Neplata de bunăvoie a creanţei stabilite printr-un titlu executoriu. Devalorizarea acesteia ca urmare a inflaţiei. Fapt ilicit cauzator de prejudicii. Dezdăunare. Admisibilitate
| Comentarii |
|
Dispoziţiile art. 3711 şi următoarele din codul de procedură civilă referitoare la executarea silită instituie un drept, iar nu o obligaţie a creditorului de a recurge a această modalitate de valorificare a creanţei sale. Prin urmare, nerecurgerea la această procedură nu reprezintă o faptă culpabilă imputabilă reclamantei debitoare şi cu atât mai puţin o cauză de exonerare de răspundere a pârâtei-debitoare.
Conform art. 998 şi urm. din Codul civil - text pe care a fost întemeiată acţiunea - “orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Se admite, de asemenea, că fapta cauzatoare de prejudiciu poate consta şi într-o inacţiune, aşa cum s-a întâmplat în speţă, pârâta neefectuând de bunăvoie plata datorată.
(Secţia comercială, decizia nr. 2790 din 14 mai 2001)
CURTEA
constată că prin sentinţa definitivă şi irevocabilă, nr. 1165 pronunţată la 25 martie 1997 de secţia comercială a Tribunalului Bucureşti, pârâta SC “M.T.” SA a fost obligată să plătească reclamantei SC “N.E.” SRL suma totală de 22.332.289 lei din care 20.158.864 lei reprezentau daune, iar 2.173.425 lei cheltuieli de judecată.
La 16 martie 1999 aceeaşi reclamantă a formulat o nouă acţiune prin care, invocând devalorizarea monedei naţionale survenite ca urmare a inflaţiei, precum şi reaua credinţă a pârâtei, care nu îşi îndeplinise obligaţia de plată stabilită prin hotărârea menţionată, a solicitat obligarea acesteia la plata valorii actualizate a respectivului debit, pe care a estimat-o la 55.421.193 lei.
Prin aceeaşi acţiune reclamanta a cerut de asemeni ca pârâta să fie obligată şi la plata unor daune cominatorii de 100.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în achitarea debitului.
Prin sentinţa nr. 5844 pronunţată la 25 noiembrie 1999 de secţia comercială a tribunalului Bucureşti acţiunea a fost respinsă, apelul făcut ulterior de pârât împotriva acestei sentinţe fiind de asemeni respins prin decizia nr. 1012 pronunţată la 3 aprilie 2000 de secţia comercială a Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut în esenţă că acţiunea nu putea fi admisă deoarece pe de-o parte nu a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1082 din Codul civil, iar pe de
alta pentru că în cauză culpa neexecutării obligaţiei pârâtei revine reclamantei care nu a făcut demersuri în vederea executării silite pe baza titlului deja existent.
S-a considerat de asemeni că rata inflaţiei invocată de către reclamantă “nu are nici o bază legală” şi că, deşi nu a făcut-o în mod explicit, instanţa de fond s-a pronunţat şi în sensul respingerii cererii accesorii privind acordarea de daune cominatorii.
La 13 aprilie 2000 reclamanta SC “N.E.” SRL a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, iar la 25 mai 2000 au fost formulate şi motivele de recurs, ulterior cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei comerciale a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 4583/2000.
în susţinerea recursului, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 304 punctul 8 şi 9 din C. pr. civ. şi a criticat decizia atacată susţinând că, deşi acţiunea avea un cu totul alt temei juridic, instanţa de apel s-a pronunţat raportându-se la prevederile art. 1082 din Codul civil.
în acelaşi context s-a afirmat că existenţa ori inexistenţa unor demersuri pentru executarea silită a titlului iniţial era irelevantă, instanţa fiind investită numai în legătură cu prejudiciul cauzat de pârâtă prin neachitarea, de bună voie, a debitului.
Au fost invocate de asemeni dispoziţiile art. 304 punctul 11 din C. pr. civ. susţinându-se că instanţa de apel a refuzat să ia în considerare probe din dosar care atestă rata inflaţiei, fără a observa că,
dacă s-ar fi efectuat o expertiză contabilă, acesta ar fi trebuit să fie întocmită tot pe baza respectivului indicator financiar.
în consecinţă reclamanta a cerut casarea deciziei atacate şi, în principal, rejudecarea cauzei pe fond cu consecinţa admiterii acţiunii.
în subsidiar s-a avansat şi varianta unei casări şi a trimiterii dosarului la aceeaşi instanţă în vederea efectuării unei expertize contabile care să determine “cu cât s-a devalorizat obligaţia”.
Recursul este fondat pentru motivele care vor fi expuse în continuare.
Curtea reţine în acest sens că dispoziţiile art. 3711 şi următoarele din C. pr. civ. referitoare la executarea silită instituie un drept, iar nu o obligaţie a creditorului de a recurge la această modalitate de valorificare a creanţei sale.
Prin urmare nerecurgerea la această procedură nu reprezintă o faptă culpabilă imputabilă reclamantei-creditoare şi cu atât mai puţin o cauză de exonerare de răspundere a pârâtei debitoare.
Or, în speţă tocmai o asemenea răspundere ar fi trebuit să fie avută în vedere, deoarece pârâta nu a executat direct, obligaţia de plată stabilită în sarcina sa printr-un titlu executoriu.
Conform art. 998 şi urm. din C. civ. - text pe care a fost întemeiată, în mod expres acţiunea introductivă - “orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Se admite de asemeni că fapta cauzatoare de prejudiciu poate consta şi într-o inacţiune, aşa cum s-a întâmplat şi în cauza de faţă, în care pârâta nu a efectuat plata datorată.
Existenţa prejudiciului produs prin această faptă culpabilă a pârâtei a fost de asemeni dovedită în cauză prin depunerea, în dosarul primei instanţe (fila 6), a adresei prin care Comisia Naţională de Statistică atesta că, între luna martie 1997, când a fost pronunţată decizia care constituie titlul executoriu, şi luna septembrie 1998 rata inflaţiei a fost de 85,1%, ceea ce, incontestabil, reprezintă o diminuare a valorii reale a creanţei reclamantei.
Prin urmare, în cauză, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998 din C. civ. de natură a atrage răspunderea pârâtei pentru prejudiciul pe care l-a produs, iar hotărârile date atât de prima instanţă cât şi de cea de apel sunt pronunţate cu încălcarea legii, făcând ca în cauză să devină incidente dispoziţiile art. 304 punctul 9 din C. pr. civ.
Aşa fiind, Curtea urmează a face aplicarea prevederilor art. 312 alin. 3 şi respectiv 296 din c. pr. civ. în sensul admiterii recursului, al modificării deciziei atacate şi al admiterii apelului, cu consecinţa schimbării sentinţei - şi a admiterii cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri.
In acest context invocarea în motivarea recursului şi a prevederilor art. 304 punctele 8 şi 11 din C. pr. civ. este irelevantă, cu atât mai mult cu cât probele administrate, considerentele hotărârilor pronunţate precum şi argumentele reclamantei nu confirmă aplicabilitatea în cauză a acestor dispoziţii legale.
în ceea ce priveşte valoarea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a neexecutării obligaţiei iniţiale, Curtea constată că probele administrate în cauză sunt, într-o anumită măsură, neconcludente, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a explicat, eventual printr-o notă de calcul, operaţiunile matematice prin care a ajuns să considere că valoarea iniţială a creanţei sale, aceea de 22.332.289 lei, a ajuns prin actualizare la cuantumul de 55.421.193 lei.
Pe de altă parte, în condiţiile în care nici în prima instanţă, nici în apel, reclamanta nu a prezentat şi nici nu a solicitat să fie administrate probe privind cuantumul prejudiciului, cererea sa, formulată pentru prima dată în recurs, privitoare la efectuarea unei expertize nu poate fi primită.
în consecinţă, Curtea urmează a lua în considerare ca valoare a prejudiciului suferit de reclamantă în perioada martie 1997 - septembrie 1998 suma de 19.058.014 lei, care rezultă prin aplicarea, asupra creanţei iniţiale, de 22.332.289 lei, a ratei inflaţiei de 85,1 % evidenţiate, pentru acelaşi interval, prin înscrisul depus în dosarul primei instanţe (fila 6).
Formula de calcul utilizată de reclamantă în acţiunea introductivă şi prin care a solicitat ca pârâta să fie obligată atât la plata creanţei 22.332.289 lei cât şi la achitarea unei diferenţe corespunzătoare ratei inflaţiei este nejustificată deoarece ignora caracterul definitiv şi irevocabil al sentinţei prin care s-a stabilit valoarea iniţială a creanţei.
Prin urmare, în cauza de faţă, pârâta urmează a fi obligată numai la plata sumei de 19.058.014 lei, care exprima echivalentul deprecierii valorii reale a creanţei reclamantei.
în acelaşi sens, Curtea reţine că în motivarea apelului său reclamanta a criticat sentinţa pronunţată în cauză în legătură cu omisiunea primei instanţe de a se pronunţa cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata de daune cominatorii, iar în considerentele deciziei recurate această critică a fost înlăturată apreciindu-se că respectiva cerere, având un caracter accesoriu, ar fi fost, în mod implicit, respinsă odată cu cererea principală.
în motivarea recursului reclamanta nu a formulat nici o critică cu privire la acest aspect, fapt care impune menţinerea soluţiei primei instanţe de respingere a respectivei cereri.
Curtea reţine totodată că, în raport cu ultimele considerente expuse, modificarea deciziei recurate ca şi admiterea apelului şi schimbarea sentinţei urmează a avea doar un caracter parţial.
| Judecarea cererii de anulare a hotărârii Adunării Generale a... → |
|---|
