CSJ. Decizia nr. 409/2001. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 409.
Dosar nr. 8806/2001
Şedinţa publică din 28 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 360 din 19 ianuarie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. AHL A. SRL şi în consecinţă a obligat pârâta S.C. A.P. Română să-i plătească 3.757 USD despăgubiri (în lei la cursul BNR din ziua plăţii), 250 USD dobândă aferentă şi 258 USD dobândă pentru plata parţială cu întârziere.
Prin aceeaşi sentinţă s-a luat act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reţinut în baza înscrisurilor depuse de reclamantă că între părţi s-a încheiat o poliţă de asigurare pentru suma de 10.184 USD pentru un autoturism. La mai puţin de o lună de la încheierea contractului autoturismul asigurat a fost distrus total într-un accident. Deşi s-a întocmit dosarul de asigurare 2256/1999 în care s-a constatat distrugerea totală, pârâta a refuzat plata sumei de 3.757 USD cu motivarea că aceasta şi-o putea recupera prin valorificarea de către reclamantă a epavei autoturismului accidentat.
Cum în contract s-a stipulat suma asigurată de 10.184 USD şi cum distrugerea autoturismului a fost totală, instanţa a obligat pârâta şi la plata diferenţei considerând cererea reclamantei întemeiată.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 1174 din 10 septembrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 1043/2001.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. A.P. Română S.A. Bucureşti, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 8 şi 10 C. proc. civ.
Sub un prim aspect se critică hotărârea pronunţată în cauză, susţinându-se că instanţele au interpretat greşit clauzele contractului de asigurare în sensul că valoarea la care se plătesc despăgubirile este valoarea reală a autoturismului şi nu suma la care acesta a fost asigurat pe de o parte. Pe de altă parte, deşi autoturismul a suferit accidentul şi respectiv avaria la mai puţin de o lună de când a fost cumpărat direct din fabrică acestuia trebuie să i se aplice coeficientul de uzură dat de trecerea timpului faţă de data fabricaţiei.
Printr-o altă critică se susţine că deşi în contract este stipulată clauza preluării epavei de către reclamantă spre valorificare instanţa a interpretat greşit această clauză în sensul că reclamanta nu este obligată să preia epava.
Criticile sunt neîntemeiate iar recursul se va respinge pentru considerentele ce urmează.
S-a stabilit în cauză şi pârâta nu contestă că autoturismul a fost distrus total în cadrul accidentului şi că acesta a fost asigurat pentru suma de 10.184 USD. De asemenea nu se contesta faptul că autoturismul a fost cumpărat din fabrică. Date fiind toate aceste împrejurări, necontestate de către pârâtă, în mod corect au reţinut instanţele prin hotărârile pronunţate în cauză că despăgubirile trebuie să fie egale cu suma asigurată. Ca un supliment de motive Curtea reţine că, chiar dacă pârâta ar aplica pentru anul scurs de la data preluării autoturismului (perioadă în care acesta a staţionat în parcul său) un anumit grad de uzură nu se justifică suportarea contravalorii acestuia de către reclamantă care a achiziţionat un autoturism nou (în sensul de nefolosit).
În ce priveşte susţinerea că prin contractul de vânzare s-a prevăzut preluarea epavei de către reclamant, în mod just a reţinut instanţa de apel că faţă de conţinutul clauzei privind stabilirea prin acordul părţilor a valorii acesteia nu se poate deduce din cuantumul despăgubirii propriu-zise valoarea asupra cărora părţile în cauză nu au convenit. Este pe deplin justificată acordarea şi a dobânzilor datorate dat fiind că datoria era certă, lichidă şi exigibilă şi dobânzile au fost cerute prin acţiunea introductivă.
În fine, ultima critică vizează împrejurarea că pârâta contestă valoarea pagubei stabilită de către propriul său agent de constatare sub pretextul că acesta şi-ar fi depăşit atribuţiile. Ori, o asemenea susţinere chiar dacă ar fi reală ar angaja răspunderea prepusului său faţă de pârâtă, în nici un caz nu constituie un motiv de contestare a realităţii celor constatate întrucât aceasta ar echivala cu invocarea de către recurentă a propriei culpe în calitate de comitent.
Faţă de considerentele ce preced, hotărârile pronunţate în cauză atât la fond cât şi în apel sunt legale şi temeinice, iar Curtea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A.R. A.G.I. România Bucureşti împotriva deciziei nr. 1179 din 10 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4683/2001. Comercial | CSJ. Decizia nr. 4080/2001. Comercial → |
|---|
