Servicii prestate care nu sunt în legătură cu bunurile imobile. lipsa de relevanță a locului prestării acestora. jurisprudența cjue.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ALBA IULIA Decizie nr. 546 din data de 04.04.2016
Servicii prestate care nu sunt în legătură cu bunurile imobile. Lipsa de relevanță a locului prestării acestora. Jurisprudența CJUE.
În ceea ce privește interpretarea art.47 din Directiva TVA (referitor la locul prestării serviciilor), în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a definit condițiile pentru aplicarea acestei dispoziții în sensul că trebuie să existe o "legătură suficient de directă"; între prestarea de servicii și bunul imobil în cauză. În opinia Curții această interpretare se impune pentru motivul că ar fi în contradicție cu economia generală a acestei dispoziții să plaseze în domeniul de aplicare al acestei norme speciale fiecare prestare de servicii care prezintă o legătură minoră, chiar una foarte îndepărtată, cu un bun imobil, deoarece numeroase servicii au legătură într-un fel sau altul cu un bun imobil (C-166/07 Heger).
De asemenea, în cauza C-155/12 RR Donnelley Global Turnkey Solutions ,Curtea a constatat că pentru ca o prestare de servicii să intre în sfera de aplicare a art. 47, această prestare trebuie să fie legată de un bun imobil determinat în mod expres și că, în plus, este necesar ca prestarea serviciilor să aibă ca obiect bunul imobil în sine. Aceasta este situația atunci când un bun imobil trebuie considerat a fi un element constitutiv al unei prestări de servicii întrucât constituie un element central și indispensabil al acestuia.
Or, în prezenta cauză nu există o legătură suficient de consistentă între serviciile prestate de reclamant și bunurile imobile la care se referă ( instalații de turnare situate în oțelării din România).
Secția de contencios administrativ și fiscal - Decizia nr. 546/04 aprilie 2016
Prin sentința administrativă nr…/CA/2015 Tribunalul Hunedoara - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul L.P.C. PFA în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T. și ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE H.
A anulat decizia nr…/…/17.09.2014 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice T .
A anulat decizia de impunere nr…/26.06.2014 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice H.
A respins cererea de anulare a Raportului de inspecție fiscală parțială nr. …/26.06.2014 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice H.
A dispus restituirea cauțiunii de 15.846,70 lei achitată de reclamantă cu chitanța nr…/31.07.2007.
A obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată, către reclamantă, în sumă de 5340 lei.
Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T. solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii.
În motivarea recursului se arată că sentința atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale, motiv de casare prevăzut de art. 488, pct. 8 NCPC.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs menționează că reclamantul intimat efectuează servicii de supraveghere asistență la montare a produselor refractare livrate de către RHI A., instruiește personalul cu privire la exploatarea acestora, analizează și întocmește rapoarte cu privire la comportamentul acestor produse pe fluxul tehnologic. Materialele refractare, reprezentate de cărămizi refractare, subîncorporate în instalația de turnare, respectiv oala de turnare, cuptorul electric, sunt indispensabile funcționării și derulării procesului tehnologic din cadrul unei oțelării.
Astfel, materialele refractare în legătură cu care reclamanta oferea servicii de consultanță și asistență tehnică, deși sunt bunuri mobile, prin încorporarea acestora în instalațiile de turnare din cadrul oțelăriilor, ca și părți componente indispensabile funcționării acestora, dobândesc calitatea de bun imobil.
Astfel, nu se poate susține că ar fi vorba de o observare a funcționării unor bunuri mobile, întrucât luate in individualitatea lor aceste piese nu necesita un asemenea serviciu, in lipsa integrării lor intr-un ansamblu ele fiind nefuncționale.
In acest sens sunt și prevederile art.538 C.civ. conform cărora "materialele aduse pentru a fi întrebuințate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinație.";
Or, în această situație devin incidente prevederile art.133 alin. 4, lit. a Cod fiscal, conform cărora locul prestării este locul unde se regăsesc bunurile imobile, pentru servicii prestate in legătură cu acestea.
Derogarea este conforma cu art. 45 din Directiva CEE 2006/112.
Astfel, serviciile prestate de reclamant sunt în legătură directă cu bunurile imobile situate pe teritoriul României.
Conform jurisprudenței CJUE (cauzele nr. C/05 - Heger rudi GmbH vs Finanzamt Graz - Stadt și nr. C /12 - Donnelley Global Turnkeysolutios ) pentru ca o prestare de servicii să fie considerată prestare de servicii în legătură cu un bun imobil relevante sunt următoarele criterii: prestarea de servicii trebuie să se refere la un bun imobil individual determinat și anume la un bun imobil care este identificabil prin poziția unică ocupată la sol, obiectul prestării de servicii trebuie să fie un bun imobil concret sau prestarea de servicii trebuie efectuată în legătură cu/pentru bunul imobil concret (nu în legătură cu/pentru un bun imobil oarecare), acest bun imobil concret trebuie să reprezinte esența prestării de servicii efectuate, să constituie componenta centrală, să fie inerent prestării, să definească scopul principal al acesteia și să-i determine conținutul, fapt care trebuie înțeles în sensul că prestarea de servicii poate fi efectuată exclusiv în legătură directă cu bunul imobil respectiv, iar nu cu un alt bun imobil, în absența unui bun imobil individual determinat, prestarea de servicii este lipsită de orice rațiune de a fi, iar efectuarea sa nu este posibilă.
Raportând considerațiile din practica Curții Europene de Justiție la speța de față, rezultă că, în ceea ce privește prestarea de servicii rezultată urmare a încheierii contractului de servicii de consultanță, aceasta are loc în locații din România, respectiv oțelăriile din O.R., R., Roman, Târgoviște, etc., iar între prestarea de servicii și bunurile imobile situate la aceste locații exista o legătură directă.
Având în vedere faptul ca reclamantul intimat L.P.C. PFA efectuează servicii de supraveghere, analiză și instruire de personal în legătură cu montarea și exploatarea produselor furnizate de către RHI A., produse care sunt montate în oțelarii ( D.S.O.R., M.T., S.M.R.B., A.R., T.M.K.R.), în mod corect organele de inspecție fiscala au stabilit că activitățile descrise mai sus au suficienta legătură cu respectivele bunuri imobile și au locul prestării la locul unde este situat bunul imobil.
Astfel, prestările de servicii efectuate de L.P.C. PFA se încadrează în prevederile art.133 din Legea nr.571/2003 referitoare la locul de prestare a serviciilor, in sensul că, locul prestării este considerat a fi locul unde sunt situate bunurile imobile, pentru prestările de servicii efectuate în legătură cu bunurile imobile, inclusiv serviciile prestate de experți și agenți imobiliari.
În drept, se invocă prevederile art. 483 alin. 1, art.488 alin.1 punctul 8 NCPC, art.133 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal.
Reclamantul L.P.C. PFA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
În motivarea recursului reclamantul a invocat excepția lipsei calității procesuale active a recurentei în ceea ce privește solicitarea de anulare a deciziei de impunere care a fost emisă de AJFP H.
În ceea ce privește fondul cauzei, se arată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare, atât a dreptului intern, cât și a dreptului comunitar și nu există absolut nici un temei legal care să justifice reformarea acestei sentințe, în sensul celor cerute de recurentă.
Se mai arată că serviciile prestate de reclamant nu au nici o legătură cu bunurile imobile, pentru a le putea fi aplicabile dispozițiile art. 133, alin. 4 din Codul fiscal.
Cu privire la produsele refractare livrate de către societatea din Elveția către combinatele din România, arată că acestea sunt consumabile, ele neavând cum să devină parte din bunul imobil.
În aceste condiții nu pot fi incidente dispozițiile art.538 alin. 2 VCC la care face trimitere pârâta, deoarece aceste dispoziții nu se referă la materialele consumabile;
De asemenea, reclamantul nu a întreținut, reparat, inspectat ori supravegheat mașini, utilaje sau echipamente care se califică drept bunuri imobile.
Potrivit art.47 din Directiva TVA, așa cum este el interpretat prin deciziile CJUE, serviciile în legătură cu bunurile imobile sunt servicii prestate sau orientate spre bunul în sine. Ele au ca obiect modificarea fizică sau juridică a bunurilor imobile. Or, acest lucru este exclus să se întâmple ca urmare a serviciilor prestate către firma S.
Având în vedere cele arătate mai sus, în mod corect a concluzionat instanța de fond că "în speță locul prestării serviciilor nu poate fi considerat a fi locul unde sunt situate bunurile imobile" și, în consecință, a dispus anularea deciziilor de impunere nelegal emise.
În drept, întâmpinarea nu este motivată.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
În ceea ce privește excepția invocată prin întâmpinare:
Excepția invocată de reclamant prin întâmpinare este neîntemeiată având în vedere că obiectul acțiunii în contencios administrativ în situația actelor administrative fiscale îl constituie decizia emisă în soluționarea contestației, iar această decizie a fost emisă de recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice T.
Mai trebuie reținut că prin decizia de soluționare a contestației a fost respinsă contestația formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere, ceea ce înseamnă o validare, atât a soluției, cât și a motivelor cuprinse în decizia contestată, astfel că nu se poate susține că organul de soluționare a contestației nu poate declara recurs împotriva sentinței prin care au fost anulate ambele decizii.
Recursul pârâtei a fost respins datorită următoarelor considerente:
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reține că în mod corect a stabilit instanța de fond că serviciile prestate de reclamant nu sunt legate de bunuri imobile, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 133, alin. 4, lit. a C.fisc. care stabilesc că locul de prestare a serviciilor legate de bunuri imobile este locul unde este situat bunul imobil.
Suplimentar față de cele reținute de instanța de fond Curtea amintește că în ceea ce privește interpretarea art. 47 din Directiva TVA (referitor la locul prestării serviciilor), în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a definit condițiile pentru aplicarea acestei dispoziții în sensul că trebuie să existe o "legătură suficent de directă"; între prestarea de servicii și bunul imobil în cauză. În opinia Curții această interpretare se impune pentru motivul că ar fi în contradicție cu economia generală a acestei dispoziții să plaseze în domeniul de aplicare al acestei norme speciale fiecare prestare de servicii care prezintă o legătură minoră, chiar una foarte îndepărtată, cu un bun imobil, deoarece numeroase servicii au legătură într-un fel sau altul cu un bun imobil (C-166/07 Heger).
De asemenea, în cauza C-155/12 RR Donnelley Global Turnkey Solutions Curtea a constatat că pentru ca o prestare de servicii să intre în sfera de aplicare a art. 47, această prestare trebuie să fie legată de un bun imobil determinat în mod expres și că, în plus, este necesar ca prestarea serviciilor să aibă ca obiect bunul imobil în sine. Aceasta este situația atunci când un bun imobil trebuie considerat a fi un element constitutiv al unei prestări de servicii întrucât constituie un element central și indispensabil al acestuia.
Or, în prezenta cauză nu există o legătură suficient de consistentă între serviciile prestate de reclamant (din înscrisurile aflate la dosar - contract, rapoarte de serviciu - rezultă că serviciile prestate de reclamant constau în: promovarea materialelor refractare RHI, instruirea personalului în legătură cu folosirea acestor produse, urmărirea instalării acestora în conformitate cu procedurile și instrucțiunile de lucru ale societății producătoare) și bunurile imobile la care se referă ( instalații de turnare situate în oțelării din România). De asemenea, bunurile imobile nu reprezintă un element central și indispensabil al prestării de servicii.
Nu se poate susține nici că serviciile prestate au drept obiectiv modificarea caracteristicilor fizice sau a statului juridic a respectivelor bunuri imobile.
Așadar, chiar dacă o parte dintre activitățile prestate de reclamant (cele privind supravegherea instalării produselor în conformitate cu procedurile și instrucțiunile de societății producătoare) au o legătură minoră cu bunurile imobile, acest lucru nu face ca ansamblul activităților prestate de acesta să fie catalogate ca având o legătură suficient de directă cu bunurile imobile în cauză, așa cum susține pârâta.
Având în vedere cele arătate mai sus, în mod corect a reținut instanța de fond că locul prestării serviciilor nu poate fi considerat a fi locul unde sunt situate bunurile imobile, astfel că soluția de anulare a deciziilor emise de organele fiscale este legală.
În consecință, motivul de recurs prevăzut de art.488, pct. 8 NCPC nefiind întemeiat, în temeiul art. 496, alin. 1 C.pr.civ., Curtea a respins recursul declarat de pârâtă.
Având în vedere că recursul a fost respins, în temeiul art.453, alin. 1 NCPC a fost obligată recurenta să plătească intimatei suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
| ← Comunicare informaţii de interes public. Jurisprudență Acte... | Refuzul organelor fiscale de a o înregistra pe reclamantă ... → |
|---|
