ICCJ. Decizia nr. 143/2002. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.143
Dosar nr.548/2002
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 9 februarie 2000 reclamanta S.C. „E." S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. "A." S.A., solicitândca în baza sentinţei ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 2.751.462.634 lei contravaloare energie electrică, 786.957.158 lei majorări de întârziere, precum şi cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr.192 din 19 aprilie 2001 Tribunalul Vrancea a admis în parte acţiunea, obligând pârâta la plata sumei de 1.710.654.151 lei preţ precum şi 786.992.016 lei majorări tarif.
La pronunţarea soluţiei date, instanţa de fond a reţinut temeinicia pretenţiilor reclamantei, înlăturând apărările pârâtei cu privire la nedatorarea majorărilor de tarif, motivat de faptul că suma solicitată se referă la facturi achitate cu întârziere anterior procesului, când era în vigoare HG nr.236/1993, iar odată cu abrogarea acesteia, legiuitorul a prevăzut o normă tranzitorie prin care sancţiunea majorărilor de întârziere a fost menţinută până la încheierea noilor contracte de furnizare în baza HGnr.170/1999.
Împotriva acestei sentinţe a promovat apel pârâta, criticile făcând referire la faptul că nu s-a observat că nu datorează majorările de tarif în sumă de 786.992.016 lei întrucât nu există bază legală deoarece HGnr.236/1993 a fost abrogată în baza HG nr.170 din 18 martie 1999.
Curtea de Apel Galaţi prin Decizia civilă nr.711 din 30 octombrie 2001 a respins apelul ca nefondat.
În motivarea soluţiei date, instanţa de control judiciar a reţinut că termeiul legal al majorărilor de întârziere îl reprezintă HG nr.236/1993 care eraîn vigoare la data scadenţei facturilor în litigiu, abrogarea fiind ulterioară, iar pe de altă parte, arată că sumele plătite din preţ urmează să fie avute în vedere cu ocazia executării, calculul fiind corect stabilit cu ocazia judecării fondului pricinii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs S.C. "A." S.A., criticile vizând aspecte de nelegalitate şi netemeinicie, dezvoltarea acestora făcând referire la art.304 pct.9 C. proc. civ.
Se susţine că nu a existat contract de furnizare energie electrică, iarperioada petnru care s-au calculat penalităţile de întârziere acopereau perioada 4 mai 1998 – 1 noiembrie 1999 , iar HG nr.236 era abrogat în martie 1999.
Motivarea instanţei de apel nu poate fi primită pentru că nu se precizează despre care normă tranzitorie este vorba, aceasgta negăsindu-se în HGnr.170/1999.
Prin concluziile scrise, intimata arată căîntre părţi a intervenit convenţia nr.10044 din 31 octombrie 2003 completată cu procesul verbal de eşalonare a datoriilor fiind incluse şi majorările ce fac obiectul prezentului dosar, fiind anexate aceste înscrisuri.
Recursul este nefondat.
Din înscrisurile depuse rezultă că pârâta recurentă a recunoscut debitul constând în plata penalităţilor de întârziere conform HGnr.236/1993 , act normativ care stabilea plata de majorări de tarif, penalitate legală, care se datora chiar şi în lipsa unui contract de furnizare energie electrică.
Deşi susţine că nu a existat un contract de furnizare, în apărările făcute face forbire de faptul că prin contractul încheiat nu s-a obligat la plata majorărilor de tarif.
Mai mult, deşi în motivele de recurs, susţine lipsa raporturilor contractuale şi în prezent, în conţinutul convenţiei încheiată la data de 31 octombrie 2003, părţile fac referire la existenţa contractului de furnizare nr.70MK/2000.
Este adevărat că prin HGnr.170 din 18 iulie 1999 a fost abrogată HGnr.236/1993 prin aprobarea Regulamentului pentru furnizarea şi utilizarea energiei electrice, făcându-se referire că relaţiile contractuale dintre părţi se vor stabili prin contracte - cadru care vor fi emise şi aprobate de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei înfiinţată prin OUG nr.29/22 octombrie 1998.
În exercitarea acestor atribuţiuni A.N.R.D.E. a emis Decizia nr.1 din 8 martie 1999 pentru aprobarea contractelor de furnizare a energiei eelctrice care stabilea în art.3 că „până la semnarea noilor contracte, relaţiile dintre furnizori şi consumatori sunt reglementate prin contractele existente".
Mai mult, Decizia nr.57 din 11 octombrie 1999 a aceleiaşi Autorităţi, la art.2(2) stabilea că „contractele de furnizare a energiei electrice încheiate în baza Regulamentului aprobatprin HGnr.236/1993 rămân valabile până la semnarea noilor contracte.
Faţă de cele arătate, critica potrivit căreia pentru perioada 4 mai 1998 – 1 noiembrie 1999 nu a existat norme tranzitorie, nu poate fi reţinută, justificat instanţele reţinând culpa recurentei-pârâte pentru achitarea cu întârziere a energiei electrice furnizată prin aplicarea tarifului majorat, debit recunoscut ulterior, aşa cum rezultă din convenţia privind reeşalonarea plăţilor, astfel că în considerarea dispoziţiilor art.312 C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. "A." S.A. împotriva deciziei nr.711/A din 30 octombrie 2001 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi20 ianuarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 2335/2002. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 142/2002. Comercial → |
|---|
