ICCJ. Decizia nr. 4850/2000. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4850
Dosar nr. 8966/2000
Şedinţa publică din 4 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta S.C. M. S.A. Giurgiu a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. F. SRL Giurgiu, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată la plata sumei de 45.613.946 lei cu titlu de chirie restantă şi penalităţi.
Prin sentinţa civilă nr. 391 din 9 septembrie 1999, Tribunalul Giurgiu a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat-o pe pârâtă să-i plătească acesteia suma de 45.613.946 lei reprezentând chirie restantă şi penalităţi, precum şi suma de 3.001.836 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta şi, prin Decizia civilă nr. 1708 din 6 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, l-a respins, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că între părţile aflate în litigiu s-a încheiat un contract de închiriere pe o durată de trei ani şi un act adiţional, la data de 25 ianuarie 1999, prin care s-a stipulat o chirie de 7.000.000 lei lunar, la cursul dolarului din 11 ianuarie 1999; apelanta pârâtă nu a dovedit plata chiriei pe perioada aprilie-iunie 1999, situaţie în care apelul său apare ca fiind nefondat.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 9, 10 şi 11 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei noi decizii, din care să rezulte că S.C. F. SRL Giurgiu datorează reclamantei S.C. M. S.A. Giurgiu suma de 25.620.000 lei.
Recurenta pârâtă susţine astfel că a achitat chiria datorată exact până la data expirării contractului, respectiv 31 martie 1999, dată de la care reclamanta, proprietara spaţiului, a majorat unilateral preţul chiriei, la suma de 13.000.000 lei - sumă cu care ea nu a fost de acord, iar faptul că a mai folosit spaţiul închiriat încă trei luni se datorează corespondenţei şi discuţiilor purtate fie pentru micşorarea preţului chiriei, fie pentru cumpărarea spaţiului, ambele soldate cu un rezultat negativ.
În aceste condiţii, recurenta consideră că s-a realizat o tacită relocaţiune, devenind aplicabile dispoziţiile art. 1437, art. 1436 şi art. 1452 C. civ.
În fine, arată că la data de 8 iunie 2000, i-a comunicat reclamantei că se consideră debitoare faţă de ea cu suma de 25.620.000 lei, sumă pe care o recunoaşte deci şi este de acord să o plătească, apreciind că aceasta este suma reală pe care o datorează şi nu suma de 45.613.946 lei pretinsă de reclamantă şi acordată de instanţe.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele.
Între părţi s-a încheiat un contract de închiriere, sub nr. 813/1995, având ca obiect un spaţiu comercial, a cărei valabilitate a expirat la 31 martie 1999, părţile prevăzând prin actul adiţional intervenit la data de 25 ianuarie 1999 posibilitatea prelungirii termenului contractual după această dată, cu acordul părţilor, numai în condiţiile respectării integrale de către chiriaş a obligaţiilor sale contractuale.
Prin acelaşi act adiţional s-a stabilit plata de către chiriaş a unei chirii lunare de 621,95 dolari, adică 7.000.000 lei, la cursul dolarului din data de 11 ianuarie 1999, fără TVA, în ziua plăţii chiriei, suma în lei urmând a fi calculată corespunzător evoluţiei nivelului dolarului înregistrat la BNR, din ziua precedentă.
Pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a chiriei pe lunile aprilie 1999- iunie 1999, neproducând dovezi în acest sens, şi datorează contravaloarea acesteia la cursul dolarului din 25 iunie 1999, conform prevederilor contractuale mai sus menţionate şi calculului întocmit de reclamantă şi aflat la dosar fond.
Prin urmare, se reţine că obligaţia de plată a pârâtei a fost corect reţinută de către instanţele care s-au pronunţat în cauză, în condiţiile în care nu este vorba despre o majorare unilaterală a chiriei, aşa cum susţine recurenta, ci de aplicarea clauzelor contractuale referitoare la cuantumul chiriei datorate, stabilite de comun acord.
De asemenea, în cauză nu a operat tacita relocaţiune, contractul expirând de drept prin ajungere la termen.
Pârâta datorează însă chiria pe toată perioada folosirii efective a spaţiului, până la data predării acestuia, survenită conform propriei recunoaşteri în luna iulie 1999, neputând fi luată în considerare susţinerea ei conform căreia datorează numai suma de 25.613.946 lei, - sumă pe care nu a dovedit-o în nici un fel, deşi i s-a dat această posibilitate la cele trei termene de judecată acordate în cauză.
Pentru aceste considerente, având în vedere că pârâta nu a formulat nici un motiv întemeiat de recurs în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul pe care aceasta l-a declarat în cauză va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta S.C. F. SRL Giurgiu împotriva deciziei nr. 1708 din 6 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 506/2000. Comercial | CSJ. Decizia nr. 459/2000. Comercial → |
|---|
