Prin obligaţia autorităţii publice de a comunica informaţiile de interes public solicitate nu se înţelege obligaţia acesteia de a evalua probleme de drept sau de fapt, ci doar de a comunica date privind activitatea desfăşurată.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 3255 din data de 07.09.2017
Domeniu. Drept administrativ
Comunicare informații de interes public
- Legea nr. 544/2011, art. 1, art. 2 și art. 6, art. 21, art. 22
Prin obligația autorității publice de a comunica informațiile de interes public solicitate nu se înțelege obligația acesteia de a evalua probleme de drept sau de fapt, ci doar de a comunica date privind activitatea desfășurată. A pretinde autorității pârâte să îi comunice, ca informație de interes public, un act într-o anume formă și cu un anume conținut, dorit sau afirmat de solicitant, după efectuarea unor rectificări (…), analize și luarea unor decizii, echivalează cu a pretinde pârâtei să efectueze operațiuni tehnico-administrative sau să emită acte administrative, ceea ce nu se încadrează în obligațiile prevăzute de Legea nr. 544/2001, ci pot face obiectul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, cu reguli specifice (inclusiv plata unei taxe judiciare de timbru).
(Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - decizia civilă nr. 3255 din data de 7.09.2017)
Prin sentința civilă nr. 608/02.02.2017, Tribunalul București a respins excepțiile invocate de pârâți și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului X în contradictoriu cu pârâții X, X.
Prin cererea de recurs, reclamantul X a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii instanței de fond și, prin rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, deoarece s-a încălcat dreptul la apărare, prin neamânarea cauzei la cerere, pentru imposibilitatea de prezentare.
De asemenea, constituie o încălcare a drepturilor reclamantului, drepturi garantate de prevederea art. 1 din Legea nr. 544/2001, care impun accesul liber la informațiile de interes public. Informațiile referitoare la un monument istoric sunt informații publice și trebuie comunicate.
Instanța avea obligația de a verifica dacă este legală afirmația pârâtei referitoare la faptul că nu deține nici un dosar de clasare și nici un fel de înscrisuri referitoare la clasarea imobilului în cauză.
Conform art. 12 din Legea nr. 422/2001 privind inventarierea bunurilor declarate monument istoric, art. 14 alin. (3) și (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 422/2001, pârâta avea obligația de a completa dosarul în anumite termene, care deja sunt scadente și de la data solicitării informațiilor de către reclamant.
Nu se poate aprecia că un imobil / casă este sau nu monument istoric, acest aspect fiind probat numai cu citarea rubricii si codului din lista monumentelor istorice, în condițiile în care în Cartea funciară nu există nici o mențiune despre faptul că acest imobil - Corp A - ar fi monument istoric.
Prin întâmpinare, pârâtul X a solicitat anularea cererii de recurs, arătând că recurentul nu își motivează în fapt și nici în drept cererea de recurs..
Curtea a respins excepția nulității recursului.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu dispozițiile art. 496 C.pr.civ., Curtea a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității";) este nefondat, atât în ceea ce privește respectarea dreptului la apărare, cât și în ceea ce privește încuviințarea probelor de către prima instanță.
În ceea ce privește respectarea principiului contradictorialității, reclamantul a fost legal citat pentru termenul de judecată din 02.02.2017, la care instanța a avut în vedere cererea de amânare depusă la data de 31.01.2017, făcându-se referire expresă la aceasta, însă a constatat că în cauză s-a solicitat judecarea în lipsă, fiind încuviințată proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în considerentele sentinței fiind arătate motivele pentru care s-a dispus în acest mod.
În ceea ce privește imposibilitatea de prezentare pentru motive medicale, recurentul a criticat modalitatea în care prima instanță a interpretat și aplicat dispozițiile art. 222 C.pr.civ., potrivit cărora "amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei";. În speță, adeverința medicală atestă un istoric medical și a fost eliberată cu suficient timp înainte de termenul de judecată stabilit, astfel că reclamantul avea suficient timp pentru a-și asigura reprezentarea de către un alt avocat. Prin urmare, nu se afla într-o situație excepțională pentru a se dispune amânarea judecății, nici nu a solicitat amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise.
În privința motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. 1 pct. 6 C.pr.civ., Curtea a reținut că instanța de fond a prezentat argumentele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția pronunțată, fără a exista motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Motivul de recurs analizat privește situațiile în care instanța de control judiciar nu poate desluși starea de fapt reținută de prima instanță sau nu poate stabili motivele care au stat la baza soluției, din cauza motivelor contradictorii sau străine de natura pricinii, iar nu situațiile în care instanța citează dispoziții legale, iar ulterior realizează o interpretare a acestora, considerată de partea interesată a fi contradictorie.
Instanța de fond a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, astfel că au fost respectate cerințele unui proces echitabil. Obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Acestea pot fi analizate grupat, iar răspunsul poate fi și implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă.
În privința motivelor invocate de recurent cu privire la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Curtea a reținut că instanța de fond a realizat o analiză judicioasă a dispozițiilor legale incidente în cauză, fiind prezentate argumentele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, fără a se interpreta greșit actul juridic dedus judecății.
În fapt, prin adresa nr. 2226/22.08.2016, reclamantul a solicitat comunicarea următoarelor informații: dosarul de clasare a monumentului istoric (…), respectiv comunicarea tuturor informațiilor referitoare la imobil cu precizarea valorii acesteia, (dacă este de interes național, sau de interes local); planul de amplasament (…); instituția care are obligația de a monta plăcuțele de marcare a clădirii ca monument istoric astfel cum impun normele art. 20 din Normele metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice, aprobate prin Ordinul 2260/2008, prin care se impune în mod obligatoriu marcarea clădirii cu un semn distinctiv, pentru ca proprietarii să cunoască faptul că este monument istoric și prin aceasta să cunoască faptul că au obligația de a obține autorizații de construire și pentru zugrăveli; scoaterea imobilului (…) de pe lista cu imobile monument istorice conform procedurii impusă de art. 21 din Normele metodologice, respectiv faptul că, neexistând dosar de clasare înregistrarea în lista monumentelor, este o eroare materială.
La această adresă, pârâtul a răspuns: imobilul (…) este înregistrat ca monument istoric în anul (…) de către Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor istorice prin hotărârea (…); nu există nici o informație referitoare la motivele și considerentele pentru care una din cele (…) corpuri de clădire a fost înregistrată ca monument istoric; Direcția pentru Cultură a Municipiului București nu deține nici un dosar de clasare și nici un fel de înscrisuri referitoare la clasarea imobilului (…) în cauză; în concluzie toate corpurile de clădire de la adresa (…) au statut juridic de monument istoric; toate anexele și restul corpurilor au statut de monument istoric, anexe care sunt intabulate și cadastrate pe adresa (…); marcarea imobilului cu însemnul de monument istoric distinctiv în condițiile legii intră în atribuțiile Primăriei Municipiului București.
Curtea a reținut art. 1 raportat la art. 6 din Legea 544/2001, conform căruia: ,,orice persoană are dreptul să solicite și să obțină de la autoritățile și instituțiile publice, în condițiile prezentei legi, informațiile de interes public".
Art. 2 dispune: În sensul prezentei legi: b) prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației.
Potrivit art. 22 din Legea 544/2001, pe dispozițiile căreia reclamantul și-a întemeiat prezentul demers judiciar, în cazul în care persoana se consideră vătămată în drepturile sale prevăzute de prezenta lege, aceasta poate face plângere la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorității sau instituției publice; Instanța poate obliga autoritatea pârâtă să furnizeze informația de interes public și să plătească daune morale și/sau patrimoniale.
Iar art. 21 din aceeași lege prevede că doar refuzul explicit sau tacit în aplicarea prevederilor legii constituie abaterea și atrage răspunderea disciplinară a celui vinovat.
Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale citate anterior, se desprinde concluzia că doar refuzul nejustificat, care se întemeiază pe exces de putere, poate fi sancționat de lege.
Scopul Legii nr. 544/2001 este de a asigura informarea cetățenilor cu privire la datele de interes public deținute de autorități, iar nu de a constitui un mijloc de constrângere sau sancționare folosind obligația de strângere și comunicare a informațiilor drept pretext.
Așadar, pârâtul a comunicat punctual informațiile solicitate.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de a proceda la scoaterea imobilului (…) de pe lista cu imobile monument istorice conform procedurii impusă de art. 21 din Normele metodologice, în mod corect a reținut prima instanță că nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 544/2001 referitoare la comunicarea informațiilor publice.
Prin obligația autorității publice de a comunica informațiile de interes public solicitate nu se înțelege obligația acesteia de a evalua probleme de drept sau de fapt, ci doar de a comunica date privind activitatea desfășurată. A pretinde autorității pârâte să îi comunice, ca informație de interes public, un act într-o anume formă și cu un anume conținut, dorit sau afirmat de solicitant, după efectuarea unor rectificări (actualizarea listei monumentelor istorice), analize și luarea unor decizii, echivalează cu a pretinde pârâtei să efectueze operațiuni tehnico-administrative sau să emită acte administrative, ceea ce nu se încadrează în obligațiile prevăzute de Legea nr. 544/2001, ci pot face obiectul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, cu reguli specifice (inclusiv plata unei taxe judiciare de timbru).
Reținând că reclamantului i-au fost comunicate, pe de o parte, informațiile care se încadrează în categoria informațiilor de interes public, și, pe de altă parte, justificarea mențiunii privind clasarea imobilului și a lipsei unei decizii de declasare prin aceea că s-ar depăși competențele instituției pârâte, instanța de fond a apreciat în mod temeinic că solicitarea reclamantului, în sensul obligării pârâtului să răspundă în sensul dorit, este neîntemeiată.
În consecință, nu a existat un refuz nejustificat de comunicare a informațiilor de interes public, așa cum pretinde recurentul, neputând fi valorificate în această procedură specială argumentele privind pretinsele neconcordanțe cu mențiunile din Cartea funciară, nelegalitatea clasării, interpretarea și aplicarea art. 12 din Legea nr. 422/2001 privind inventarierea bunurilor declarate monument istoric, respectiv a art. 14 alin. (3) și (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 422/2001, în legătură cu care reclamantul solicitase și administrarea probelor cu interogatoriu și înscrisuri suplimentare, ce au fost respinse în mod temeinic, acestea nefiind concludente în acest cadru procesual, al Legii nr. 544/2001, în care autoritatea publică poate fi obligată doar la a comunica o informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice, iar nu la efectuarea de operațiuni tehnico-administrative sau la emiterea de acte administrative.
În mod evident, soluția capetelor accesorii de cerere depinde de admiterea cererii principale, care în speță s-a dovedit nefondată.
Față de aceste considerente, Curtea a reținut că instanța de fond a interpretat în mod corect dispozițiile legale și a făcut o judicioasă aplicare a acestora la situația de fapt reținută în cauză.
In raport de toate aceste considerente, s-a constatat că recursul este nefondat și a fost respins ca atare, conform art. 496 alin. 1 C.pr.civ.
| ← Domeniu. drept administrativ obligare emitere act administrativ | Domeniu. drept administrativ litigiu privind achiziţiile publice → |
|---|
