CSJ. Decizia nr. 990/2001. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 990Dosar nr. 4578/2001
Şedinţa publică din 19 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta S.C. E.S. SRL Bucureşti a chemat în judecată S.C. S. S.A. Bucureşti solicitându-se iniţial obligarea pârâtei să transfere dreptul de proprietate privind activul Microproducţie – etaj I – din Bucureşti, prin încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare sau a contractului de vânzare cumpărare prin negociere directă cu plata preţului în rate la preţul stabilit prin raportul de evaluare efectuat în cauză, şi obligarea la daune cominatorii de 1.000.000 lei/zi de întârziere.
La dosarul de fond reclamanta a depus o cerere completatoare la acţiune prin care a solicitat să fie obligată pârâta la efectuarea raportului de evaluare şi să transfere proprietatea şi cu privire la activul birou compus din 2 camere în suprafaţă de cca. 45 mp de la aceeaşi adresă cu primul activ cerându-se de data aceasta daune cominatorii de 1.550.000 lei/zi de întârziere.
Pentru a doua oară, la dosarul de fond, reclamanta precizează obiectul acţiunii în conformitate cu art. 13 alin. (3) din Legea nr. 133/199 în sensul obligării pârâtei să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru cele două active, cu plata preţului în rate, cu un avans de 5% şi eşalonarea ratelor pe o perioadă de 5 ani la valoarea de 2.356.982.000 lei pentru activul Microproducţie – etaj l – Bucureşti împreună cu terenul aferent, şi de 224.085.000 lei pentru activul birou, valori stabilite prin raportul de expertiză depus la dosar. Daunele cominatorii au fost majorate la 10.000.000 lei/zi întârziere.
În şedinţa din 15 mai 2000, instanţa de fond a conexat dosarul nr. 2444/2000 în care reclamantă figura S.C. S. S.A., iar pârâtă S.C. E.S. Ltd, având ca obiect rezilierea contractului de asociere dintre părţi şi actele adiţionale nr. 1/1997 şi nr. 2/1998 şi evacuarea pârâtei din spaţiul în suprafaţă de 720 mp ce reprezintă etajul I din cea de a doua hală de producţie ca şi din suprafaţa de 45 mp la etaj I din corpul central al clădirii, la dosarul de faţă nr. 529/2000, considerându-se îndeplinite cerinţele art. 164 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 6253 din 16 octombrie 2000 Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea principală şi a obligat pârâta S.C. S. S.A. să încheie contractul de vânzare-cumpărare pentru cele 2 active cu plata preţului în rate cu un avans minim de 5% şi eşalonarea ratelor pe o perioadă de 5 ani la valoarea de 2.356.982.000 lei pentru activul Microproducţie – etaj I– situat în Bucureşti împreună cu terenul aferent, şi de 224.085.000 lei pentru activul birou – valori stabilite conform expertizei. A fost obligată pârâta şi la plata daunelor cominatorii de 10.000.000 lei pe zi întârziere începând de la data pronunţării şi până la executarea obligaţiei.
S-a respins ca nefondată cererea conexă privind rezilierea contractului de asociere în participaţiune şi evacuarea pârâtei.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta din acţiunea principală a făcut dovada că se încadrează în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, că utilizează în baza contractului de asociere activele disponibile ale pârâtei, rezultând din raportul de expertiză că a făcut investiţii la imobilele utilizate.
În baza situaţiei de fapt reţinute, instanţa a considerat că în cauză operează dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 133/1999 şi că faţă de caracterul imperativ al normelor acestei legi, consimţământul la vânzare al societăţilor comerciale proprietare de active este suplinit prin lege, acestea neavând altă alternativă decât de a se conforma opţiunii utilizatorilor.
Aceste considerente au determinat respingerea apărărilor pârâtei privind hotărârea AGA din 30 iunie 2000 şi faptul că activul în litigiu nu este disponibil.
Cu referire la acţiunea conexă, s-a considerat că S.C. S. nu a dovedit neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către pârâta din această cerere, iar, refuzul de a plăti cotele fixe stabilite în contract, este justificat în lipsa facturilor care trebuiau emise de reclamantă.
Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 306 din 6 martie 2001 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. S. S.A. Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că potrivit art. 12 lit. a) din Legea nr. 133/1999 I.M.M. urile au acces la activele disponibile ale societăţilor comerciale şi companiilor naţionale cu capital majoritar de stat, precum şi al regiilor autonome în condiţiile arătate de text, reclamanta aflându-se în situaţia utilizării activelor pârâtei în baza contractului de asociere, în participaţiune, ceea ce duce la obligarea societăţii comerciale pârâte să le vândă la solicitarea deţinătorului în condiţiile de asemeni arătate de textul de lege incident.
În condiţiile normelor imperative în materie, s-a apreciat că societăţile comerciale (în speţă pârâta) nu are dreptul de a opta între a vinde sau nu activele solicitate, nerespectarea acestei obligaţii fiind sancţionată contravenţional.
Apărarea pârâtei privind acordul F.P.S. a fost înlăturată cu motivarea că aplicarea legii nu poate fi condiţionată de acest acord, aplicaţiunea în speţă a OG nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 inclusiv a HG nr. 450/1999 care fiind legi de drept comun în materia privatizării, cu caracter general, nu pot anihila efectele legii speciale în materie de vânzare a activelor, cum este Legea nr. 133/1999.
Însuşindu-şi în parte motivarea instanţei de fond, cu completarea invocării actului adiţional nr.1 la contractul de asociere, s-a considerat corect respinsă cererea conexă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs S.C. S. S.A. Bucureşti care invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9, 10 şi 11 C. proc. civ. a susţinut în esenţă următoarele:
1. Greşit instanţele au justificat neplata cotei de profit de către pârâta din acţiunea conexă şi asta ca urmare a neemiterii facturilor de recurentă, încălcându-se astfel clauzele contractului de asociere în participaţiune, cât şi prevederile OG nr. 3/1992 arătându-se expres în contractul semnat de ambele părţi că plata cotei de profit se face prin emiterea unor bilete la ordin, aşa cum s-a procedat dealtfel cu cotele ce s-au plătit.
Se mai arată că până la data litigiului, pârâta din cererea conexă nu a invocat niciodată ca motiv de neplată a cotei de profit, neemiterea facturilor fiscale.
2. Instanţa de apel, chiar prin schimbarea motivării, a ignorat atât conţinutul contractului de asociere în participaţiune cât şi al actului adiţional nr. 1 din 10 februarie 1993, deoarece intimata din recursul de faţă s-a obligat prin art. 2 pct. 2.2. din actul adiţional nr. 1/1993 să asigure reparaţia clădirii pe care o utilizează, preluând această obligaţie din sarcina recurentei.
3. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apărărilor formulate de recurentă cu privire la condiţiile în care ar fi trebuit să aibă loc vânzarea, dat fiind neachitarea de către intimată a cotelor de profit şi a cheltuielilor pentru utilităţi, prin acesta dând dovadă că este un rău platnic şi că nu a respectat clauzele contractului, ceea ce exclude încadrarea acesteia în prevederile Legii nr. 133/1999, cum greşit a considerat instanţa de apel.
În cadrul acestui motiv de recurs se invocă şi nepronunţarea instanţei asupra cererii de introducere în cauză a F.P.S. pentru a se judeca litigiul şi în contradictoriu cu statul – acţionarul majoritar - şi nici asupra dovezilor, care conduceau la rezilierea contractului de asociere în participaţiune.
Recursul este fondat.
Mai înainte de a se analiza motivele de recurs, trebuie menţionat că la termenul din 5 iunie 2002, faţă de Decizia nr. 495/2000 a Curţii de Apel Bucureşti care a dispus deschiderea procedurii falimentului în condiţiile Legii nr. 64/1995, cauza a fost suspendată, dar repusă pe rol ca urmare a anulării deciziei de mai sus prin admiterea cererii de revizuire formulată de intimata din acest dosar.
Revenind la analiza recursului se impune verificarea criticilor raportat distinct la cele două acţiuni care au fost conexate şi care urmăreau efecte diferite vizând raporturile dintre părţi.
Astfel, acţiunea introdusă de S.C. E.S. SRL Bucureşti a fost admisă invocându-se exclusiv art. 12 din Legea nr. 133/1999 care are norme imperative, obligatorii pentru proprietarul activelor (în cauză recurenta) care trebuie să se supusă necondiţi0onat de nici o altă analiză a cererii utilizatorului spaţiului, dacă acesta se încadrează în categoria de I.M.M. uri.
Tocmai în preluarea generică a conţinutului art. 12 din Legea nr. 133/1999 şi a necoroborării acestuia cu art. 13 din aceeaşi lege, constă greşeala instanţei de apel şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Este netăgăduit că instanţa de apel a reprodus corect prevederile art. 12 din Legea nr. 133/1999, numai că s-a grăbit să tragă concluzia cu privire la obligaţia recurentei, în mod automat, fără ca aceasta să mai aibă vreun drept de verificare a cererii de cumpărare, şi fără ca intimata să mai fi îndeplinit şi alte condiţii, cerute de acelaşi text, şi tot cu caracter imperativ.
Simpla lectură a art. 12 din Legea nr. 133/1999 arată că I.M.M. urile (intimata în cauza de faţă) au acces la activele disponibile ale societăţilor comerciale etc. în condiţiile arătate în continuare la lit. a) - c), pentru că la lit. d) să se menţioneze că au şi prioritate şi la cumpărarea activelor disponibile.
Pentru facilităţile ce s-au acordat de legiuitor întreprinderilor mici şi mijlocii se constată că accesul şi prioritatea la cumpărare se referă permanent la activele disponibile condiţie de esenţă, în lipsa căreia conţinutul textului rămâne fără eficienţă.
Tocmai datorită importanţei acestei condiţii, legiuitorul a simţit nevoia ca în art. 13 din Legea nr. 133/1999 să explice ce se înţelege prin active disponibile şi cum se stabilesc acestea de către proprietarii lor (în cauză de recurentă), şi nu de utilizator.
Cu alte cuvinte, un litigiu cu obiectul celui de faţă, nu se poate soluţiona prin aplicarea automată a prevederilor art. 12 din Legea nr. 133/1999, dacă nu este coroborat şi cu art. 13 din aceeaşi lege.
Ori instanţa de apel nefăcând acest lucru a pronunţat o hotărâre cu încălcarea legii, pentru că art. 13 din Legea nr. 133/1999 obligă proprietarii de active să stabilească şi să întocmească listele cuprinzând activele disponibile, în termen de 60 zile de la data intrării în vigoare a legii, liste ce se transmit la camerele de comerţ şi industrie judeţene şi a municipiului Bucureşti unde se şi afişează, având caracter public.
O asemenea dovadă nu s-a făcut de S.C. E. SRL, existând în schimb memoriul adresat de recurentă la 10 aprilie 2000 acţionarului majoritar, F.P.S., că activul nu este disponibil fiindu-i necesar acesteia pentru o serie de oportunităţi de afaceri.
Deci, activele în discuţie, nu sunt cuprinse în nici o listă care să fie afişată la camera de comerţ pentru a se putea vorbi de un activ disponibil cum cere legea.
Dealtfel nici instanţa de apel nu a putut să ignore total chiar condiţiile cerute de art. 12 din Legea nr. 133/1999 pe care s-a întemeiat hotărârea, dar recunoscând că prioritatea la vânzare [cum prevede art. 12 lit. d)] şi obligarea proprietarului de active să le vândă nu este acelaşi lucru, trage o concluzie contrară constatării de mai sus, şi anume că diferenţa nu are relevanţă, ceea ce este total greşit.
Din cele arătate, rezultă clar că un activ este disponibil şi la acesta au acces I.M.M. urile şi prioritate la cumpărare, numai în momentul în care s-au îndeplinit formalităţile prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999. Această formalitate nu a fost îndeplinită tocmai pentru că în şedinţa extraordinară AGA din 30 iunie 2000 s-a hotărât ca activul Microproducţie să nu se vândă decât cu aprobarea AGA, idem şedinţa ordinară AGA din 31 august 2000, iar aceste hotărâri nefiind contestate în termen legal, fiind publicate în Monitorul Oficial şi înregistrate la ORCMB potrivit Legii nr. 31/1990 R au devenit opozabile terţilor (deci şi intimatei) şi nu cum s-a reţinut greşit de instanţa de apel.
De menţionat, şi nu este lipsit de importanţă, că acţiunea în care S.C. E. SRL figurează reclamantă a fost introdusă după ce instanţa a fost sesizată de recurenta de acum cu acţiune în rezilierea contractului de asociere în participaţiune şi evacuare. Mai trebuie relevat şi faptul că deşi prin art. 12 lit. a) din Legea nr. 133/1999 se arată că activele se vând la preţul negociat stabilit pe baza raportului de evaluare, ceea ce nu este cazul în speţă, instanţa nu numai că a preluat sumele din raportul de expertiză (deci fără negociere) a stabilit şi modalitatea de plată atât cu privire la avans, cât şi ulterior la achitarea şi eşalonarea ratelor, încălcându-se din nou legea, cât şi voinţa proprietarului activelor.
Pentru toate aceste motive hotărârea privind acţiunea principală este dată cu nerespectarea legii urmând a fi admis recursul, casată Decizia din apel, admis apelul S.C. S. S.A. şi respinsă acţiunea.
Cu privire la acţiunea conexă prin care se solicita de S.C. S. S.A. rezilierea contractului de asociere în participaţiune şi evacuarea S.C. E. SRL instanţa de apel a motivat respingerea acesteia întemeindu-se pe art. 4 din contractul de asociere şi actul adiţional nr. 1/1997.
Ceea ce s-a omis însă de instanţa de apel este verificarea actului adiţional nr. 2/1998 la contractul de asociere semnat de ambele părţi, prin care se modifica art. 2 alin. (1) din actul adiţional nr. 1/1997 (reţinut exclusiv de instanţă) în sensul că pentru sumele datorate de intimată aceasta (şi nu recurenta) va emite Bilet la Ordin.
Rezultă deci, că achitarea cotelor de profit stabilite prin contractul de asociere trebuia făcută prin mijlocul de plată arătat şi nu prin emiterea de facturi de către proprietarul activelor, cum a motivat instanţa de apel, înlăturând în acest mod culpa intimatei în nerespectarea clauzelor contractuale.
Există dovadă la dosar (adresa nr. 198/1998 emisă de intimată) că anterior perioadei în litigiu cotele de profit au fost plătite prin Bilete la Ordin şi nu prin facturi, această ultimă modalitate privind exclusiv plăţile cuvenite pentru utilităţile spaţiului ocupat care au fost emise dar nu au fost onorate.
Că plata cotei de profit nu se efectua prin emiterea de facturi, rezultă din prevederile OG nr. 3/1992 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 130/1995 care la Capitolul I – Operaţiuni impozabile – nu menţionează cotele de profit care rezultă din contractele de asociere, pentru că prin modul său de calcul, ar însemna o dublă impozitare, aspecte care nu au fost avute în vedere de instanţe atunci când au analizat culpa intimatei în acţiunea formulată de recurentă.
Tot printr-o interpretare greşită a actelor adiţionale, s-a ajuns la concluzia că recurenta nu a reparat hala pusă la dispoziţia intimatei, ceea ce a justificat neplata cotei de profit din partea acesteia, dacă s-ar fi analizat art. 2 pct. 2.2. din actul adiţional nr. 1/1997 s-ar fi observat că intimata se obliga ca în contul cotei de profit neachitată să asigure reparaţia clădirii, astfel obligaţia fiind transferată de la recurentă la intimată.
Numai printr-o lipsă de verificare a probelor administrate de recurentă în acţiunea având ca obiect rezilierea contractului şi evacuarea intimatei (ceea ce face incidente şi dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) s-a putut ajunge la concluzia eronată că intimata şi-a îndeplinit obligaţiile din contractul de asociere în participaţiune şi că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 17 din contract, când rezultă fără dubiu din adresele existente la dosar că au fost încălcate obligaţiile ce reveneau utilizatorului activelor din art. 13 contract şi asemeni din art. 17 care sunt sancţiunile.
Acestea sunt considerentele pentru care se admite recursul şi cu privire la acţiunea conexă, urmând a se casa Decizia, a se admite apelul şi prin schimbarea sentinţei a se admite acţiunea, dispunându-se rezilierea contractului de asociere în participaţiune şi evacuarea pârâtei S.C. E.S. SRL din spaţiul în litigiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta S.C. S. S.A. Bucureşti împotriva deciziei nr. 306 din 6 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, modifică Decizia atacată, admite apelul şi schimbă în tot sentinţa în sensul că respinge acţiunea principală ca nefondată, admite cererea conexă, dispune rezilierea contractului de asociere în participaţiune precum şi evacuarea pârâtei din spaţiul în litigiu.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 996/2001. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 99/2001. Comercial → |
|---|
