ICCJ. Decizia nr. 149/2002. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.149
Dosar nr.1801/2002
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2004
Asuprarecursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr.2666/1999 la Tribunalul Bucureşti, venită prin declinare de competenţă de la Tribunalul Timiş, reclamanta S.C. „D." S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. „A." S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 16.025 dolari SUA sau contravaloarea în lei la data efectuării plăţii, cât şi instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile proprietatea pârâtei, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, susţinând că livrarea mărfii s-a făcut cu întârziere şi cu deficienţe de fabricaţie şi, a solicitat obligarea reclamantei să-i plătească suma de 41.876 mărci germane reprezentând suma reţinută de beneficiarul final al mărfii, firma D. GmbH pentru efectuarea remedierilor datorate calităţii necorespunzătoare a mărfii.
Prin sentinţa civilă nr.71 din 12 ianuarie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială a admis acţiunea principală formulată de reclamanta pârâtă şi a obligat-o pe pârâta reclamantă la plata sumei de 16.025 dolari SUA echivalent în lei la data executării reprezentândcontravaloare produse neachitate.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei-pârâte şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind pretenţiile S.C. „A." S.R.L.
A respins cererea reconvenţională.
A obligat-o pe pârâta-reclamantă la plata sumei de 13.350.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta-pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că potrivit contractului nr.177/1995, reclamanta a executat şi livrat pârâtei tâmplărie tip DOVA în valoare totală de 33.283 dolari SUA, din care s-a achitat un avans în sumă de 17.258 dolari SUA, iar diferenţa de 16.025 dolari SUA, deşi trebuia plătită până la 17 noiembrie 1995, nu a mai fost achitată de către pârâtă, chiar dacă produsele au fost recepţionate la 2 noiembrie 1995, fără a se consemna vicii ascunse.
Cu privire la cererea reconvenţională s-a considerat că, pe de-o parte, în contractul nr.2/1995 încheiat de pârâtă cu societatea germană D. GmbH reclamanta nu este parte, şi prin urmare, nu are calitate procesuală pasivă, iar pe de altă parte, pârâta-reclamantă ar fi putut cere recunoaşterea dreptului său în termenul general de prescripţie, ori cererea a fost formulată cu depăşirea acestui termen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta şi, prin Decizia civilă nr.1443 din 16 mai 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială l-a anulat ca insuficient timbrat, obligând-o pe apelanta-pârâtă la plata sumei de 8.000.000 lei către intimata-reclamantă.
Prin Decizia nr.3737 din 14 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială a admis recursul pârâtei împotriva deciziei mai sus menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauzaaceleiaşi instanţe spre soluţionare.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială prin Decizia civilă nr.91 din 11 aprilie 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr.71 din 12 ianuarie 2000, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, obligând-o pe apelantă către intimată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000.000 lei.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că în şedinţa publică din 24 ianuarie 2002, apelanta şi-a precizat apelul în sensul că renunţă la primul motiv de apel referitor la cererea reconvenţională, contestând numai obligarea sa la plata sumei de 16.025 dolari SUA către reclamanta-intimată.
Privind această sumă instanţa a reţinut în esenţă că soluţia tribunalului este corectă, având în vedere că apelanta beneficiară a preluat marfa fără rezerve, astfel cum rezultă din procesul verbal de recepţie, pe care şi l-a însuşit şi deci nu-şi poate invoca propria turpitudine; pârâta nu a arătat care sunt motivele de neplată în raport de obligaţia asumată prin contractul încheiat între părţi şi prin procesul verbal de recepţie, în timp ce reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia contractuală; expertiza tehnică solicitată de apelantă a fost respinsă fiind apreciată neconcludentă şi neutilă cauzei.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta, întemeindu-se pe dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea acestuia şi modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat, iar pe fond, respingerea acţiunii reclamantei şi admiterea cererii reconvenţionale, aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. A mai cerut şi suspendarea executării deciziei criticate în recurs – cerere cea fost respinsă prin încheierea pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, la data de 13 iunie 2003.
În motivarea recursului său, pârâta arată că:
1) greşit s-a reţinut că a renunţat la capătul de cerere din apel privind atacarea soluţiei instanţei de fond sub aspectul respingerii cereriireconvenţionale, întrucât această renunţare nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor imperative ale art.69 C. proc. civ.;
2) hotărârea pronunţată de instanţa de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanţa a considerat primul motiv de apel nefondat, dar a luat şi act că s-a renunţat la judecata recursului;
3) în mod eronat s-a reţinut că apelanta nu a invocat excepţia de neexecutare a contractului, pentru că intimata-reclamantă, nu şi-a respectat obligaţiile contractuale în ceea ce priveşte termenul de livrare a produselor, calitatea acestora şi garantarea calităţii produselor, toate aceste încălcări ale prevederilor contractuale conducând în mod clar la fundamentarea excepţiei de neexecutare a contractului, care nu era necesar a fi invocată expres şi, în consecinţă, pârâta nu poate fi ţinută de angajamentul de plată, pentru suma solicitată de reclamantă.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului se constată următoarele:
Susţinerea aplicării dispoziţiilor art.69 alin.1 C. proc. civ., în conformitate cu care „recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată, renunţările, cum şi propunerile de tranzacţie nu se pot face decât în temeiul unor procuri speciale", considerate a fi ignorate de instanţa de apel în soluţionarea capătului de cerere privind cererea reconvenţională, nu poate fi primită.
Astfel, recurenta-pârâtă a declarat explicit prin motivele de recurs iniţial formulate că renunţă lacritica sentinţei sub aspectul soluţionării cererii reconvenţionale: „pe care în mod neîndoielnic apelanta înţelege să renunţe a le susţine", iar Curtea Supremă de Justiţie a reţinut prin Decizia nr.3737 din 14 iunie 2001 că „...prin motivelede apel este criticată sentinţa numai pe acţiunea principală..." – împrejurare în care se constată că nu se poate vorbi de o renunţare la drept în condiţiile art.69 alin.1 C. proc. civ., atât timp cât acest drept nu a fost exercitat, - aşa cum a stabilit Curtea Supremă de Justiţie -, iar curtea de apel s-a pronunţat corect doar în limitele apelului şi dispoziţiilor Curţii Supreme de Justiţie.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la contradictorialitatea considerentelor deciziei curţii de apel, în sensul că instanţa, în ce priveşte primul capăt de cerere, vizând cererea reconvenţională, l-a respins ca nefondat şi apoi a luat act de renunţarea la judecata acestuia, se reţine că este nefondat, întrucât este cert că a fost examinată legalitatea hotărârii de fond numai în ce priveşte acţiunea principală, sub mai multe aspecte şi argumentele invocate în apărare, constatându-se a fi neîntemeiate, au fost respinse în consecinţă.
Referitor la excepţia de neexecutare a contractului formând obiectul celui de-al treilea motiv de recurs, se constată că această excepţie nu a fost ridicată nici în faţa instanţei de fond şi nici în apel, în condiţiile art.136 C. proc. civ., cum se impunea pentru a putea fi luată în considerare şi, oricum, toate susţinerile pârâtei sub acest aspect au fost examinate şi au fost respinse, reţinându-se corect în soluţionarea cauzei că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de a produce şi livra mărfurile potrivit celor stipulate în contractul încheiat între părţi, iar pârâta le-a preluat prin procesul verbal de recepţie, aşa cum au fost executate, fără a face obiecţiuni sau solicita refacerea lor, astfel încât datorează plata acestora şi în mod nejustificat a refuzat achitarea diferenţei contravalorii lor, pe care o datorează, în sumă de 16.025 dolari SUA.
În consecinţă faţă de considerentele mai sus arătate, reţinându-se că nu există nici un motiv întemeiatîn condiţiile art.304 C. proc. civ. pentru desfiinţarea deciziei curţii de apel, urmează a se respinge recursul declarat de pârâta S.C. „A." S.R.L., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat depârâta S.C. „A." S.R.L. împotriva deciziei nr.91 din11 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 20 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 145/2002. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 153/2002. Comercial → |
|---|
