Excepţie nelegalitate act administrativ. Sentința nr. 2186/2013. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2186/2013 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 27-03-2013 în dosarul nr. 8220/88/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TULCEA
SECȚIA CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 2186/2013
Ședința publică de la 27 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: C. D. A.
GREFIER: C.-Doinița C.
Pe rol judecarea cauzei în contencios administrativ având ca obiect excepție nelegalitate act administrativ, privind pe reclamanții D. H., prin mandatar D. I., cu domiciliul în . și D. I.- dobânditor de drepturi litigioase, cu domiciliul în ., și pe pârâtii P. C. IZVOARELE, cu sediul în . și C. L. AL C. IZVOARELE, judet Tulcea, precum si intervenienții în interes propriu G. M. ȘI H. G., ambii cu domiciliul în ..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 22 Martie 2013, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța a amânat pronunțarea la această dată.
TRIBUNALUL
Asupra excepției de nelegalitate:
P. cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr._, reclamantul D. H. a solicitat anularea dispoziției nr.1/09-01-2012 emisă de P. . și restituirea terenului în suprafață de 798 mp situat în loc. Izvoarele, jud.Tulcea, pe vechiul amplasament.
În motivare, reclamantul a arătat că regimul totalitar i-a preluat în mod abuziv întreaga avere pe care am avut-o în . și suprafața de 2500 m.p.teren și construcțiile aflate pe acesta în suprafață de 200 m.p., această situație fiind definitiv și irevocabil stabilită prin deciziile nr. 350 din 05.05.2008 și nr. 1086 din 21.04.2010 ale Tribunalului Tulcea.
S-a mai precizat că inițial a solicitat restituirea întregului teren în natură pe vechiul amplasament în baza Legii nr.18/1991, dar pentru că terenul nu i-a fost restituit până la aparitia Legii nr.1/2001, acesta fiind intravilan, a solicitat restituirea pe vechiul amplasament și în baza Legii nr.10/2001, prin notificarea nr. 208/30.08.2001, după care, prin decizia civilă nr.350/05.05.2008, irevocabilă, Tribunalul Tulcea a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr.18/1991 pe vechiul amplasament în măsura în care este liber, iar prin decizia civilă nr.1086/21.04.2010 irevocabilă, s-a admis și notificarea nr.208/30.08.2001 în baza Legii nr. 10/2001 numai cu privire la despăgubiri în echivalent pentru construcțiile ce au fost demolate și cu privire la teren, notificarea a rămas în continuare nesolutionată.
Reclamantul a subliniat, în continuare, că P. localității a propus Institutiei Prefectului, argumentat temeinic, să i se restituie diferența de 798 m.p. pe vechiul amplasament, însă ulterior, cererea a fost respinsă cu simpla motivare că prin procesul-verbal de licitație nr.428/19.03.2002 terenul solicitat a fost vândut la licitatie, fără a se face nicio referire la notificarea nr. 208/30.08.2001, deși, în conformitate cu art.21.1 lit.a din Normele Metodologice de aplicare Unitară a legii aprobate prin H.G. nr. 250/2007, semnificația juridică a dispozitiilor art.21.1 din Legea nr. 10/2001 este aceea de indisponibilizare a terenurilor restituibile pe calea prevăzută de Legea nr.10/2001, față de orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptățite potrivit legii.
A mai invocat reclamantul că la emiterea dispoziției atacate nu s-a făcut aplicarea prevederilor art.21.1 lit.b și d din aceleași norme în care se arată că indisponibilizarea respectivă operează începând cu data de 14.02.2001, că aceasta are ca scop primordial îndeplinirea obligației de restituire în natură către adevăratul proprietar și că în cazul în care unitatea deținătoare (la data aparației legii) era o autoritate a administrației publice locale, această masură a restituirii este obligatorie, obligația legală de restituire în natură prevalând asupra oricarei alte optiuni a deținătorului bunului.
La termenul din data de 04 octombrie 2012, reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a Hotărârii nr.9/2002 a Consiliului L. al comunei Izvoarele și actelor licitației finalizate prin procesul verbal nr.428/19.03.2002 al Primăriei comunei Izvoarele și a solicitat suspendarea cauzei și sesizarea instanței de contencios administrativ pentru soluționarea excepției.
Referitor la excepția invocată, a arătat că prin Hotărârea nr.9/2002 a Consiliului L. al comunei Izvoarele s-a aprobat scoaterea la licitație publică a unor suprafețe de teren printre care și cea de 798 m.p. pentru care i s-a respins reclamantului cererea de reconstituire a dreptului de proprietate conform Legii nr.10/2001, și în baza căreia Primăria a vândut la licitație suprafața de 528,20 m.p. și suprafața de 269,80 m.p. conform procesului verbal de licitație nr.428/19.03.2002, deși prin notificarea nr.208/30.08.2001 se solicitase restituirea terenului pe vechiul amplasament în calitate de persoană îndreptățită conform Legii nr.10/2001, notificare ce este în curs de soluționare și în prezent.
Mai învederează că atât Hotărârea nr.9/2002, cât și procesul verbal de adjudecare sunt nelegale conform prevederilor art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001, precum și conform prevederilor art.21.1 din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
La data de 05 octombrie 2012, reclamantul a depus la dosarul cauzei completare a motivelor de nelegalitate ale Hotărârii nr.9/2002 a Consiliului L. al comunei Izvoarele, menționând că s-au încălcat și prevederile art.46 alin. 1 și 2 din Legea administrației publice locale ce interzic participarea la deliberarea și adoptarea hotărârilor a consilierilor ce au un interes personal în problema supusă dezbaterii, cum a fost cazul consilierului G. G. .
P. Încheierea din 13-12-2012, făcându-se aplicarea prevederilor art. 4 alin. 1, coroborate cu art. 10 din Legea nr. 554/2004, s-a suspendat judecata cauzei și a fost sesizată instanța de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a Hotărârii nr.9/2002 a Consiliului L. al comunei Izvoarele.
Pe rolul Tribunalului Tulcea s-a format dosarul nr._ /14-12-2012.
La solicitarea instanței, s-au comunicat înscrisurile ce au stat la baza emiterii HCL nr. 9/2002.
La termenul de judecată din 14 martie 2013, instanța a invocat din oficiu inadmisibilitatea excepției de nelegalitate cu care a fost sesizată având în vedere data emiterii actului contestat raportat la practica CEDO și jurisprudența europeană privind principiul neretroactivității legii.
Examinând excepția inadmisibilității invocată, instanța reține că Hotărârea Consiliului L. al ./22 februarie 2002 privind scoaterea la vânzare prin licitație publică a unor clădiri agrozootehnice și a terenului aferent aparținând domeniului privat al localității, vizată de excepția de nelegalitate, reprezintă un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Relativ la această categorie de acte administrative, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, prevede că legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate, iar art. II alin. (2) teza finală din același act normativ statuează că excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.
Cu privire la dispozițiile legale în discuție, Curtea Constituțională a reținut că acestea sunt constituționale, prin raportare la următoarele prevederi din Legea fundamentală: art. 1 alin. (5), care instituie obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor; art. l5 alin. (2), care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile; art. 16 alin. (1), care consacră egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice; art. 20 alin. (2) referitoare la principiul priorității tratatelor privitoare la drepturile omului, la care România este parte; art. 21 privind accesul liber la justiție; art. 23 referitor la libertatea individuală și art. 44 privind dreptul de proprietate privată.
În procesul de aplicare la speță a dispozițiilor legale incidente cauzelor cu a căror soluționare este sesizat - în speță fiind art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, respectiv art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate - judecătorului național îi revine rolul de aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului) și, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitare.
In acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutatis mutandis, Vermeire împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie1991, . nr. 214-C, p.84, §26), (CEDO, Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza D. P. împotriva României (nr.2) (Cererea nr.71.525/01, publicată în M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).
In privința rolului ce revine judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, Curtea de Justiție de la Luxemburg a reținut că „este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008. cauzele conexate C-383/06 și C-385/06).
De aceea, în exercitarea rolului ce revine judecătorului național, ca prim judecător convențional și comunitar, prin raportare la Convenția europeană a drepturilor omului, la practica CEDO (blocul de convenționalitate). precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, instanța va înlătura dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală, a excepției de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, constatând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale, convenționale și comunitare, a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
Astfel, față de aspectele relevate rezultă că dispozițiile menționate din Legea contenciosului administrativ, în măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului și în practica CEDO, precum și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care este implicit în totalitatea articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, B. contra României).
Or, sub aspectul posibilității de cenzurare a legalității unui act juridic, CEDO a reținut că posibilitatea de a anula, fără limită în timp, o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, §62, în M. Of. nr. 414 din 31 august 2000) iar în opinia separată la această hotărâre a fost introdusă o nuanțare sub acest aspect, în sensul că „atunci când încălcarea acestui principiu (al securității raporturilor juridice) se datorează posibilității de a anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată, încălcarea trebuie considerată ca o înfrângere a „dreptului la justiție", garantat de art. 6 din Convenție.
Validitatea argumentelor CEDO în speță este susținută de similitudinea de efecte juridice existentă între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil și definitivat prin neutilizarea mijloacelor de atac prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Curtea de Justiție de la Luxemburg a reținut, de asemenea - în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare - că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate. (Hotărârea din 27 septembrie 1983. Universitate Hamburg (C-216/82 pct.5 și urm.). Hotărârea din 9 martie 1994, TWD Textilwerke Deggendorf (C-188/92, pct.10 și urm.), Hotărârea din 12 decembrie 1996, Accrington Beef și alții (C-241/95, pct.14 și urm.), Hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/95, pct.15 și urm.). Hotărârea din 11 noiembrie 1997, Eurotunnel și alții (C-408/95. pct.26 și urm.). Hotărârea din 15 februarie 2001, Nachi Europe (C-239/99, pct.28 și urm.). Hotărârea din 20 septembrie 2001, Banks (C- 390/98, pct.109 și urm.) și Hotărârea din 23 februarie 2006, Atzeni și alții (C-346/03 și C-529/03, pct.30 și următoarele)].
În consecință, se impune concluzia că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, care permit repunerea în discuție, în mod repetat și fără limită în timp, a legalității oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile și drepturile fundamentale arătate, contravenind practicii CEDO și a Curții de Justiție de la Luxemburg, pronunțate în situații juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privința actelor administrative individuale admiterea excepției de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului respectiv.
D. urmare, în aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, prin raportare la principiile învederate, la Convenția europeană a drepturilor omului și la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și la jurisprudența CEDO și a Curții de Justiție de la Luxemburg, instanța va înlătura, în speță, aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007, și ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, cu privire la Hotărârea nr.9/2002 a Consiliului L. al comunei Izvoarele, act administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, a căror nelegalitate a fost invocată pe cale de excepție.
Valorificând argumentația expusă, instanța va respinge excepția de nelegalitate a Hotărârii nr.9/2002 a Consiliului L. al comunei Izvoarele ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția inadmisibilității invocată din oficiu.
Respinge excepția de nelegalitate a Hotărârii nr.9/2002 a Consiliului L. al comunei Izvoarele invocată în dosarul nr.255/88/24-01-2012 al Tribunalului Tulcea Tulcea privind pe reclamanții D. H., prin mandatar D. I., cu domiciliul în . și D. I.- dobânditor de drepturi litigioase, cu domiciliul în ., în contradictoriu cu pârâtii P. C. IZVOARELE, cu sediul în . și C. L. AL C. IZVOARELE, judet Tulcea si intervenienții în interes propriu G. M. ȘI H. G., ambii cu domiciliul în ., ca inadmisibilă.
Definitivă.
Cu recurs în 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 27 martie 2013.
Președinte, Grefier,
C. D. A. C. Doinița C.
Red. Jud.ACD/01.04.2013
Tehnored. jud.ACD/01.04.2013/ 4 ex
| ← Obligaţia de a face. Sentința nr. 367/2013. Tribunalul TULCEA | Obligaţia de a face. Sentința nr. 764/2013. Tribunalul TULCEA → |
|---|
