ICCJ. Decizia nr. 92/2001. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.92
Dosar nr.2157/2001
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 24 noiembrie 1999, reclamanta S.C. C. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. E.C. S.R.L. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză instanţa de judecată să dispună evacuarea din spaţiile comerciale: Magazinul Autoservire şi Unitatea alimentarăşi alimentaţie publică nr.58. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 174.558.285 lei cu titlu de taxă locaţie neachitată şi 27.297.884 lei reprezentând penalităţi de întârziere.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contracte de locaţie a gestiunii pentru spaţiile menţionate, iar aceasta, începând cu data de 1 august 1999, a refuzat să mai plătească taxa de locaţie a gestiunii pentru spaţiile menţionate, iar aceasta, începând cu data de 1 august 1999, a refuzat să mai plătească taxa de locaţie datorată.
La data de29 februarie 2000, reclamanta a precizat debitul, în sensul majorării cuantumului acestuia la 478.464.583 lei, iar la data de 11 mai 2000 a precizat cererea, în sensul constatării de drept a locaţiunii asupra uneia dintre cele trei spaţii şi a constatării rezilierii celorlalte două contracte de locaţie a gestiunii în condiţiile pactului comisoriu.
Prin sentinţa nr.273 din 25 iulie 2000, Tribunalul Covansa a admis în parte acţiunea, aşa cum a fost completată şi în consecinţă:
-a constatat rezilierea de drept a contractelor de locaţie a gestiunii nr.306 din 12 septembrie 1992 privind restaurantul Şugaş şi nr.178 din 8 februarie 1995 privind Unitatea nr.58;
-a dispus rezilierea contractului de locaţie a gestiunii nr.2377/1991 şi actelor adiţionale ulterioare privind Unitatea nr.20;
-a dispus evacuarea pârâtei din spaţiile comerciale menţionate;
-a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 423.723.850 lei taxă de locaţie restantă şi de 99.604.867 lei cu titlu de penalităţi.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut că prin contractul de locaţie a gestiunii nr.2377 din 15 iulie 1991, reclamanta a dat pârâtei, în locaţie de gestiune, unitatea nr.20 Magazin autoservire. Termenul locaţiei a fost stabilit iniţial la 3 ani care, prin act adiţional, a fost prelungit la 8 ani, cu începere de la data încheierii procesului-verbal de primire predare, la 12 iulie 1991. Ulterior, printr-un nou act adiţional, s-a stabilit durata nedeterminată a locaţiei de gestiune, părţile statuândasupra dreptului de reziliere a contractului cu un preaviz de 30 de zile.
La data de 2 septembrie 1992 părţile au încheiat contractul de locaţie a gestiunii nr.306 cu privire la restaurantul Şugaş, pe o durată de 8 ani, cu începere de la 1 septembrie 1002. Şi la acest contract s-au încheiat , succesiv, acte adiţionale prin care s-a majorat cuantumul taxei de locaţie.
La data de 8 februarie 1995 părţile au încheiat cel de al treilea contract de locaţie a gestiunii cu nr.172, privitor la spaţiul situat în Sfântu Gheorghe,pe o durată de 5 ani.
În toate cele trei contracte s-a prevăzut că neplata unei singure rate a locaţiei este sancţionată cu rezilierea de plin drept a contractului şi plata de daune.
De asemenea, părţile au stabilit că neplata preţului la scadenţă atrage majorări de întârziere de 0,4% pe zi de întârziere.
Până în luna august 1999 pârâta a plătit în mod constant sumele datorate. După 1 august 1999, în mod nejustificat pârâta nuamai achitat taxa de locaţie, deşi reclamanta a emis facturi în acest scop. Ulterior punctajului efectuat la data de 27 iunie 2000, pârâta a achitat o parte din sumele datorate cu titlu de taxă de locaţie a gestiunii şi de penalităţi.
Împotriva hotărârii primei instanţe, pârâta a declarat apel susţinând că instanţa de judecată a stabilit eronat starea de fapt.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi de contencios administrativ, a respins apelul declarat de pârâtă ca nefondat.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că soluţia de reziliere a contractului de locaţie a getiunii nr.2377/1991 a avut corect în vedere neplata la termen a taxei de locaţie datorate şi acumularea unor restanţe importante.
Declarând apel, pârâta nu a demonstrat că situaţia reţinută de prima instanţă nu este corectă.
Apărarea apelantei-pârâte privitoare la majorarea unilaterală a cuantumului acestor taxe este infirmată de semnătura şi ştampila sa, aplicate pe actele adiţionale.
Totodată, soluţia de disjungere a cererii reconvenţionale este corectă în raport de prevederile art. 120 alin. 2 C. proc. civ.
Împotriva acestei din urmă hotărâri pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 11 C. proc. civ. (nemodificat).
Pârâta a criticat Decizia instanţei de control judiciar sub aspectul încălcării dreptului la apărare, în sensul că nu a fost admisă cererea reprezentantei pârâtei privind amânarea judecării apelului pentru imposibilitate de prezentare. Totodată, aceasta a arătat că se impune controlul judiciar privind timbrajul la instanţa de fond, în raport de împrejurarea că după repunerea neprocedurală a cauzei pe rol, reclamanta a majorat pretenţiile.
O a doua critică priveşte refuzul instanţei de a trata separat cele trei contracte de locaţie a gestiunii şi ca urmare a neconstatării şi nevalorificării împrejurării că pentru Unitatea nr.20, taxa de locaţie a gestiunii a fost achitată integral.
A treia critică priveşte nelegalitatea hotărârilor pronunţate în cauză rezultată din nesocotirea normelor legale privind privatizarea în raport de care pârâta era îndreptăţită la cumpărarea spaţiilor comerciale menţionate.
Pârâta a mai susţinut că nelegalitateaşi injusteţea sumelor acordate de instanţe rezultă din triplarea sumei iniţial solicitate, într-un interval de numai un an. Mai mult,instanţa aacordat mai mult decât s-a cerut, neobservând că suma solicitată de reclamantă prin cererea precizatoare include şi penalităţile.
Recurenta a mai susţinut că instanţele de judecată s-au pronunţat fără a examina dacă actele adiţionale sunt semnate de pârâtă. Totodată, acestea au disjuns judecarea cererii reconvenţionale, soluţie ce apare ca fiind nejustificată, în raport de împrejurarea că aceasa privea realizarea de investiţii, de către pârâtă, în valoare de peste 400 milioane lei.
În concluzie, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit specificului căii de atac a recursului, hotărârile prevăzute de art. 2999 C. proc. civ., pot fi reformate pentru cel puţin unul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 din acelaşi cod, invocate de partea care îl exercită, cu referire la hotărârea atacată.
Ca atare, în recurs nu se judecă pretenţia părţii ci se examinează legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate în raport de motivele de casare sau modificare invocate de recurent.
Or, declarând recurs, pârâta a formulat critici cu privire la hotărârea primei instanţe, nefăcând obiectul apelului şi ca atare, asupra cărora instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat, aşa încât, acestea nu pot fi examinate omisso medio în recurs. De reţinut că aceste critici nu constituie motive de ordine publică ce ar putea fi puse în discuţia părţilor. Mai mult, acestea sunt şi neîntemeiate, instanţele stabilind corect starea de fapt, corespunzător probatoriului administrat înc auză.
Dintre criticile formulate de pârâtă în recurs, două privesc Decizia pronunţată în apel şi anume:
-prima priveşte încălcarea dreptului de apărare, prin respingerea cererii reprezentantei apelantei privind amânarea judecării apelului;
-a doua priveşte greşita disjungere a judecării cererii reconvenţionale, invocată în apel şi asupra căreia instanţa de control judiciar s-a pronunţat.
Ambele critici se constată a fi neîntemeiate.
În apel, pârâtei i-a fost admisă o cerere de amânare a judecării acestei căi de atac, pentru completarea taxei de timbru .
Apelanta a formulat o nouă cerere la 13 decembrie 2000, pentru amânarea judecării apelului, „în vederea asigurării reprezentantei pentru susţinerea apelului".
La termenul de judecată din 14 decembrie 2000, instanţa a respins această nouă cerere de amânare a judecării apelului.
Or, în raport de modul de formulare a cererii şi de împrejurarea că în cauză nu era primul termen de judectă, în mod corect cererea a fost respinsă, apelanta-pârâtă nedovedind motivele temeinice avute în vedere de legiuitor.
Cu privire la judecarea separată a cererii reconvenţionale, ca urmare a disjungerii acesteia, în mod corect s-a reţinut că aceasta este legală în raport de împrejurarea că numai cererea principală era în stare de judecată.
Ca atare, se constată ca fiind neîntemeiate criticile formulate de pârâtă în recurs, aşa încât hotărârea atacată nu este supusă cazului de modificare invocat de către aceasta.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. E.C. S.R.L. împotriva deciziei nr.625 Ap din 18 decembrie 2000 a Curţii de Apel Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi15 ianuarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 97/2001. Comercial | CSJ. Decizia nr. 915/2001. Comercial → |
|---|
