CSJ. Decizia nr. 404/2001. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 404.
Dosar nr. 4882/2001
Şedinţa publică din 23 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 19 noiembrie 1996 reclamanta S.C. S. S.A. Hunedoara a chemat în judecată pe pârâta S.C. U. S.A. Bucureşti pentru a fi obligată la plata sumei de 165.463 $ (calculat la cursul valutar din momentul plăţii), cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că, în executarea contractului de comision încheiat cu pârâta în anul 1995 a livrat la export o cantitate de laminate expediate cu nava „Med Link", conform prevederilor „Incoterms 1990", condiţia de livrare FOB Constanţa port. Întrucât în port marfa a fost preluată în condiţii corespunzătoare iar ulterior partenerul extern a invocat necorespunderea calitativă a mărfii, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata produselor neachitate de beneficiarul extern.
Cu actul înregistrat la 17 noiembrie 1997 reclamanta a precizat că solicită şi plata dobânzii legale până la achitarea debitului, conform art. 1088 C. civ. şi Decretului nr. 311/1954.
Prin sentinţa civilă nr. 1744 din 27 aprilie 1998 Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta S.C. U. Bucureşti la plata sumei de 165.463 $ plătibilă în moneda naţională la data executării plăţii, plus dobânda de 6% pe an calculată de la data introducerii acţiunii până la 13 ianuarie 1998 şi 20.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că deteriorarea laminatelor a avut loc pe timpul transportului, reclamanta nefiind în culpă pentru oxidare, cu atât mai mult cu cât certificatele de inspecţie a mărfurilor atestă că acestea au fost corespunzătoare calitativ, iar partenerul extern a avut o poziţie oscilantă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, iar prin Decizia nr. 1828 din 23 noiembrie 1998 Curtea de Apel Bucureşti,secţia comercială, a respins apelul reclamantei ca tardiv formulat iar apelul pârâtei ca nefondat.
Recursurile declarate de părţi împotriva acestei decizii au fost admise prin Decizia nr. 2416 din 11 mai 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, iar cauza a fost trimisă Curţii de Apel Bucureşti pentru rejudecarea apelurilor.
În fond, după casare, secţia a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti a pronunţat Decizia nr. 431 din 23 martie 2001 prin care s-a admis apelul reclamantei S.C. S. S.A. Hunedoara şi a fost schimbată în parte sentinţa tribunalului în sensul obligării pârâtei şi la plata sumei de 57.446.294 lei cheltuieli de judecată.
Totodată, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi s-a respins ca nefondat apelul pârâtei S.C. U. S.A. Bucureşti.
Cu actul înregistrat la 22 mai 2001 pârâta S.C. U. S.A. a formulat recurs împotriva acestei decizii, susţinând, în esenţă, următoarele:
- hotărârea atacată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece, deşi raporturile dintre părţi s-au întemeiat pe contractul de comision, instanţa face aplicarea art. 1361 C. civ. care reglementează obligaţiile cumpărătorului;
- instanţa nu a ţinut seama de prevederile contractului de comision şi de obligaţia ce şi-a asumat-o comitentul de a-şi exprima acordul expres pentru acţionarea clientului extern pe cheltuiala sa;
- recurenta a mai invocat mai multe dispoziţii ale Codului Comercial privind contractul de comision şi tinzând să dovedească faptul că beneficiarul extern nu a fost acţionat deoarece reclamanta nu şi-a dat acordul cu privire la suportarea cheltuielilor de judecată impuse de litigiul extern;
- instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii schimbând înţelesul acestuia, respectiv dispoziţiile cuprinse în art. 3 cap. V din contractul de comision ( 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Recursul pârâtei este nefondat.
Din actele dosarului rezultă că între părţi s-a încheiat contractul de comision pentru export din 5 septembrie 1995 în baza căruia reclamanta S.C. S. Hunedoara a livrat cantitatea de 1.180,351 tone laminate în valoare de 342.301,79 $ pentru a fi exportate sucursalei franceze a firmei M.H. din Germania.
Aşa cum s-a dovedit cu documentele de livrare de la dosar, mărfurile s-au încărcat pe nava Med Link în portul Constanţa iar pentru încasarea preţului s-au emis mai multe facturi ce s-au decontat parţial, rămânând neachitată suma de 165.463 $ care formează obiectul litigiului.
Instanţele au ajuns la concluzia că pentru contravaloarea produselor neachitate de partenerul extern răspunderea revine pârâtei care nu l-a acţionat deşi, în calitate de comisionar, avea obligaţia de a întreprinde toate demersurile pentru recuperarea prejudiciului.
Prima critică formulată de recurentă se referă la motivarea în drept folosită de instanţa de apel, susţinând că, în mod eronat s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1361 C. civ. care reglementează obligaţiile cumpărătorului deşi S.C. U. Bucureşti avea calitatea de comisionar, fiind aplicabile alte dispoziţii legale.
Din cuprinsul considerentelor deciziei criticate rezultă că instanţa a avut în vedere prevederile contractului de comision, nefiind invocate dispoziţiile legale la care face referire pârâta în motivele de recurs, prima critică urmând a fi înlăturată.
Cel de al doilea motiv se referă la modul în care instanţa a interpretat prevederile contractului de comision susţinând că instanţa n-a ţinut seama de obligaţia asumată de comitent de a-şi exprima acordul expres pentru acţionarea clientului extern pe cheltuiala sa.
În susţinerea acestui motiv, recurenta a invocat prevederile art. 6 din Cap IV (reclamaţii) din contract potrivit cărora, la cererea expresă a comitentului, în cazurile anume specificate de acesta, comisionarul va acţiona la instanţele îndrituite.
În realitate, instanţele au analizat probele administrate în cauză în raport de acest capitol din contract şi de celelalte clauze, ajungând la concluzia corectă că încă din luna ianuarie 1996 reclamanta a răspuns pârâtei că nu este de acord cu reclamaţia beneficiarului extern, această poziţie fiind menţinută în mod constant şi fiind bazată pe convingerea că lipsurile calitative nu-i sunt imputabile.
Astfel, din corespondenţa (invocată în Decizia curţii de apel) rezultă că reclamanta a cerut comitentului să întreprindă toate demersurile ce se impun în vederea recuperării diferenţei de 165.463 $ precum şi a daunelor suferite, mergând până la acţionarea în justiţie a partenerului extern dacă litigiul nu putea fi soluţionat pe cale amiabilă.
În legătură cu aceasta, recurenta a susţinut că, potrivit clauzelor contractului de comision, comitentul avea obligaţia de a-şi exprima acordul categoric pentru acţionarea firmei străine, ca şi acceptul de a suporta cheltuielile de judecată în ipoteza când s-ar fi pierdut procesul, iar atâta timp cât comitentul nu şi-a asumat acest risc, comisionarul n-ar fi putut introduce o acţiune împotriva partenerului extern.
Cu alte cuvinte, deşi reclamanta şi-a exprimat acordul său pentru a fi întreprinse toate demersurile pentru recuperarea debitului, partenerul extern nu a fost acţionat deoarece comisionarul nu şi-a asumat riscul suportării cheltuielilor de judecată în care s-ar fi pierdut litigiul extern.
O asemenea atitudine a fost corect sancţionată de instanţe atunci când au apreciat că, faţă de modul cum a fost derulat exportul, ca şi tratativele dintre părţile contractante, comisionarul trebuia să acţioneze partenerul extern, existând suficiente elemente pentru angajarea răspunderii acestuia.
Într-adevăr, la dosarul tribunalului s-au depus mai multe înscrisuri din care instanţa de fond a tras concluzia corectă în legătură cu poziţia oscilantă a firmei străine cu privire la deficienţele constatate; pe de altă parte atâta timp cât marfa (livrată în condiţia FOB Constanţa) era corespunzătoare în portul de încărcare, eventualele deficienţe apărute ulterior n-ar fi putut fi imputate furnizorului, iar comisionarul trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei de la cei vinovaţi de producerea ei.
Pentru toate aceste considerente, recursul formulat de societatea comercială pârâtă va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. U. S.A. Bucureşti împotriva deciziei nr. 431 din 23 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 407/2001. Comercial | CSJ. Decizia nr. 4015/2001. Comercial → |
|---|
