Legea nr. 290/2003. obligarea autorităţii la soluţionarea cererii de acordare a despăgubirilor. pasivitatea autorităţii. dreptul la un proces echitabil sub aspectul soluţionării cererii într-un termen rezonabil.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 1104 din data de 29.05.2017
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 04 aprilie 2016 sub nr. 1430/86/2016, reclamantul A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la emiterea deciziei de soluționare a cererii formulată la data de 09.04.2006 în baza Legii nr. 9/1998, prin care s-au solicitat despăgubiri pentru bunurile imobile care au aparținut defuncților B. și C.
Pârâta, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 16 mai 2016, a solicitat respingerea cererii formulate de reclamant, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, arată că din probatoriul administrat de reclamant, mai precis din corespondența purtată de acesta cu Comisia județeană pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) rezultă cât de poate de clar că unui dintre dosarele despre care face vorbire, respectiv 6954/2006 a fost soluționat de către Comisia județeană prin adoptarea de către aceasta a Hotărârii nr. 30/2010. Astfel, așa cum rezultă din adresa nr. 196/30/1/08.01.2016, ce se regăsește în înscrisurile comunicate anexat cererii de chemare în judecată, dosarul administrativ nr. 6954/2006 a fost înaintat de către Comisia județeană către ANRP.
Față de acestea, apreciază că autoritățile competente cu soluționarea dosarului nr. 6954/2006 sunt Comisia județeană și ANRP.
În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 201 și urm., Legea nr. 164/2014, H.G. nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a arătat că în mod greșit pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe motiv că Instituția Prefectului municipiului București nu are atribuții de soluționare a cererilor formulate de cetățeni în temeiul Legii nr. 9/1998 și nici nu adoptă hotărâri în temeiul acestei legi speciale. Având în vedere că dosarele nr. 6954 și 6955 din data de 09.04.2006 împreună cu cererea a fost transmisă spre competența soluționării Instituției Prefectului municipiului București, consideră că aceasta are obligația de a emite decizia de soluționare a cererii.
Pârâta Comisia municipiului București de aplicare a Legii nr. 9/1998, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 10.10.2016, a invocat excepția prematurității solicitării de emitere a hotărârii de către Comisia municipiului București.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, forma în vigoare la momentul depunerii cererii de către reclamant, comisiile județene, respectiv a municipiului București, verifică și rezolvă cererile pentru acordarea de despăgubiri sau compensații, după caz.
La acel moment, pentru adoptarea hotărârilor privind respingerea sau recunoașterea drepturilor, acordarea despăgubirilor sau /și compensațiilor legiuitorul prevedea un termen de cel mult 6 luni de la înregistrarea cererii.
Or, Comisia județeană nu a soluționat cererea înregistrată sub nr. 6955/05.04.2006 de reclamant în termenul de 6 luni prevăzut de legiuitor, ci ca urmare a modificărilor legislative a legii din anul 2007 au decis să decline competența de soluționare a cererii către Comisia municipiului București.
Tot prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția lipsei calității de reprezentant, potrivit art. 82 Cod procedură civilă.
Pe cale de excepție, pârâta solicită respingerea cererii ca inadmisibilă, pentru nerespectarea prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Solicită admiterea excepțiilor și respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nefondată.
Prin sentința nr. 1748 din 15 decembrie 2016, Tribunalul Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondate, excepțiile invocate, de pârâtele Instituția Prefectului București și Comisia Municipiului București de Aplicare a Legii nr. 9/1998, a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Instituția Prefectului București, Comisia Municipiului București de Aplicare a Legii nr. 9/1998 și Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 9/1998, a obligat pârâta Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 9/1998, reprezentată de prefect, la emiterea deciziei de soluționare a cererii reclamantului de acordare a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 9/1998 și a respins acțiunea față de Comisia Municipiului S. de aplicare a Legii nr. 9/1998, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței au promovat recurs pârâtele Instituția Prefectului Municipiului București - prin Prefect și Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 - prin Prefect.
În dezvoltarea motivelor de recurs Instituția Prefectului Municipiului București arată următoarele:
Sub un prin aspect, prima instanță face confuzie între entitățile publice întemeindu-se pe dispozițiile legale de înființare și sediul în care își desfășoară activitatea.
Este adevărat că pârâta Comisia municipiului București de aplicare a Legii nr.9/1998 este înființată prin ordin al prefectului, însă acest aspect nu dovedește decât modul în care a fost înființată. O astfel de logică respectiv atribuirea calității procesuale pasive în raport de dispozițiile legale ce privesc înființarea autorității ar conduce la următoarea ipoteză eronată: dacă legiuitorul a dispus înființarea unei autorități publice prin lege sau prin hotărâre a Guvernului atunci legiuitorul sau Guvernul ar răspunde pentru toate aceste autorități publice acestea fiind lipsite de orice fel de calitate.
Mai mult decât atât, înființarea Comisiei se face prin ordin al prefectului așadar nu prin ordin al Instituției Prefectului Municipiului București.
Mai mult chiar, Instituția Prefectului Municipiului București nu are în subordine comisii județene de aplicare a legilor speciale. De altfel, nici nu se poate reține ca autoritatea denumită Comisia ar fi parte integrantă din structura Instituției Prefectului Municipiului București iar acest lucru se poate observa cât se poate de clar în organigramă.
De asemenea, faptul că două sau mai multe autorități (cum este cazul Comisiei și a Instituției) funcționează în același sediu, acest aspect nu conferă calitate procesuală, atribuții sau competențe autorității care funcționează sub alt regim și care are alte competențe.
Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 340/2004, republicată, privind prefectul și instituția prefectului, Prefectura este definită ca fiind sediul instituției.
Or, faptul că prefectul are și alte funcții exceptând calitatea de reprezentant al Guvernului, anume președinte al Comisiei, acest aspect nu justifică menținerea Instituției Prefectului Municipiului București în cadrul procesului.
Nicăieri în Legea specială nr. 164/2014 sau Legea nr. 9/1998 nu se atribuie competențe, atribuții în sarcina Instituției Prefectului Municipiului București.
În cauză nu este respectat raportul reclamant-pârât, întrucât Instituția Prefectului Municipiului București nu are atribuții de soluționare a cererilor formulate de cetățeni în temeiul Legii nr. 9/1998 respectiv a Legii nr. 164/2014 și nici nu adoptă hotărâri în temeiul acestei legi speciale.
Motivându-și recursul, pârâta Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 - prin Prefect arată că prin Legea nr. 164/2014 a operat o repunere legală în termenul procedural de executare a obligației de a face/a soluționa cererile depuse de solicitanți, printre care și cea formulată de reclamant și de a adopta hotărâri de admitere ori respingere a acestora.
Regimul juridic prevăzut de Legea nr. 164/2014, care se aplică în mod obiectiv de la data de 18.12.2014 este opozabil, potrivit prevederilor art. 3 alin. 2 și următoarele din lege, tuturor cererilor administrative nesoluționate din motive obiective până la această dată.
Așadar, legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul stabilește un regim special și derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, care sunt prioritare față de norma de drept comun (cum e în cazul de față), ce în astfel de situații se aplică numai unde legea specială nu dispune.
Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăși finalitatea adoptării ei, dovedind voința legiuitorului de a deroga de la legea de drept comun, prin prevederi de strictă interpretare și aplicare.
Cu toate acestea, instanța de fond admite acțiunea și obligă Comisia municipiului București de aplicare a Legii nr. 9/1998 la soluționarea cererii reclamantului în baza Legii nr. 9/1998, excluzând din start prevederile legii specială aplicabilă anume Legea nr. 164/2014.
Soluția primei instanțe conduce la încălcarea principiului constituțional prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituția României, potrivit căruia: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări" și încălcarea principiului instituit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 potrivit căruia "Comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 .... soluționează cererile de acordare a despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora", având în vedere că reclamantului i s-a creat un privilegiu ca cererea sa să fíe soluționată fără a se ține seama termenul și de ordinea cronologică impusă de legiuitor, trecând astfel peste drepturile celorlalți solicitanți.
Prin întâmpinarea depusă la 21 martie 2017, reclamantul intimat a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței ca legală și temeinică, apreciind că nu există nici un motiv pentru a se dispune desființarea acesteia. Susține că pârâtele nu fac altceva decât de a se sustrage de la obligațiile care le revin în mod legal.
Recursul formulat de către Instituția Prefectului Municipiului București este întemeiat.
Potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 164/2014, Comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, soluționează cererile de acordare a despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora și, prin hotărâre, propun acordarea de despăgubiri sau respingerea cererilor.
Așadar, calitate procesuală pasivă în cauză are Comisia municipiului București nu Instituția Prefectului municipiului București. Împrejurarea că această Comisie se constituie prin ordin al Prefectului și funcționează în cadrul prefecturii potrivit art. 6 din Legea nr. 9/1998 nu prezintă relevanță asupra calității procesuale pasive întrucât asupra fondului drepturilor invocate de către reclamant (implicit asupra raportului juridic de drept material ce a fost adus în fața instanței) nu hotărăște Instituția Prefectului ci Comisia, atribuțiile acestor două instituții fiind distincte.
Recursul formulat de către Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 nu este întemeiat.
Primul aspect pe care Curtea îl retine este acela că reclamantul a depus cererea formulată în temeiul Legii nr. 9/1998, în anul 2006, nefiind soluționată nici până în prezent (2017). Așa cum a reținut și prima instanță, Comisia a avut o atitudine pasivă constantă timp de 10 ani, solicitându-i reclamantului să completeze dosarul abia după ce acesta a formulat prezenta acțiune.
Un alt aspect pe care Curtea îl reține e acela că recurenta nu a arătat în concret și pe bază de dovezi care din termenele de 9,18 sau 36 de luni reglementate de art. 13 din Legea nr. 164/2014 îi sunt incidente reclamantului. Pe de altă parte, împrejurarea că legiuitorul a stabilit un termen maxim nu înseamnă că toate cererile urmează a fi soluționate în ultima zi a acestui termen. Mai mult, așa cum rezultă din susținerile recurentei și documentele dosarului, reclamantul nu are în prezent nicio certitudine cu privire la soluționarea cererii sale nici măcar în termenul maxim de 36 de luni. Sub acest aspect, Curtea nu poate să nu observe că nici noua lege de eșalonare nu este suficient de previzibilă și nu oferă criterii suficient de clare și precise privind ordinea de soluționare a cererilor. Mai mult, nici recurenta nu a adus dovezi suficient de precise și concordante privind maniera în care a respectat ordinea de prioritate în soluționarea cererilor.
Deosebit de relevante sunt în cauză și statuările primei instanțe privind incidența dispozițiilor CEDO, în special ale art. 6 din această convenție privind dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și impune soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, precum și privind dreptul de acces la o instanță care să îi analizeze reclamantului pe fond pretențiile, fără a i se opune o serie de excepții, în mod constant, o perioadă îndelungată de timp, excepții ce împiedică instanța să analizeze temeinicia drepturilor invocate de către acesta.
Așadar, având în vedere întreaga situație de fapt și de drept, respectiv intervalul de 10 ani de la formularea cererii de acordare a despăgubirilor, pasivitatea constantă și evidentă a autorităților administrative, natura dreptului litigios, condițiile în care s-a produs paguba, (prejudiciul adus dreptului de proprietate producându-se în anul 1940), vârsta reclamantului care are peste 80 de ani, legislația în continuă schimbare cu efecte nocive asupra recunoașterii dreptului la despăgubire în special prin prorogarea termenelor pentru soluționarea cererilor, lipsa unor evidențe clare privind ordinea de soluționare a cererilor și criteriile avute în vedere, duce la concluzia că reclamantului i s-a impus o sarcină disproporționată, excesivă și nejustificată, incompatibilă cu respectarea dreptului de acces la instanță recunoscut de CEDO. Așa cum a reținut și prima instanță, scopul CEDO este să protejeze nu doar drepturi teoretice și iluzorii, ci drepturi concrete și efective, or, în condițiile în care practica națională, atât a autorităților administrative implicate în procesul de despăgubire, cât și a autorității legislative relevă fie o încălcare a obligației de despăgubire, fie o prorogare continuă a soluționării cererilor, prorogare lipsită de un orizont clar de finalizare, Curtea nu poate decât să dea eficiență Convenției EDO și jurisprudenței sale, așa cum a fost reținută și de către prima instanță.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, Curtea, în temeiul art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă urmează să reducă onorariul de avocat de la suma de 3000 lei la suma de 2000 lei, apreciind că este vădit disproporționat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei, obiectul acesteia fiind doar obligarea autorității la emiterea unei decizii.
Pentru considerentele învederate, în temeiul art. 488 pct. 8, art. 496 Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul promovat de Instituția Prefectului Municipiului București, va casa în parte sentința recurată și va respinge acțiunea promovată în contradictoriu cu Instituția Prefectului Municipiului București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, urmând să respingă ca nefondat recursul promovat de Comisia municipiului București.
| ← Contestaţie act administrativ-fiscal. conţinutul deciziei de... | Declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor tranzitorii... → |
|---|
