ICCJ. Decizia nr. 515/2001. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.515
Dosar nr.7231/2001
Şedinţa publică din 10 februarie 2004
Asuprarecursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr.11.051/2001 la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială,reclamanta S.C. M. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. N.G.P.B. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 52.377.169 lei, reprezentând 40.325.421 lei chirie, 8.382.070 lei, penalităţi pentru neplata chiriei şi 3.669.678 lei prestări servicii, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr.320 din 18 ianuarie 2001, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea reclamantei, obligând pârâta la 10.114.639 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, a respins capătul de cerere privind plata chiriei ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că potrivit art.13 din contractul de închiriere, penalităţile pentru plata cu întârziere a chiriei sunt datorate în procent de 0,4 % pe zi, ori în perioada de referinţă, mai – septembrie 2000, pârâta a plătit cu întârziere chiria datorată pentru spaţiul comercial închiriat, astfel că aceasta va fi obligată la plata sumei de 10.114.639 lei,cu acest titlu.
Cu privire la plata chiriei, tribunalul a reţinut că potrivit art.6 din acelaşi contract, plata acesteia se face lunar, pe bază de facturi, însă reclamanta nu a depus la dosar nici una din facturile neachitate, neexistând nici o dovadă în acest sens. Ca atare, s-au respins capetele de cerere privind plata chiriei şi a prestărilor de serviciu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a comercială, prin Decizia nr.758 din 16 mai 2001 a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta şi la plata sumei de 3.669.678 lei reprezentând contravaloare servicii către reclamantă. S-au menţinut celelalte dispoziţii.
În considerentele acestei decizii, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, deşi reclamanta a indicat emiterea a două facturi pentru plata chiriei, nu le-a depus la dosar astfel că în mod corect, instanţa de fond a respins acest capăt de cerere.
Referitor la contravaloarea prestărilor de servicii, Curtea de Apel a reţinut că, potrivit art. 10 lit.e din contract, chiriaşul (pârâta) se obligă să plătească contravaloarea utilităţilor şi că acestea vor fi facturate odată cu contravaloarea chiriei. Examinând facturile depuse de reclamantă pentru aceste utilităţi, instanţa de apel a constatat că pârâta a recunoscut la plată două dintre acestea în valoare de 1.380.750 lei iar pentru diferenţa de sumă facturată, s-a reţinut că fiind acceptate la plată prin semnarea de primire a acestora, pârâta este obligată a le achita, proba raporturilor comerciale în speţă, fiind făcută, potrivit art.46 C. com.
La data de 30 iulie 2001, reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, cu respectarea termenelor prevăzute de art.301 şi 303 C. proc. civ..
Recurenta şi-a întemeiat cererea pe prevederile pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., criticând soluţia Curţii de Apel Bucureşti, sub aspectul respingerii capătului de cerere privind plata chiriei, în cuantumul restrâns prin cererea de apel, de la 40.325.421 lei la 29.446.023 lei, arătând că soluţia s-a dat cu ignorarea unei dovezi administrate, în speţă, reclamanta indicând două facturi, din 19 septembrie 2000 şi 2 octombrie 2000, ce constituie în opinia acesteia probe în dovedirea pretenţiilor.
Pentru acest motiv, recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii şi a capătului de cerere privind chiria, astfel cum a fost restrâns prin cererea de apel. A despus, potrivit art. 305 C. proc. civ., înscrisuri noi, constând în copii certificate după facturile invocate, în susţinerea cererii.
La termenul din data de 28 ianuarie 2003, recurenta a făcut dovada că prin reorganizare, calitatea procesuală activă a revenit S.C. D.I. S.A., succesoare a S.C. M. S.A., potrivit actelor depuse ulterior.
Curtea, examinând recursul declarat de reclamanta S.C. M. S.A. şi continuat de S.C. D.I. S.A., prin prisma criticii formulate, constată că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art.6 din contractul de închiriere, înregistrat la 29 aprilie 1998, părţile au stabilit că plata chiriei se face lunar, pe baza facturii emise de locatar.
Art.1169 C. civ. – prevede că cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească.
În speţă, recurenta reclamantă nici în faza de judecată a fondului, nici în cea a apelului, de altfel cu caracter devolutiv, nu a depus la dosarul cauzei facturile care să facă dovada pretenţiilor sale, în sumă introductivă 40.325.421 lei şi restrânsă apoi, în apel la cuantumul de 29.446.023 lei, cu titlu de chirie.
În aceste condiţii, în mod legal şi corect, ambele instanţe au soluţionat corect acest capăt de cerere, ca fiind nedovedit.
Împrejurarea că în faza de recurs reclamanta a depus aşazisele „înscrisuri noi", în temeiul art. 305 C. proc. civ., astfel cum a indicat în cerere, nu poate conduce la examinarea acestora, dat fiind pe de o parte că în această fază procesuală, instanţa este obligată a examina legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, ori, în speţă s-a dovedit că aceste înscrisuri, nu au fost depuse nici cu prilejul examinării fondului şi nici în apel, deşi emană de la însăşi reclamantă. Pe de altă parte, prevederea cuprinsă în art. 305 C. proc. civ. este stipulată pe cale de excepţie, accepţiunea de „Înscrisuri noi" făcând trimitere la „probe noi", ceea ce nu este cazul atâta timp cât aceste probe ţin de însăşi substanţa pretenţiilor solicitate, încorporează înele însele dreptul de creanţă al locatorului (reclamanta), solicitat prin cererea introductivă, la tribunal.
De altfel, reclamanta avea la îndemână completarea probatoriului, aşa cum a făcut-o cu depunerea facturilor în dovedirea capătului de cerere privind contravaloarea utilităţilor, în judecată în apel.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 teza 2 C. proc. civ. urmează a respinge recrusul declarat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. D.I. S.A. (succesoarea S.C. M. S.A.) împotriva, deciziei nr.758 din 16 mai 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi10 februarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 518/2001. Comercial | CSJ. Decizia nr. 570/2001. Comercial → |
|---|
