CSJ. Decizia nr. 1126/2002. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1126
Dosar nr. 2051/2002
Şedinţa publică din 21 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Petiţionara SC N. Iaşi a solicitat, pe calea acţiunii în anulare, desfiinţarea hotărârii arbitrale nr. 33 din 6 august 2001, pronunţată de Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Braşov, prin care a fost admisă cererea reclamantei H. SA.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia 314/R din 7 mai 2002, a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, că modalitatea încheierii contractului prin corespondenţă nu este condiţionată de semnarea acestuia, ci manifestarea de voinţă se realizează prin acceptarea ofertei. În asemenea situaţie, acţiunea în anulare nu poate fi încadrată într-una din situaţiile prevăzute de art. 364 C. proc. civ.
Împotriva hotărârii judecătoreşti, astfel pronunţate, petiţionara a declarat recurs, la data de 5 mai 2002, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că, în mod greşit, a fost sesizat tribunalul arbitral, în condiţiile în care nu există o clauză compromisorie valabilă, care să atribuie litigiul unei astfel de instanţe. Potrivit art. 343 alin. (1) C. proc. civ., convenţia arbitrală se încheie în scris, sub pedeapsa nulităţii, iar contractul părţilor, care include o clauză compromisorie, nu este semnată de ambele părţi.
Critica pe fond a cauzei are în vedere greşita obligare la daune-interese rezultate din contravaloarea produselor reparate, penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, cât timp, înainte de introducerea acţiunii în anulare, plăţile au fost efectuate.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru considerentele ce se vor expune.
Clauza compromisorie este expresia voinţei părţilor de a renunţa la jurisdicţia de drept comun. Fie că este cuprinsă sub forma unei stipulaţii sau clauze în contractul principal, fie exprimată printr-un înscris separat, ea priveşte litigiile ce se vor naşte, cu privire la relaţiile contractuale născute între părţi şi are un caracter independent. De aceea, problema acţiunii în anularea clauzei compromisorii poate lua fizionomia unei apărări faţă de acţiunea principală.
Forma convenţiei de arbitraj comportă, însă, discuţii, pentru că apare ca o clauză contractuală în contractul principal, care, în cele mai multe cazuri, se încheie prin intermediul contractelor tip sau în condiţii generale, prin referire la uzurile codificate sau ca un contract separat, iar unele legislaţii pretind un înscris autentic, altele act sub semnătură privată, pentru ca unele să ceară numai forma orală, ca manifestare de voinţă.
În convenţia europeană asupra arbitrajului comercial se prevede că, prin convenţie de arbitraj, se înţelege o clauză compromisorie inserată în contract şi semnată de către părţi ori conţinută într-un schimb de scrisori sau alte comunicări, iar în raporturile dintre ţări, a căror lege nu impune forma scrisă, orice convenţie încheiată în formele permise de aceste legi [art. 1 pct. a)].
Fiind un act consensual, proba convenţiei de arbitraj se face prin orice mijloace.
Art. 341 C. proc. civ. precizează că părţile pot stabili, prin convenţie arbitrală sau act scris, încheiat ulterior, fie prin referire la o anumită reglementare, normele privind constituirea tribunalului arbitral în procedura de urmat.
Art. 364 C. proc. civ. stabileşte motivele pentru care hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată, iar lit. b) priveşte soluţionarea litigiului în lipsa convenţiei arbitrale sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperante.
Contractul de furnizare nr. 81 din 12 martie 1999, prevedea, la art. XI, clauza compromisorie. Totodată, art. XIII înlătura orice înţelegere orală anterioară sau ulterioară încheierii lui. Contractul, însă, nu a fost semnat de ambele părţi contractante, iar dacă efectele, în privinţa derulării activităţilor comerciale, s-au produs prin executarea lucrărilor de reparaţii, efectele clauzei compromisorii sunt discutabile.
În privinţa încheierii contractului între absenţi, acceptarea ofertei reprezintă manifestarea bilaterală a părţilor de a naşte raporturi juridice între acestea, clauza compromisorie, însă, este o entitate distinctă, independentă, care trebuie dovedită, în condiţiile în care contractul principal este astfel încheiat, iar dovada se face cu orice mijloc de probă.
Faptul că beneficiara comenzilor a semnat anexele la contract nu asigură suficienţa probatorie pentru existenţa acordului de voinţă, de a renunţa la jurisdicţia de drept comun, pentru a supune viitorul lor litigiu instanţei private.
De aceea, constatând insuficienţa probelor privind competenţa de soluţionare a litigiului părţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 313 C. proc. civ., pentru corecta aplicare a legii, Curtea va casa Decizia nr. 314 din 7 mai 2002, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, cu trimitere spre rejudecare, pentru administrarea probelor privind existenţa clauzei compromisorii.
Celelalte critici urmează a fi avute în vedere, în condiţiile în care se va relua judecata fondului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC N. SA Iaşi, împotriva deciziei nr. 314 din 7 mai 2002 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, pe care o casează şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 21 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 104/2002. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 141/2002. Comercial → |
|---|
