ICCJ. Decizia nr. 52/2001. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.52
Dosar nr.8185/2001
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2004
Asuprarecursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 26 octombrie 2000, reclamanta S.N.P. „P." S.A. – Sucursala Arpechima chemat în judecată S.C. „S.C.I.A." S.R.L. ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să oblige pârâta la plata sumei de 465.770.404 lei cu titlu de dobânzi comerciale.
În motivatea cererii reclamanta a arătat că, la data de 20 aprilie 1999, a fost încheiat între aceasta, în calitate de vânzător şi pârâtă, în calitate de cumpărător, contractul nr.252 având ca obiect livrarea de produse petroliere.
În baza contractului menţionat reclamanta a livrat pârâtei mărfuri în valoare de 1.198.930.832 lei.
Deşi cumpărătorul s-a obligat, prin contractul menţionat, la achitarea anticipată a contravalorii produselor livrate, aceasta a efectuat plata cu întârziere, în perioada august – octombrie 2000, la aproximativ un an de la livrare.
Prin sentinţa nr.915/C din 19 decembrie 2000, Tribunalul Vâlcea, secţia comercială a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de judecată a reţinut că potrivit art.19 din contractul menţionat, plata produselor facturate se face anticipat de către cumpărător.
Prin art.20 din acelaşi contract, părţile au convenit că în cazul neefectuării plăţii la livrare, conform art.17-19, se poate lua în considerare şi plata după livrare, în condiţiile prezentării unei scrisori de garanţie, emisă cu respectarea prevederilor art.21-24 din acelaşi contract.
Potrivit prevederilor art.25 din contract, în cazul neachitării la scadenţă a facturilor emise, vânzătorul va proceda la executarea parţială sau totală a garanţiei bancare.
Din derularea ulterioară a raporturilor comerciale a rezultat că reclamanta a luat în considerare scrisorile de garanţie, pentru că în caz contrar nu ar fi efectuat livrarea decât în condiţiile efectuării plăţilor cu anticipaţie.
Reclamanta a livrat pârâtei produse petroliere peste valoarea de 500 milioane lei a garanţiei bancare depuse de către aceasta, ceea ce semnifică faptul luării în consideraţie şi a scrisorii de garanţie bancară în valoare de 2.500 milioane lei emisă de S.C. „O." S.A. la data de 15 martie 1999.
Ca atare, reclamanta se află în culpă, constând în neexecutarea scrisorilor de garanţie bancară, aşa încât aceasta nu poate solicita daune interese.
Împotriva hotărârii primei instanţe reclamanta a declarat apel susţinând că prin hotărârea pronunţată, instanţa de judecată a făcut o greşită aplicare a legii.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi pârâta, pe care nu l-a timbrat anticipat şi nu l-a motivat.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr.443/2001/A-C din 27 iunie 2001, a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei 265.314.889 lei cu titlu de dobândă comercială.
Prin aceeaşi hotărâre, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei pronunţate la judecarea în fond a cauzei a fost anulat, ca netimbrat.
În motivarea acestei decizii, instanţa de control judiciar a reţinut că scrisoarea de garanţie nr.112 trebuia pusă în executare de către vânzător în condiţiile art.25 din contract.
Nu aceeaşi situaţie este însă, cu referire la scrisoarea emisă de S.C. „O." S.A., aceasta neconstituind o garanţie bancară.
Ca atare, reclamanta este îndreptăţită la dobânzi comerciale calculate la mărfurile livrate după depăşirea valorii primei scrisori de garanţie bancară.
Împotriva acestei din urmă hotărţri pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 din C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că instanţa de apel a soluţionat acţiunea reclamantei fără a observa că în cauză există o excepţie de la aplicarea art.43 din C. com., cu referire la art.20 şi 25 din contract.
Or, reclamanta a primit, fără obiecţiuni, scrisoarea de garanţie emisă de S.C. „O." S.A. şi nu s-a conformat cererii pârâtei de a solicita decontarea facturilor de către terţul garant.
În concluzie, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Ambele instanţe au stabilit corect starea de fapt privitoare la raporturile comerciale dintre reclamantă şi pârâtă şi modalităţile convenite de acestea pentru efectuarea plăţii produselor facturate.
Diferenţa de interpretare dintre cele două instanţe priveşte natura şi eficienţa garanţiei emise de S.C. „O." S.A.
În acest sens, prima instanţă a apreciat că aceasta produce efecte, iar reclamanta este în culpă, iar reclamanta este în culpă pentru neexecutarea garanţiei.
Instanţa de apel a apreciat că, nefiind emisă de o unitate bancară, garanţia emisă de S.C. „O." S.A. nu produce efecte şi, ca atare, pentru valoarea produselor petroliere livrate cu depăşirea valorii garanţiei bancare, de 500 milioane lei, dobânda comercială este datorată.
Examinând efectele garanţiei bancare rezultă că, printre altele, aceasta asigură executarea contractului comercial prin aceea că partenerul clientului băncii contează pe încasarea preţului mărfii prinrecurgerea la garanţie.
Or, acest efect nu poate fi contestat garanţiei emise de S.C. „O." S.A.în limita sumei de 2,5 miliarde lei.
Ca atare, în mod greşit instanţa de apel a înlăturat culpa contractuală a reclamantei, constând în nerecurgerea la această din urmă garanţie.
Este adevărat că garanţiile bancare sunt cel mai des uzitate în practica comercială, dar din această împrejurare nu se poate reţine că acesta este singurul mod de garantare a îndeplinirii obligaţiei de plată, o astfel de concluzie fiind infirmată de dreptul obligaţional privitor la garanţiile reale şi personale.
Aşa fiind, cât timp reclamanta nu a făcut dovada recurgerii la garanţie şi refuzului garantului S.C. „O." S.A.de a face plăţi în limita sumei garantate, aceasta se află în culpă în raport de dispoziţiile art.25 din contract, aşa încât criticile formulate prin recurs se constată a fi întemeiate.
La termenul de judecată din 17 septembrie 2000, pârâta a invocat lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei.
Intimata reclamantă a depus precizări, Decizia nr.242 din 13 martie 2003 a S.N.P. „P." S.A.şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a S.N.P., din care rezultă că sucursalelor li s-a atribuit competenţă de reprezentare în numele S.N.P.
În raport de această delegare de atribuţii, reclamanta poate sta în judecată, conform art.42 din C. proc. civ., aşa încât excepţia invocată se constată a fi neîntemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei, va admite recursul declarat de pârâtă şi va modifica Decizia atacată în sensul că va respinge apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a S.N.P. „P."S.A. – Sucursala Arpechim.
Admite recursul declarat depârâta S.C. „S.C.I.A." S.R.L. împotriva deciziei nr.443 din27 iunie 2001 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ -, modifică Decizia atacată în sensul că respinge apelul reclamantei S.N.P. „P." S.A. – Sucursala ARPECHIM.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 14 ianuarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 520/2001. Comercial | CSJ. Decizia nr. 518/2001. Comercial → |
|---|
