Angajarea răspunderii solidare a administratorului asociat în temeiul art. 27 alin. 2 lit. c şi d Cod procedură fiscală. Condiţia relei - credinţe.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ALBA IULIA Decizie nr. 2693 din data de 21.09.2015
Angajarea răspunderii solidare a administratorului asociat în temeiul art. 27 alin. 2 lit. c și d Cod procedură fiscală. Condiția relei - credințe.
Pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară a administratorului societății este necesar ca acesta să nu-și fi îndeplinit obligațiile constând în a solicita instanței competente deschiderea procedurii insolvenței și în neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale cu rea credință.
În raport de împrejurările cauzei, în condițiile în care nu au fost determinate împrejurări concrete de natură a contura intenția administratorului de a se sustrage obligațiilor de plată (ex. existența surselor financiare necesare pentru plata obligațiilor, înstrăinarea unor bunuri aparținând societății în vederea sustragerii de la executare silită) nu se poate prezuma că acesta a acționat cu rea-credință.
Secția de contencios administrativ și fiscal - Decizia nr. 2693/21 septembrie 2015. În același sens, decizia nr. 2817/28 septembrie 2015.
Prin sentința nr. 19/CA/2015 a Tribunalului Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul S.P.C. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE S.
Au fost anulate deciziile nr… din 22.10.2013 privind angajarea răspunderii solidare a administratorului asociat și nr…/17.12.2013 privind soluționarea contestației formulate de reclamant.
A fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele încasate în baza deciziei nr… din 22.10.2013 privind angajarea răspunderii solidare a administratorului asociat.
A fost respinsă cererea de suspendare a executării actului administrativ fiscal.
Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE S. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii reclamantului.
Pârâta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488, pct.8 Noul Cod de procedură civilă.
În dezvoltarea motivului de recurs se arată că instanța de fond a reținut în mod nelegal faptul că reclamantul nu a putut să solicite deschiderea procedurii insolvenței întrucât ar fi înregistrat obligații fiscale restante în cuantum de 37.532 lei, sub valoarea prag de 45.000 lei prevăzută de art. 3 din Legea nr.85/2006.
Prevederile legale avute în vedere de instanța de judecată nu sunt aplicabile în cazul cererilor de deschidere a procedurii insolvenței formulate de către debitori. Aceste prevederi sunt aplicabile doar în cazul formulării cererilor de deschidere a procedurii de către creditori, ceea ce nu este cazul în speța prezentă.
Așadar, societatea debitoare putea să solicite deschiderea procedurii insolvenței având o creanță chiar și sub valoarea prag, cu condiția ca aceasta să fie scadentă de cel puțin 90 de zile.
Or, în acest context, în care societatea, prin reprezentantul ei, nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenței, deși îndeplinea toate condițiile legale, apreciază că în mod netemeinic și nelegal a reținut instanța de fond că nu există rea-credință.
Reaua credință a reclamantului rezultă și din faptul că organele de executare silită deși s-au deplasat la sediul social declarat al societății în vederea luării legăturii cu reprezentanții legali, aceștia nu au fost de găsit, astfel încât, consideră că în mod corect a fost angajată răspunderea solidară.
Se observă practic faptul că, reprezentanții societăților comerciale acționează și sunt de găsit doar în momentul în care actele administrativ-fiscale vizează propriul lor patrimoniu, rămânând în pasivitate când este vorba de acte administrativ-fiscale emise pe numele societăților comerciale.
În acest context, apreciază că în mod corect s-a considerat că reclamantul este de rea-credință, dispunându-se angajarea răspunderii solidare a acestuia pentru obligațiile fiscale restante ale debitoarei SC C.&C. SRL, astfel că, în mod netemeinic și nelegal instanța de fond a admis acțiunea reclamantului.
În drept, se invocă dispozițiile art.27 alin. 2, lit. c și d și art. 205 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art.205 Noul Cod de procedură civilă.
Reclamantul S.P.C. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
În motivarea întâmpinării se arată că deși art.488 pct.8 Cod procedură civilă se referă la pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta nu arată care sunt normele legale încălcate sau aplicate greșit.
Critica adusă hotărârii atacate se referă la aprecierea greșită de către instanța de fond a stării de fapt, precum și a probelor administrate în cauză. Dar o astfel de situație ar putea viza netemeinicia hotărârii și nu nelegalitatea acesteia, împrejurare față de care apreciază că motivul de casare nu subzistă.
Se mai menționează că prima instanță a reținut în mod corect că din documentația depusă la dosar de autoritatea fiscală pârâtă nu rezultă îndeplinirea condițiilor art.3 pct.1 din Legea nr.85/2006 pentru a exista obligația în sarcina reclamantului de a solicita deschiderea procedurii insolvenței că reclamantul în calitatea sa de administrator și asociat nu este cel care a determinat neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, că reclamantul a făcut demersuri în anul 2009 pentru a suspenda temporar activitatea firmei unde era asociat și administrator, urmând ca, după trecerea crizei economice, să reia activitatea și să achite datoriile restante, că acesta nu a acționat cu rea-credință în neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de art. 27 alin. 2 lit. c si d din O.G. nr. 92/2003.
În drept, se invocă dispozițiile art.205 și 453 alin.1 Noul Cod de procedură civilă.
Recursul este neîntemeiat având în vedere următoarele:
Din decizia atacată rezultă că atragerea răspunderii reclamantului, în calitate de administrator al SC C. & C. SRL a avut loc în temeiul art.27, alin. 2, lit. c și d Cod procedură fiscală.
Prin sentința atacată a fost admisă acțiunea reclamantului, fiind anulate deciziile nr… /22.10.2013 privind angajarea răspunderii solidare a administratorului asociat și nr…/17.12.2013 privind soluționarea contestației formulate de reclamant, Tribunalul reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27, alin. 2, lit. c și d Cod procedură fiscală, nefiind dovedită reaua-credință a reclamantului.
Pârâta apreciază că reaua-credință a reclamantului a fost dovedită, concluzia instanței de fond fiind greșită.
Susținerea pârâtei nu poate fi primită.
Potrivit art.27, alin. 2 Cod procedură fiscală pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
• administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate (lit. c);
• administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale (lit. d).
Așadar, așa cum a reținut și instanța de fond pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară a administratorului societății este necesar ca acesta să nu-și fi îndeplinit obligațiile menționate anterior (de a solicita instanței competente deschiderea procedurii insolvenței și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale) cu rea credință.
Pârâta a apreciat că reaua credință a reclamantului rezultă din următoarele împrejurări: neonorarea invitației nr…/25.11.2010, legal comunicată, prin care administratorul a fost invitat la sediul organului fiscal în vederea stabilirii de măsuri care să ducă la stingerea creanțelor fiscale ale societății și constatarea cuprinsă în nota nr…/21.10.2013 potrivit căreia societatea SC C. & C. SRL nu există și nu funcționează la sediul social declarat, nefiind găsit nici un reprezentant al societății la respectiva adresă.
Aceste aspecte sunt reale, însă în condițiile în care nu au fost determinate împrejurări concrete de natură a contura intenția administratorului de a se sustrage obligațiilor de plată (ex. existența surselor financiare necesare pentru plata obligațiilor, înstrăinarea unor bunuri aparținând societății în vederea sustragerii de la executare silită) nu se poate prezuma că acesta a acționat cu rea-credință.
De asemenea, elementele identificate de pârâtă nu demonstrează că neformularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței chiar dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege, este rezultatul relei credințe a acestuia.
Este cunoscut că buna credință se prezumă, iar cel care dorește răsturnarea acestei prezumții legale și relative are sarcina de a dovedi reaua credință.
Or, pârâta nu a probat reaua credință a reclamantului, astfel că soluția Tribunalului de anulare a celor două decizii atacate este corectă.
În consecință, față de considerentele de fapt și de drept anterior expuse, în temeiul art. 496, alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
| ← Acţiune având ca obiect anularea adresei I.P.J. prin care... | Cerere de revizuire admisă în baza Hotărârii CJUE... → |
|---|
