepția de necompetență materială formulată de către CNAPM.
In condițiile în care instanța sesizată cu judecarea ordonanței de plată ar fi admis excepția de necompetență a instanțelor judecătorești, aceasta era obligată să-și decline competența în favoarea tribunalului arbitrai care, în temeiul hotărârii de declinare, devenea învestit cu soluționarea cererii de emitere a ordonanței de plată. Or, tribunalul arbitral nu ar fi putut judeca o astfel de cerere, dat fiind faptul că dispozițiile art. 1015 Cod Procedură Civilă stabilesc o competență specială și exclusivă de soluționare a unor astfel de cereri numai în favoarea instanțelor de judecată, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Mai mult, tribunalul arbitral nu ar putea aplica procedura ordonanței de plată nici măcar în cazul în care părțile ar fi prevăzut expres această posibilitate prin clauza compromisorie, întrucât dispoziția de la art. 544 alin. 2 Cod Procedura Civila („părțile pot stabili prin convenția arbitrala sau prin act scris încheiat ulterior (...) normele de procedură pe care tribunalul arbitrai trebuie să le urmeze în judecarea litigiului”) vizează soluționarea litigiului pe fond, după procedura de drept comun, iar nu o procedură specială instituită strict în favoarea instanțelor judecătorești. Un argument puternic în susținerea acestei poziții îl reprezintă și structura procedurii ordonanței de plată, ce cuprinde cicluri procesuale distincte și proprii, care în mod evident nu pot fi preluate ca atare în arbitraj (ne referim aici la judecarea în primă instanță a cererii de emitere a ordonanței de plată, urmată de cererea în anulare.)
Astfel, este imposibil ca împotriva unei eventuale ordonanțe de plată emisă de un tribunal arbitrai să se poată exercita calea de atac specială a cererii în anulare reglementată de art. 1023 Cod Procedura Civila, deoarece singura cale de atac împotriva unei hotărâri arbitrale este acțiunea în anulare. Ori, lipsirea părții de posibilitatea de a exercita calea de atac a cererii în anulare ar fi neconstituțională și de neadmis. In continuarea raționamentului, aplicarea regulilor specifice ordonanței de plată în materie de arbitraj ar avea inevitabil ca și consecință fie suprimarea cererii în anulare - specifică acestei proceduri - și înlocuirea ei cu acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, dar pentru motive neprevăzute de art. 608 Cod Procedură Civilă („Acțiunea în anulare”), fie suprimarea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale și înlocuirea ei cu cererea în anulare, dar pentru motive specifice și arbitrajului, fie combinarea celor două căi de atac specifice și esențialmente incompatibile. De altfel, s-a observat în mod judicios că niciunul din motivele de anulare a hotărârii arbitrale nu permite verificarea de către instanța de judecată a soluției organului arbitrai cu privire la îndeplinirea condițiilor art. 1 din O.U.G. 5/2001 (n.n. corespondentul art. 1013 Cod Procedură Civilă) „adică a chiar esenței procedurii, dreptul Ia apărare fiind afectat”.
Pe de altă parte, jurisprudența, atât cea a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCI, cât și cea a instanțelor de judecată, cu excepția unor soluții izolate, este de asemenea în sensul că cererile de ordonanță de plată sunt de competența exclusivă a instanțelor de judecată.
In dovedirea sustinerilor, a solicitat proba cu înscrisuri.
Analizand cu prioritate exceptia necompetentei generale a Tribunalului Constanta, instanta retine urmatoarele:
La 14.07.2014 creditoarea V. O. DREDGING AND MARINE CONTRACTORS SUCURSALA C. în contradictoriu cu C. NAȚIONALĂ „ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME” C. a solicitat pe calea ordonanței de plată obligarea debitoarei la plata sumei de 587.813,05 lei și dobânzi legale stabilite la nivelul dobânzii de referință plus opt puncte procentuale de la data cererii de chemare în judecată în termenul de plată ce va fi stabilit.
În fapt între părți s-a încheiat contractul de achiziție publică nr. 3973/01.02.2013 având ca obiect executarea lucrărilor aferente investiției „Prelungirea digului de larg a Portului C.”.
Debitoarea prin întâmpinarea formulată la 21.07.2014 invocă excepția necompetenței materiale. Se arată că în conformitate cu disp.art. 20 din contractul nr. 3953/2013 toate litigiile ce decurg din executarea contractului sunt de competența Comisiei de Soluționare a Disputelor și a Comisiei de Arbitraj de pe lângă C.C.I. Existând o clauză compromisorie competența de soluționare a cererii revine instanței abilitate conform art. 550 Cod pr.civ..
Prin Sentința civila nr. 2169 din 25.09.2014 pronunțată în dosarul nr._, instanta a respins excepția necompetenței materiale, a calificat excepția inadmisibilității ca apărare de fond, a admis cererea formulată de creditoarea V. O. DREDGING AND MARINE CONTRACTORS SUCURSALA C., privind emiterea somației de plată către debitoarea C. NAȚIONALĂ „ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME” C., ordonand debitoarei ca în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanței să plătească creditoarei suma de 587.813, 05 lei cu titlu de dobânzi precum și la dobânzi legale stabilite la nivelul ratei dobânzii de referință plus opt puncte procentuale de la data cererii de chemare în judecată, respectiv 14.07.2014.
In cererea in anulare, instanta de control judiciar retine ca în speță operează excepția de necompetență generala (si nu materiala, cum eronat a calificat-o partea) a instanței deoarece, in conformitate cu dispozițiile art.20 din contractul nr. 3973/01.02.2013, având ca obiect executarea lucrărilor aferente obiectivului de investiții „Prelungirea digului de larg al portului C.” si care a ocazionat litigiul dintre ele (dobânzi pretinse restante), toate litigiile decurgând din executarea acestui contract sunt de competenta Comisiei de Soluționare a Disputelor (CSD) și Comisiei de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie. Prin urmare, in mod expres si mutual părțile au convenit asupra inserării clauzei compromisorii in contractul lor, fapt care in mod obligatoriu antrenează necompetenta materiala a instanței de drept comun in soluționarea litigiului, unica instanță competenta fiind cea arbitrala.
Norma din art.550 NCPC apare ca derogatorie de la dreptul comun numai in ceea ce privește competenta de atribuțiune sau materiala a instanței, deoarece aceasta este cea in care criteriul de stabilire a competentei este valoarea obiectului. Ea nu este însă imperativa, respectiv soluționarea cererilor vizate de ea nu este de competenta exclusiva a instanțelor judecătorești si, in principiu, ele pot fi soluționate pe calea arbitrajului. Aceasta intrucat, potrivit art.550 Cod procedura civila, in caz de îndoială clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care se referă, deci nu procedura este elementul esențial pentru instituirea unei competente generale exclusive a instanțelor judecătorești ci obiectul litigiului. Or, cererile formulate in procedura somației de plata nu au un obiect si o cauza diferite de acțiunea in pretenții de drept comun (in cazul in speța dobânzi), in care clauza compromisorie este indiscutabil admisibila, ci doar sunt soluționate dupa procedura speciala prevăzuta de 1019 NCPC, prevede chiar posibilitatea realizării unei tranzacții in cadrul acestei proceduri. Rezulta, deci, ca, in cazul in care intre parti exista o clauza compromisorie, competenta de soluționare a cererii revine instanței arbitrale, conform art. 5 50 Cod procedura civila, iar cererea in somație de plata adresata instanței in acest caz este inadmisibila.
In concluzie, acest litigiu dintre parti, in prezenta clauzei compromisorii, este de competenta instanței arbitrale, cu atat mai mult cu cat prin convenția arbitrala nu au fost vizate doar anumite litigii ce se vor naște din contractul partilor, „litigiile de orice fel decurgând din executarea prezentului contract". Din apărările formulate de creditoarea V. O. DREDGING AND MARINE CONTRACTORS reies următoarele aspecte: creditoarea nu contestă: i) existența clauzei compromisorii (art. 20 din Contract); ii) nici faptul că părțile au convenit să supună instanței de arbitraj instituționalizate toate litigiile decurgând din executarea Contractului; creditoarea nu invocă nulitatea acestei clauze compromisorii sau inoperarea acesteia din vreun motiv justificat; cu alte cuvinte, creditoarea este de acord că operează excepția de arbitraj și. practic, prorogarea legală de competentă (art. 554 NCPC) dinspre instanța de judecată spre instanța arbitrală; cu toate acestea, creditoarea susține că natura specială a procedurii ordonanței de plată face imposibilă soluționarea de către instanța arbitrală, caz în care este necesar a reopera o prorogare inversă de competență (de data aceasta nelegală, neprevăzută de vreun text de lege) dinspre instanța arbitrală spre instanța de judecată; creditoarea invocă o . argumente, nefondate in opinia reclamantei. Raportat la această argumentație eronată utilizată de creditoare, pentru soluționarea corespunzătoare a excepției de necompetență, trebuie analizate următoare aspecte: 1) instituția arbitrajului din perspectiva compatibilității cu procedurile speciale; 2) natura juridică și întinderea clauzei compromisorii; 3) condițiile prorogării legale de competență.
Arbitrajul este cunoscut ca instituția de drept procesual civil prin care se instituie o jurisdicție privată prin intermediul căreia soluționarea litigiilor este sustrasă jurisdicțiilor de drept comun. Altfel spus, este vorba de o delegare/prorogare legală de competență dinspre instanța judiciară spre cea arbitrală. In cazul arbitrajului organizat de o instituție permanentă, căreia legea i-a recunoscut acest drept, toate atribuțiile ce revin instanței judecătorești referitoare la constituirea tribunalului arbitrai vor fi exercitate de acea instituție, conform regulamentului acestei instituții, dacă prin acel regulament nu se dispune altfel, inclusiv cu aplicarea principiilor fundamentale ale procesului civil prevăzute la art. 5 alin. (2), art. 8-10, art. 12-16, art. 19-21, art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) si (6) si la art. 23 NCPC (art. 575 alin. 2 NCPC) și cele ale dreptului la apărare, contradictorialității dezbaterilor și egalității (art. 619 alin. 4 NCPC și 1114 alin. 3 NCPC- în speță existând un element de extraneitate dat de naționalitatea părții creditoare). Astfel cum s-a statuat deja de CEDO, instanțele arbitrale instituționalizate trebuie a fi considerate instanțe în sensul art. 6 alin. 1 CADOLF (hotărârea CEDO din 3 aprilie 2008 în cauza Case of regent Company vs. Ucraina). De altfel, CEDO s-a exprimat și mai restrictiv, în sensul că recursul la arbitraj echivalează cu o renunțare la dreptul la un tribunal, Curtea admițând validitatea unei astfel de convenții cât timp este liberă, licită și fără echivoc (hotărârea din 27 februarie 1980 în Cauza Deweer vs. Belgia).
Textul art. 1169 NCC prevede, la nivel de principiu, ca: „Părțile sunt libere sa încheie orice contracte si sa determine conținutul acestora, in limitele impuse de lese, de ordinea publica si de bunele moravuri”. Conform art. 549 NCPC convenția arbitrala are valoarea juridica a unui contract, inscrisa sub forma unei clauze compromisorii in contractul principal sau .. In speță, clauza compromisorie convenită de părți în art. 20 din contract nu a fost contestată de creditoare si nu încalcă în niciun fel limitele impuse de lege, de ordinea publică si de bunele moravuri, ca atare, această clauză compromisorie își produce efecte juridice.
Sub aspectul întinderii, părțile nu au exclus niciun gen de litigiu decurgând din executarea contractului, așadar orice litigiu este supus arbitrajului. Plecând de la înțelesul contractual dat de părți termenului de „litigiu”, este mai mult decât evident că intenția părților a fost aceea de a exclude în mod total jurisdicția obișnuită (a instanțelor judecătorești) de la soluționarea vreunui aspect controversat rezultat din Contract, fără a face distincție între proceduri de drept comun sau proceduri speciale. De altfel, dacă ar exista dubii sub acest aspect, art. 550 alin. 3 NCPC prevede o regulă de interpretare clară: „In caz de indoiala, clauza compromisorie se interpretează in sensul ca se aplica tuturor neînțelegerilor care deriva din contractul sau din raportul juridic la care ea se refera”. Astfel cum s-a statuat în doctrina juridică și practica judiciară art. 554 și 1068 NCPC reglementează o situație de prorogare legală de competență dinspre instanțele judiciare spre cele arbitrale (cu atât mai mult cele instituționalizate). De altfel, ca orice prorogare de competență, aceasta trebuie s fie expres prevăzută de lege. Or, potrivit art. 553, „încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenta instanțelor judecătorești”.
NCPC:,, Verificarea. (1) Instanța judecătoreasca, sesizata cu o cauza cu privire la care s-a incheiat o convenție arbitrata, isi va verifica propria competenta si se va declara necompetenta numai daca partite sau una dintre ele solicita aceasta, invocând convenția arbitrata. (2) Instanța va retine spre soluționare procesul daca paratul si-a formulat apărările in fond, fora nicio rezerva întemeiata pe convenția arbitrata; b) conventia arbitrata este lovita de nulitate ori este inoperanta; c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile paratului in arbitraj”.
Așadar, instanța de judecată nu admite excepția de necompetență generală și păstrează spre judecare litigiul în prezența unei clauze compromisorii, cu excepția situației în care convenția arbitrală este lovită de nulitate sau este inoperantă. Or, creditoarea nu a invocat nulitatea acestei clauze, iar ca și cauză de inoperare susține respectivele argumente din punctul de vedere depus la dosar. In speta, clauza compromisorie este validă și asumată de părți, acestea înțelegând să apeleze la soluționarea tuturor litigiilor derivând din Contract de către instanța arbitrală instituționalizată. In atare situatie, a susține că litigiul dedus judecății nu este unul vizat de părți în clauza compromisorie, încalcă atât voința părților, dar înseamnă și o prorogare de competență neprevăzută de lege, anume dinspre organul arbitral spre instanța de judecată, in conditiile in care competența generală este de ordine publică.
Contrar susținerilor creditoarei, procedura ordonanței de plată poate fi soluționată și de către organul arbitral. Această procedură privește tot fondul litigiului, chiar dacă are un caracter special, intrucat aceasta procedură denumită specială atrage pronunțarea unei hotărâri (ordonanțe) care, rămasă definitivă, rezolvă cu caracter executoriu litigiul patrimonial pe fondul acestuia, anume creditorul obține cu caracter definitiv și executoriu ceea ce ar fi obținut și dacă ar fi introdus acțiune pe dreptul comun. In cauza, nu este ipoteza a două proceduri speciale incompatibile, arbitrajul nefiind reglementat ca o procedură specială, ci ca o jurisdicție specială legală. Insuși legiuitorul a stabilit în ce situații procedurile speciale sunt sau nu aplicabile arbitrajului: - procedurile de la Titlurile I, II, III, V nu sunt compatibile cu jurisdicția arbitrajului (art. 542 alin. 1 NCPC); - procedura de la Titlul X (art. 1025 alin. 3 lit. h NCPC); - procedurile de la Titlul IV (art.585 NCPC) stabilesc o prorogare legală dinspre organul arbitral spre o anume instanță competentă, în cazul litigiilor fără elemente de extraneitate. Așadar, a se susține că procedurile speciale sunt excluse din soluționarea organelor arbitrate (cu atât mai mult cele instituționalizate), fără argumente juridice, nu se poate accepta, legea reglementând clar aplicabilitatea și excepțiile de la acestea în cazul arbitrajului. Or, nu există vreo normă legală care exclude din domeniul de aplicare al procedurii ordonanței de plată litigiile de arbitraj, dimpotrivă instanțele arbitrale putând aplica normele prev. de art. 1013 NCPC. Instanta retine ca nimic nu se opune ca părțile să prevadă printr-o clauză compromisorie ori într-un compromis arbitrai ca litigiile dintre ele să fie rezolvate de un tribunal arbitrai iar dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de somația de plată/ordonanta de plată, tribunalul arbitrai să poată examina cererea creditorului pe baza acestei proceduri speciale. S-a apreciat că norma legală instituind procedura specială a somației de plată/ ordonanței de plată nu are caracter imperativ și nu exclude astfel ca cererile de somație de plată să poată fi soluționate și pe calea arbitrajului. S-a concluzionat, plecându-se de la natura și conținutul cererii de somație de plată, că, în cazul în care părțile au stipulat o clauză compromisorie ori există un compromis arbitral, competența de soluționare a cererii revine instanței arbitrale potrivit prevederilor C.pr.civ.
Potrivit disp. NCPC, partile „pot conveni sa solutioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, in afara de acelea care privesc drepturi asupra carora legea nu permite a se face tranzactie”; deci nu procedura este elementul esential pentru instituirea unei competente generale exclusive a instantelor judecatoresti, ci obiectul litigiului: drepturi asupra carora legea nu permite a se face tranzactie. Or, cererile formulate in procedura ordonantei de plata nu au un obiect si o cauza diferite de actiunea in pretentii de drept comun, in care clauza compromisorie este indiscutabil admisibila, ci doar sunt solutionate dupa procedura speciala prevazuta de legea speciala. Rezulta deci ca, in cazul in care intre parti exista o clauza compromisorie, competenta de soutionare a cererii revine instantei arbitrale, iar cererea adresata instatei de judecata in acest caz este inadmisibila.
Constatand necompetenta materiala a instantei de judecata in solutionarea prezentului litigiu – data fiind clauza compromisorie dintre parti – curtea nu va putea decat sa anuleze ordonanta in somatie de plata fara insa a-si declina competenta si a trimite cauza spre solutionarea instantei arbitrale. Ca atare, instanta de judecata nu poate sesiza (prin declinarea competentei si trimiterea dosarului) instanta arbitrala cu solutionarea litigiului iar acesta nu se poate investi in acest mod intrucat arbitrajul se desfasoara potrivit unor reguli specifice care vor trebui sa fie stabilite sau acceptate de catre parti, atunci cand nu s-au stabilit prin contract. Instanta arbitrala nu este obligata sa solutioneze litigiul dintre parti urmand procedura specifica jurisdictiei comerciale decat daca s-a prevazut aceasta anterior prin clauza compromisorie sau a fost acceptata prin compromisul arbitral.
Cum prin contractul încheiat, părțile au stabilit ca, în cazul apariției unor litigii izvorâte din executarea lui, acestea să fie soluționate pe calea arbitrajului, și cum prin convenția lor părțile pot alege instanța sau organul de jurisdicție pentru soluționarea litigiilor dintre ele, cu condiția ca această opțiune să se concretizeze în scris, iar instanța sau organul de jurisdicție ales să nu fie în mod absolut necompetent, urmează a se constata ca fiind întemeiată excepția de necompetență și a se dispune declinarea competenței, întrucât organul jurisdicțional ales de părți nu face parte din sistemul instanțelor judecătorești.
Avand in vedere aceste argumente si considerente, instanta va admite cererea in anulare, va anula sentinta civila nr. 2169/CA/25.09.2014, va admite exceptia necompetentei materiale a Tribunalului Constanta, va declina solutionarea cauzei in favoarea Curtii de Arbitraj Comercial si Maritim de pe langa Camera de Comert, Industrie, Navigatie, Agricultura Constanta. In atare situatie, instanta considera ca nu se mai impune analizarea exceptiei lipsei calitatii procesuale active, nici a celorlalte aspecte invocate in cauza.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite cererea în anulare promovată de reclamanta debitoare C. ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME C., cu sediul în Incinta Port, Gara Maritimă, jud. C. în contradictoriu cu pârâta creditoare V. O. DREDGING AND MARINE ( V. O.), cu sediul în C., ., jud. C. și cu sediul procesual ales în București, .. 159, sector 6, București.
Anulează sentința civilă nr. 2169/CA din 25.09.2014.
Admite excepția necompetenței materiale a Tribunalului C..
Declină soluționarea cauzei în favoarea Curții de Arbitraj Comercial și Maritim de pe lângă Camera de Comerț, Industrie, Navigație, Agricultură C..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.12.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
I.-L. O.-D. E. C.
GREFIER,
E. D.
Red.jud. I.-L. O.-D./4 ex./16.02.2015
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 1845/2014. Tribunalul... | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 339/2014.... → |
|---|
